ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2010/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Reclamanta B., în calitate de fiică a eroului martir D., a solicitat plata sumei de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plătii, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale, la plata de daune materiale necuantificate până la administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili media veniturilor defunctului și obligația de întreținere aferentă, ce i-ar fi revenit, dacă nu ar fi survenit decesul.

Reclamantul A., în calitate de fiu al eroului martir D., a solicitat plata sumei de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale, la plata de daune materiale necuantificate până la administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili media veniturilor defunctului și obligația de întreținere aferentă, ce i-ar fi revenit, dacă nu ar fi survenit decesul.

Reclamanta C., în calitate de soție supraviețuitoare a eroului martir D. a solicitat plata sumei de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept, reclamanții au invocat prevederile art. 192, art. 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 1303/28.06.2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate prin întâmpinare de pârâtul Statul Român și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți.

Prin decizia civilă nr. 277 din 23 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1303/28.06.2021 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2020 și rejudecând, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și pe cale de consecință, a fost schimbată sentința apelată, în sensul că s-a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; s-a respins cererea de apel formulată de reclamanții A., B. și C., împotriva aceleiași hotărâri.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel au declarat recurs reclamanții A., B. și C. la data de 07 februarie 2022, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recurenții-reclamanți, invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut că soluția instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Au susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus, respectiv dispozițiile art. 1000 alin. (1)-(4) C. civ. de la 1864, având în vedere raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care 1-a reprezentat.

Astfel, au precizat că E., în calitate de președinte al țării în perioada de referință, nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului, cum apreciază instanța de apel (în sensul existenței unei direcționări sau unui control al președintelui) și că raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, care, prin dispozițiile sale, angrena statul în raporturile cu terții, în raporturile interne, precum și în cele internaționale, unde acesta acționa în calitate de subiect de drept.

În opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel a interpretat greșit speța dedusă judecății, în sensul existenței unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni unui președinte.

Au apreciat că, dacă s-ar accepta teza instanței de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat și președinte, asemănătoare instanței de fond, ar însemna să se accepte existența unui "for" superior, care să atribuie acestuia din urmă niște instrucțiuni, sarcini, etc.; or, așa ceva nu există, statul neputând face acest lucru, ci doar când un președinte se așează la "cârma" lui și începe a-l ghida.

Au mai susținut recurenții-reclamanți și că interpretarea dată de instanța de apel raportului dintre fostul președinte și Statul Român este greșită, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, în sensul că acestea nu au nicio relevanță și că statul rămâne răspunzător pentru faptele fostului președinte.

Recurenții-reclamanți au invocat și dispozițiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 C. proc. pen., precum și art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ., arătând că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Intimatul-pârât a susținut că nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului președinte, întrucât nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni fostului președinte.

A arătat că un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurat după 1989, și fostul președinte nu poate fi conceput în condițiile în care regimul comunist a fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, care a și procedat la emiterea de legi speciale de reparație a prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989.

În opinia intimatului-pârât, nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 18 ianuarie 2022, iar după efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 23 mai 2022, a fost stabilit termen de judecată la data de 25 octombrie 2022, cu citarea părților în ședință publică, termen la care Înalta Curte a reținut pricina în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor și a apărărilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți, prin raportare la prevederile art. 1000 alin. (1)-(4) C. civ. de la 1864, au susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele referitoare la raportul dintre comitent și prepus, atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului Român.

Această susținere este nefondată.

Astfel, potrivit acțiunii în despăgubiri pe care au promovat-o, recurenții-reclamanți au solicitat ca intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune morale) cauzat prin decesul autorului lor, D., urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 – 22 decembrie 1989. Demersul în instanța civilă a fost determinat de soluția de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției Române din 1989.

Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect că în speță, un raport de subordonare a fostului șef suprem al statului nu se verifică, în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului, iar, într-un regim de tip dictatorial, nu se poate aprecia că statul prin organismele sale de la acea vreme avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem.

Aceasta, întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziției legale menționate presupune în mod esențial, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate) și întrunirea a două condiții specifice, respectiv: existența unui raport de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

Or, s-a constatat în mod corect că aceste condiții nu se verifică în raportul juridic dedus judecății, câtă vreme raportul de prepușenie presupune o subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Fostul președinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susține că faptele săvârșite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuțiile ori cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Printr-un alt argument adus în susținerea căii de atac promovate, recurenții-reclamanți, în mod contradictoriu și negând fundamentul juridic al acțiunii lor, au pretins în calea de atac că în realitate, fostul președinte "nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât statul "acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, cel care, prin dispozițiile sale, antrena statul în raporturile interne și cele internaționale".

