ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2011/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș – secția I civilă, sub nr. x/2020 la data de 30.12.2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale, la plata de daune materiale (al căror cuantum îl va indica precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili media veniturilor tatălui reclamantei și obligația de întreținere aferentă, ce i-ar fi revenit, dacă nu ar fi survenit rănirea).

În drept, au fost invocate prevederile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1000 C. civ. de la 1864, precum și celelalte dispoziții legale la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 1129/PI din 10 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă excepția nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârât prin întâmpinare și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fără cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 219 din 27 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1129/PI din 10.06.2021 pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel a declarat recurs reclamantul A. la data de 13 decembrie 2021.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea căii de atac, a arătat că instanța de apel a analizat raportul dintre dispozițiile legii vechi și ale celei noi, susținând greșit că ar fi invocat în mod nejudicios dispozițiile legale privind prescripția, din perspectivă temporală, dar și faptul că premisa de la care s-a plecat cu analiza cauzei ar fi una greșită.

În opinia recurentului, curtea de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile privind principiul neretroactivității legii civile, nefiind vorba despre o aplicare greșită a dispozițiilor legale invocate, în sensul aplicării legii în afara limitelor sale.

A mai menționat că în cauză, raportat la invocarea de către partea adversă, prin întâmpinare, a excepției prescripției dreptului material la acțiune, a formulat apărări, făcând o analiză a Decretului nr. 167/1958, cu trimitere la condițiile și la momentul de la care, în accepțiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripție.

Astfel, recurentul a arătat că a indicat dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și a invocat faptul că momentul de la care curge termenul de prescripție reglementat de aceste dispoziții legale este cel la care a avut loc cunoașterea pagubei, cât și a persoanei care răspunde de săvârșirea ei.

A subliniat că abia o dată cu soluția de clasare pronunțată în dosarul nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 – 22 decembrie 1989, în cuprinsul rechizitorului arătându-se că în speță, coordonarea acțiunii a fost făcută de președintele B..

Recurentul a mai opinat că împrejurarea că în urma analizei Decretului nr. 167/1958, se ajunge la concluzia că termenul de prescripție curge după intrarea în vigoare a C. civ. actual, nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege, așa cum a reținut instanța de apel, ci doar faptul că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.

A mai susținut și faptul că în condițiile în care a arătat că termenul de prescripție a început să curgă o dată cu soluția de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, însă, cu toate acestea, analiza incidenței sau nu a prescripției a trebuit să pornească inclusiv de la analiza dispozițiilor acestui act normativ.

Recurentul-reclamant a arătat și că inclusiv instanța de apel a arătat că este imposibil a se cunoaște, la momentul exercitării violențelor asupra manifestanților, care au fost autorii faptelor, tocmai acesta fiind motivul pentru care se urmărește răspunderea fostului președinte, în calitate de comitent; legea dă posibilitatea ca acțiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepușilor, astfel că instanța de apel a procedat la o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept din această materie, atunci când a reproșat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului președinte și nu a altor persoane din subordinea acestuia.

Totodată, raportându-se la prevederile art. 1394 C. civ., recurentul a susținut că întrucât infracțiunile contra umanității și de genocid sunt imprescriptibile, și prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal, are același regim juridic.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, a arătat că nu a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept, însă imprescriptibilitatea crimelor contra umanității face ca termenul de prescripție a răspunderii penale să se aplice și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că soluția instanței de apel este corectă și legală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 5 ianuarie 2022, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 9, astfel cum rezultă din fișa Ecris aflată la dosar.

Prin rezoluția din data de 10 ianuarie 2022, s-a dispus efectuarea comunicărilor reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a adus critici cu privire la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează instituția prescripției dreptului material la acțiune, respectiv a constatării de către instanța de apel a incidenței prescripției în ceea ce privește acțiunea având ca obiect obligarea intimatului-pârât la despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a rănirii sale prin împușcare în timpul Revoluției Române din 1989.

