ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2287/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 15.10.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei FGA nr. 24271 din 28.09.2020, solicitând să se dispună:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 513 din 1 aprilie 2021, a respins contestația formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare A Asiguraților, având ca obiect "anulare act administrativ", ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivare arată că instanța nu a tratat motivele de nelegalitate invocate prin contestație și nu a arătat motivele pentru care a decis să le înlăture. Simpla preluare a apărărilor formulate de FGA, fără o analiză corespunzătoare a motivelor de nelegalitate invocate prin contestație, nu reprezintă o motivare care să corespundă exigențelor trasate prin practica Înaltei Curți și/sau a CEDO.

Concluzionând, vă solicităm să observați că sentința recurată este nemotivată sub aspectul considerentelor care au condus la înlăturarea criticilor de nelegalitate formulate de A., motiv pentru care se impune casarea acesteia și rejudecarea cauzei pe fond.

Sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma nr. 23/2014 și cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 [motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ..].

Spre deosebire de alte contracte de asigurare, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract de asigurare al cărui conținut și efecte sunt stabilite prin lege [art. 1 alin. (3) din Norma nr. 23/2014].

În acest sens, Norma nr. 23/2014 reglementează în cuprinsul Titlului I, Capitolul III - "Contractul de asigurare", conținutul contractului de asigurare RCA și obligațiile ce incumbă părților în baza acestui contract.

Deci așa cum se poate observa, dispozițiile Normei aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 (dar în special cele cuprinse în Titlul III - Contractul de asigurare), reprezintă practic conținutul contractului de asigurare RCA. în aceste condiții,

- Dacă despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanțe izvorâte din contractul de asigurare RCA, ele fiind reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), b) si c) din Normă, iar nu în cuprinsul poliței RCA emisă de asigurător,

- Atunci și penalitățile de întârziere, reglementate prin art. 38 din același Titlu I, Capitol III - Contractul de asigurare, al aceleiași Norme, izvorăsc și ele tot din contractul de asigurare RCA. Nu există niciun argument care să justifice o soluție sau o interpretare contrară.

Este adevărat că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deși privesc un element accesoriu, iar nu prestația principală, penalitățile de întârziere sunt reglementate și își au sursa în contractul de asigurare RCA.

De altfel, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanțe de asigurare toate acele creanțe izvorâte dintr-un contract de asigurare, fără a se distinge după cum este vorba despre creanțe care reprezintă obiectul principal al contractului, sau despre creanțe care reprezintă accesorii ale obiectului principal.

În speță însă, i) penalitățile sunt reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, și ii) A. și-a întemeiat cererea de plată a penalităților pe dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014, iar nu pe dispozițiile art. 1535 C. civ.

Instanța de fond a nesocotit faptul că fiind vorba despre accesoriul unei creanțe de asigurare, penalitățile de întârziere împrumută și dobândesc natura juridică a creanței principale pe care o însoțesc.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept vă solicită admiterea recursului, iar cu prilejul rejudecării cauzei pe fond, admiterea contestației formulată, anularea în parte a Deciziei nr. 24271/28.09.2020 și obligarea FGA la plata sumei de 1.167,15 RON reprezentând penalități de întârziere.

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept materia.", Înalta Curte constată că:

Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 10.09.2012 a avut loc un accident de circulație în care au fost implicate autovehiculele cu nr. de imatriculare x asigurat la S.C. B. S.A. și x păgubit, asigurat CASCO la A..

Având în vedere că B. S.A. a intrat în procedura falimentului la data de 16.02.2017, reclamanta a adresat pârâtului cererea de plată înregistrată sub nr. x/26.04.2017 prin care a solicitat aprobarea plății sumei de 2805,64 RON reprezentând c/val despăgubirii si a sumei de 1167,15 RON reprezentând penalitățile de întârziere calculate conform art. 38 din Norma ASF 23/2015.

Prin decizia nr. 24271/28.09.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților a fost admisă cererea de plată pentru suma de 2806 RON și a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 1.167,15 RON reprezentând penalități de întârziere, cu motivarea ca penalitățile de întârziere nu sunt creanțe de asigurări.

La pronunțarea acestei decizii, în ceea ce privește respingerea cererii de plată a penalităților de întârziere, s-a reținut în mod corect că prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 și art. 3 alin. (1) lit. i) din legea nr. 503/2004, penalitățile de întârziere nu reprezintă creanță de asigurare, în sensul legii, astfel că acestea nu sunt datorate asiguratorului CASCO în procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte va avea în vedere că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015:

"(1)În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reținut că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(..)"

În procedura de plată reglementată de legea nr. 213/2015, contrar susținerilor recurentei, creanțele de asigurări în sensul legii nu conțin sume reprezentând plata de penalități de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului CASCO, pentru neîndeplinirea la termen a obligației de plată a despăgubirilor.

Aceste penalități de întârziere nu își au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres, exercitată în considerarea dispozițiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dezlegat aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin 1 lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care a fost sesizată, cerere care nu viza și chestiunea delimitării sumelor care pot fi incluse în categoria creanțelor izvorâte din dreptul de regres al societății de asigurare.

În realitate, ÎCCJ a fost chemată să dezlege următoarea chestiune: "dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment", iar nu dacă sumele reprezentând penalități de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului care exercită dreptul de regres sunt creanțe de asigurare.

Aceste referiri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate separat de restul interpretării și în dezacord cu obiectul interpretării.

Înalta Curte face referire expresă la aceea că aceste creanțe de asigurări, fie ele și penalități, atunci când este cazul, trebuie să rezulte din contractul de asigurare.

În cauză este evident faptul că prin Decizia nr. 29/2020, ÎCCJ nu a lămurit chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. (4) din Norma ASF nr. 14/2011 (în vigoare la data accidentului), în sensul în care acestea ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiționat recunoașterea acestei calități de aceea că despăgubirile solicitate de asiguratorul CASCO, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

În realitate, astfel cum în mod corect a observat FGA, aceste penalități de întârziere nu își au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA, ci sunt datorate în temeiul art. 64 alin. (4) al Normei din 2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligației de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie.

Potrivit textului menționat, penalitățile de întârziere sunt datorate de asiguratorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligației de plată despăgubirii solicitată de asiguratorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asiguratorul RCA prin depășirea termenelor de plată reglementate de art. 64 alin. (2) și (3) din Norma (în vigoare la data plăți despăgubirii de către asiguratorul CASCO).

Pe cale de consecință, prin raportare inclusiv la Decizia ÎCCJ nr. 29/2020, suma solicitată de recurentă cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanță care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asiguratorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondate alegațiile recurentei referitoare la caracterul obligatoriu al Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020, în privința recunoașterii naturii de creanță de asigurare inclusiv a penalităților solicitate de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în faliment, pentru neîndeplinirea de către acesta din urmă a obligației de plată a despăgubirii, cu ocazia exercitării regresului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 513 din 1 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 aprilie 2022.