Decizia nr. 1596/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 19 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: 1. în ceea ce o privește pe A., în calitate de fiică a Eroului martir D., obligarea pârâtului: - la plata sumei de 600.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; - la plata de daune materiale (al căror cuantum îl vor indica precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili media veniturilor tatălui reclamantei și obligația de întreținere aferentă, ce i-ar fi revenit, dacă nu ar fi survenit decesul). 2. în ceea ce îl privește pe B., în calitate de fiu al Eroului martir D., obligarea pârâtului: - la plata sumei de 600.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale. - la plata de daune materiale (al căror cuantum îl vor indica precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili media veniturilor tatălui reclamantului și obligația de întreținere aferentă, ce i-ar fi revenit, dacă nu ar fi survenit decesul). 3. în ceea ce îl privește pe C., în calitate de soț supraviețuitor al Eroului martir D., obligarea pârâtului: - la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale. În drept, au fost invocate prevederile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999 și art. 1.000 C. civ. de la 1864. Pin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a invocat excepția netimbrării, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș: Prin sentința civilă nr. 1132 din 10 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul Timiș, au fost respinse excepția nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesual active a reclamanților și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului. A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara: Prin decizia civilă nr. 239 din 9 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1132 din 10 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 239 din 9 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, reclamanții B., A. și C. au declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit principiul neretroactivității legii civile, în cauză nefiind incidentă prescripția dreptului material la acțiune, iar termenul de prescripție curge de la soluția de clasare pronunțată în dosarul nr. x/2014. Raportat la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în accepțiunea recurenților, în cauză nu sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958, ci dispozițiile art. 1394 C. civ. actual, potrivit căruia "în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă". Or, întrucât infracțiunile contra umanității și de genocid sunt imprescriptibile, același caracter imprescriptibil îl va avea și prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal. În cauză nu se face o confuzie, cum greșit arată instanța de apel, între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept. Într-adevăr, acțiunea este una în angajarea răspunderii civile delictuale, dreptul subiectiv fiind unul de creanță. Însă, imprescriptibilitatea crimelor contra umanității sau, altfel spus, atunci când despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă, aceasta în condițiile în care termenul de prescripție a început să curgă odată cu soluția de clasare dispusă în dosarul nr. x/2014, deci sub imperiul C. civ. actual, în cauză neputându-se pune problema unei depășiri a funcție jurisdicționale de către instanța de judecată, cum greșit s-a arătat.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului, arătând că în mod corect instanța de apel a reținut că termenul de prescripție pentru recuperarea prejudiciului suferit este cel cu caracter general - de 3 ani, ce a început să curgă de la înlăturarea regimului comunist în 22 decembrie 1989, acțiunea fiind formulată la mai bine de 31 de ani de la această dată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Criticile de nelegalitate deduse judecății privesc aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, recurentții susținând că în cauză nu este incident Decretul nr. 167/1958 privind prescripția dreptului material la acțiune, ci dispozițiile noului C. civ. în materie, iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivității. Mai arată recurenții că solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracțiuni contra umanității are caracter imprescriptibil (la fel ca și infracțiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri), iar termenul de prescripție în cauză a început să curgă de la soluția de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014, în care acestea au figurat ca părți civile. Recurenții-reclamanți au inițiat prezentul demers judiciar la data de 19 februarie 2021, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârșite la nivelul anului 1989, respectiv decesul prin împușcare cu prilejul participării la Revoluția din 1989 al autoarei acestora - eroul martir D.. Contrar apărărilor recurenților, astfel cum în mod corect a stabilit instanța de apel, la data săvârșirii pretinselor fapte în materia prescripției era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârșirii faptelor prejudiciabile, cât și din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripția legii în vigoare la data începutului curgerii termenului. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cale care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din același act normativ "termenul de prescripție este de 3 ani." Întrucât învestirea instanței cu prezenta acțiune în despăgubiri s-a realizat la data de 19 februarie 2021, pentru fapte produse și cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidența prescripției dreptului material la acțiune în cauză. Astfel, potrivit art. 6 alin. (4) C. civ. din 2009, "prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit." Cu un conținut similar, art. 201 din Legea nr. 71/2011 invocat prevede că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Textele de lege menționate rezolvă conflictul de legi în timp în situația prescripțiilor începute și neîmplinite, acestea stabilind în mod concordant aplicabilitatea legii civile vechi, chiar și în ipoteza prescripțiilor neîmplinite la data intrării în vigoare a legii civile noi, urmând ca legea veche să se aplice a fortiori în ipoteza prescripțiilor împlinite deja. Din perspectiva momentului începutului curgerii termenului de prescripție extinctivă, atât Decretul nr. 167/1958, prin prevederile art. 8 alin. (1), cât și C. civ. din 2009, prin prevederile art. 2528 alin. (1), stipulează, în mod similar, că acesta este determinat, în mod cumulativ, de "data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea." Or, în speță, prescripția a început să curgă sub regimul juridic reglementat de Decretul nr. 167/1958, atât prin raportare la data cunoașterii pagubei (necontestată), cât și a celui răspunzător de producerea ei, astfel încât este guvernată în întregime de acest act normativ. La data intrării în vigoare a noului C. civ. (a cărui aplicabilitate în materie de prescripție este invocată de către recurente), prescripția dreptului material la acțiune al reclamantelor era deja împlinită și, chiar dacă nu ar fi fost împlinită la această dată, ar fi fost supusă tot legii vechi, sub care a început să curgă. Prin urmare, incidența Decretului nr. 167/1958 în cauză este de necontestat, iar în temeiul acestui act normativ, acțiunea formulată de către recurente la mai bine de 30 de ani de la data săvârșirii faptelor prejudiciabile, respectiv, a cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea, este prescrisă. Susținerilor recurenților în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuți abia la momentul întocmirii dosarului penal în care aceștia s-au constituit parte civilă (dosar nr. x/2014) li se opune notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a indicat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către E. (adică cel împotriva căruia se îndreaptă prezenta acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 C. civ.) și, nu în ultimul rând, faptul că E. a fost condamnat și executat la sfârșitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către recurenți. Aceste elemente contrazic susținerile recurenților cu privire la data cunoașterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție. Astfel, acest moment nu este cel indicat de către recurenți, respectiv, anul 2014, când s-a constituit dosarul penal nr. x/2014, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, E., a fost condamnat și executat. Acceptând o imposibilitatea de a acționa chiar la nivelul anului 1989 (cu incidența regulii contra non valentem agere, non currit praescriptio), totuși dreptul la acțiune a devenit unul efectiv odată cu înlăturarea regimului politic comunist, astfel încât părțile puteau să-și valorifice dreptul începând cu anul 1990, fiind fără relevanță, sub aspectul momentului de început al cursului prescripției, soluția de clasare dispusă în dosarul penal în anul 2014. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1394 C. civ. privind extinderea aplicării termenului de prescripție a răspunderii penale și dreptului la acțiune în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă. Recurenții au susținut că, întrucât infracțiunile contra umanității sunt imprescriptibile, același caracter îl va avea și acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal. În legătură cu aplicarea legii în timp, cum s-a arătat anterior, regimul prescripției extinctive este reglementat, în speță, de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, iar nu de acelea ale noului C. civ. (față de data nașterii dreptului la acțiune). Sub imperiul reglementării anterioare, prescripția răspunderii penale și aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituții de drept autonome, având principii și reguli proprii. Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage și imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este și infracțiune, prescripția dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite. Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive (art. 1 alin. (1), iar termenul de prescripție este de 3 ani (art. 3 alin. (1). Extinderea caracterului imprescriptibil al răspunderii penale pentru crimele contra umanității și la răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune, ar însemna crearea, de către instanță, a unui alt regim juridic al prescripției decât cel reglementat de legea în vigoare, aplicabilă, și deci, crearea normei cu depășirea funcției jurisdicționale. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.