Astfel, recurentul-reclamant a considerat că în cauză nu este incident Decretul nr. 167/1958, ci dispozițiile în materie ale noului C. civ., iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivității legii civile.

A mai arătat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1394 C. civ., iar solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracțiunii contra umanității are caracter imprescriptibil (la fel ca infracțiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri), termenul de prescripție începând să curgă de la soluția de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014

Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a inițiat prezentul demers judiciar la data de 30 decembrie 2020, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârșite la nivelul anului 1989, respectiv prin rănirea sa, prin împușcare, în Revoluția din 1989.

Contrar argumentelor recurentului și astfel cum în mod corect a stabilit instanța de apel, la data săvârșirii pretinselor fapte, în materia prescripției era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârșirii faptelor prejudiciabile, cât și din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripția legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cale care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din același act normativ "Termenul de prescripție este de 3 ani...".

Întrucât învestirea instanței cu prezenta acțiune în despăgubiri s-a realizat la data de 30 decembrie 2020, pentru fapte produse și cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidența prescripției dreptului material la acțiune în cauză. Nu pot fi validate susținerile recurentului în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuți abia la momentul întocmirii dosarului penal în care aceasta s-a constituit parte civilă (dosar nr. x/2014). Aceasta raportat la notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, la faptul că prin cererea de chemare în judecată recurentul a indicat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către B. (adică cel împotriva căruia se îndreaptă prezenta acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 C. civ.) și nu în ultimul rând la faptul că B. a fost condamnat și executat la sfârșitul lunii decembrie 1989, tocmai pentru faptele expuse de către recurent.

Aceste elemente se opun și contrazic susținerile recurentului cu privire la data cunoașterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție. Astfel, acest moment nu este cel indicat de către recurent, respectiv anul 2014 când s-a constituit dosarul penal nr. x/2014, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat și executat pentru faptele care au justificat și prezentul demers judiciar, fiind deci, anterior soluției de clasare dispuse în dosarul penal menționat la care recurenta se raportează permanent în apărările sale.

Totodată, se reține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1394 C. civ. privind extinderea aplicării termenului de prescripție a răspunderii penale și dreptului la acțiune în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă.

Recurentul susține că, întrucât infracțiunile contra umanității sunt imprescriptibile, același caracter îl va avea și acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât ceea ce are relevanță în dezlegarea problemei prescripției în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acțiune, iar nu izvorul acestuia, recurenta făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept.

Obiectul cauzei îl constituie acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin rănirea sa în timpul Revoluției din decembrie 1989.

Rezultă că prin demersul judiciar se tinde la valorificarea unui drept de creanță a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârșirea unor fapte ilicite constituind crime împotriva umanității, iar împrejurarea dacă pretinsa faptă ilicită constituie o crimă împotriva umanității poate avea consecințe numai sub aspectul prescripției răspunderii penale, nu și a celei civile.

Aceasta întrucât sub imperiul reglementării incidente prezentei cauze, prescripția răspunderii penale și aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituții de drept autonome, având principii și reguli proprii.

Astfel, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive (art. 1 alin. (1), iar termenul de prescripție este de 3 ani (art. 3 alin. (1).

Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage și imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuala, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este și infracțiune, prescripția dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite.

De altfel, extinderea caracterului imprescriptibil al răspunderii penale pentru crimele contra umanității și la răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune, ar însemna crearea, de către instanță, a unei norme de drept, cu depășirea funcției jurisdicționale care presupune exclusiv aplicarea legii.

Distinct de toate aceste argumente ilustrate, instanța de recurs constată că oricum în cauză nu este aplicabil art. 1394 C. civ., întrucât astfel cum s-a enunțat anterior, la momentul săvârșirii faptelor prejudiciabile, era în vigoare Decretul nr. 167/1958, incident ca urmare a art. 6 alin. (4) din noul C. civ. care supune prescripția legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 219 din 27 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 219 din 27 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara — secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2022.