O astfel de susținere este una care contestă chiar temeiul juridic al demersului recurenților-reclamanți și are totodată caracter incoerent deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) așa cum își prezintă recurenții-reclamanți argumentele atunci când pretind o inversare a termenilor raportului juridic.

În acest sens este formulată și se circumscrie critica acestora conform căreia instanța de apel n-ar fi înțeles raportul dedus judecății, care "ar fi fost tocmai invers" celui analizat.

În realitate, premisele de la care instanța de apel a pornit în verificarea legalității stabilirii cadrului procesual pasiv, au fost corecte, fiind date de cauza juridică a acțiunii, așa cum a fost ea determinată de către recurenții-reclamanți, prin indicarea temeiului juridic și a motivelor de fapt ale cererii [respectiv, angajarea răspunderii intimatului-pârât, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte – constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989 –, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ..].

De aceea, instanța de apel a concluzionat corect că motivarea din calea de atac, conform căreia în realitate "Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte" se constituie într-un silogism care inversează calitățile comitent-prepus, cu consecința excluderii formei de răspundere civilă delictuală invocată.

Separat de împrejurarea că formularea unei asemenea critici însemna o modificare a cauzei acțiunii, raționamentul recurenților-reclamanților este, într-adevăr, unul care exclude o dată în plus, forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul).

De asemenea, faptul că instanța de apel a făcut referire la împrejurarea că intimatul-pârât este reprezentantul unui altfel de regim politic decât cel totalitar, comunist care a funcționat până în decembrie 1989 (când au avut loc acțiunile ilicite, represive reclamate) nu este lipsit de relevanță, așa cum se pretinde de către recurenții-reclamanți.

În contextul argumentelor vizând lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, această departajare între regimul totalitar și regimul politic democratic ulterior arată, o dată în plus, de ce o angajare a răspunderii pe temeiul delictual propus nu se înscrie în logica motivelor recurenților-reclamanți (pentru a susține raportul comitent-prepus).

Intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale (de exemplu: Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist.

În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluționarilor (din categoria cărora face parte autorul recurenților-reclamanți) și al moștenitorilor lor, nu doar la distincții prin eliberarea de titluri onorifice (precum erou martir; luptător pentru victoria Revoluției; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite, etc.), ci și la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilități la închirierea și cumpărarea locuințelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe și impozite, indemnizații lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum și alte facilități (conform legislației speciale menționate).

Ca atare, într-un cadru normativ adecvat, în semn de recunoștință, gratitudine și pentru cinstirea memoriei celor ce și-au jertfit viața și care au luptat pentru victoria Revoluției Române din decembrie 1989, statul a asigurat măsuri reparatorii, atât de ordin moral, cât și material.

Acest context legislativ, la care face trimitere instanța de apel, nu este unul indiferent, cum se susține, ci dimpotrivă, vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acțiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a statului.

Așa cum s-a arătat, statul a adoptat legi speciale reparatorii, fiind nejustificată angajarea răspunderii pe tărâm delictual, în absența condițiilor specifice care vizează raportul dintre comitent și prepus (relația de prepușenie și săvârșirea acțiunii ilicite în limitele funcției încredințate).

Totodată, analogia pe care o fac recurenții-reclamanți cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au făcut referire, în mod formal, la dispozițiile art. 221 și 224 noul C. civ., fără să se indice argumente care, prin raportare la aceste prevederi, ar demonstra caracterul nelegal al hotărârii atacate.

Or, simpla enunțare a unor dispoziții legale, fără a se indica în ce modalitate, prin decizia recurată, aceste norme au fost interpretate sau aplicate greșit, nu îndeplinește rigorile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi convertită în vreunul dintre motivele de casare reglementate de lege, care pot fi supuse analizei instanței de recurs.

Pe de altă parte, aceste norme de drept material nu sunt aplicabile în cauză, ca urmare a principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., pentru materia răspunderii civile delictuale, fiind vorba de norme ulterioare săvârșirii pretinselor fapte ilicite.

Ca atare, în raport de cele anterior reținute, constatând legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanții A., C. și B. împotriva deciziei nr. 277 din 23 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., C. și B. împotriva deciziei nr. 277 din 23 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2022.