ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 75/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 05.04.2021, pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub numărul x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garatare a Asiguraților –obligarea acestuia la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/18.04.2017, în conformitate cu dispozițiile legale, cu plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. La data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a depus cerere modificatoare, prin care a solicitat, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plata înregistrate la FGA sub nr. x/18.04.2017 constând în principal în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2 %/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 – 8113,27 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective; iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 476 din data de 09.03.2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității, prescripției și tardivității acțiunii ca neîntemeiate; a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul, Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Cererile de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 476 din data de 09.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. 3.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă A., susține că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FGA și obligarea acestui la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare solicitate, susținerile primei instanțe în sensul că nu a fi îndeplinite condițiile unei astfel de acțiuni apărând ca lipsite de bază legală. Cu privire la existența unui act administrativ nelegal, recurenta-reclamantă arată că prin Decizia 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea în contencios administrativ, acțiune ce a făcut obiectul dosarului x/2018, iar prin decizia civilă nr. 4644 pronunțată de ICCJ la data de 13.10.2021 în dosarul x/2018, Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma analizei a recunoscut dreptul A. la despăgubiri și a efectuat plata către aceasta. În acest context, este evident că în speță există un act administrativ nelegal -respectiv Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 - act care reprezintă soluționarea cererii de plată a A. dată de către FGA. Faptul că prin hotărârile judecătorești prin care a fost anulată Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 FGA nu a obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a dosarului de daună, nu poate conduce la idee că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece aceasta ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală Decizia 14.452/03.05.2018. Cu privire la existența prejudiciului se arată că, FGA avea obligația de a proceda imediat la soluționarea cererii de plată, această soluționare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii și a fost în sensul respingerii. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii și la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată a A., FGA a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit cu titlu de despăgubiri o perioadă de mai bine de 5 ani. Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată Ia data de 29.10.2021, FGA confirmă indubitabil dreptul A.. Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, dreptul A. la plata accesoriilor există și are un caracter cert. De asemenea, prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora: "În vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări, Fondul va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnica a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună și avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic. Instrumentarea dosarelor de dauna se va face cu respectarea dispozițiilor legate în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare." Așadar, în instrumentarea dosarelor de daună, FGA este ținut de dispozițiile legale aplicabile contractului de asigurare, printre care și plata penalităților pentru întârzierea soluționării acestuia. Totodată, cu titlu subsidiar, arată că, în ipoteza în care instanța nu reține aplicabilitatea dispozițiilor mai sus arătate și în cazul FGA, în raport de faptul că dispozițiile art. 1535 C. civ. prezumă existența prejudiciului în situația lipsei de folosință a unor sume de bani, cât și prin faptul că FGA a confirmat dreptul A. la plata despăgubirilor, efectuând plata acestora la data de 29.10.2021 (confirmând certitudinea dreptului A.), A. are dreptul la plata dobânzii legale pentru perioada în care a fost lipsită de suma de bani solicitată și achitată într-un final de Fond. Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, recurenta-reclamantă arată că, prejudiciul suferit de A. constă în lipsa de folosință a sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, care este cauza acestui prejudiciu, ce a determinat această întârziere în plata despăgubirilor este evident - modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin Decizia 14.452/03.05.2018. Față de cererea de plată formulată de A. pentru realizarea dreptului său, FGA a dispus prin Decizia nr. 14.452/03.05.2018 respingerea cererii de plată și abia după anularea acesteia a procedat la analiza pe fond și plată. Este evident că dacă FGA ar fi soluționat de la bun început cererea de plată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale și ar fi procedat la plată, prejudiciul A. nu ar fi existat. Prin urmare, legătura între Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 - actul administrativ anulat ca nelegal, și prejudiciul suferit de A. - lipsa de folosință asupra sumei de bani la care era îndreptățită, există un raport de cauzalitate incontestabil. În ceea ce privește culpa FGA, și aceasta este una evidentă. FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca în îndeplinirea obligațiilor sale să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, Fondul nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, Fondul a interpretat greșit și tendențios prevederile legale, căutând prin orice mijloc a nu achita creanțele de asigurare, ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor. Aceasta în condițiile în care Fondul a fost creat chiar cu scopul de a asigura încrederea asiguraților în sistemul de asigurări, sistem care ar trebui să funcționeze și să îi protejeze chiar în condițiile în care anumiți asigurători ar intra în procedura falimentului. 3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs incident, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților arată că prima instanță a pronunțat soluția cu încălcarea competentei exclusive și exprese a FGA de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilită în cadrul Legii nr. 213/2015, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (3), art. 1l, art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015. Potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5." Art. ll din aceeași lege prevede: "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege." Conform prevederilor art. 13 alin. (2), (3) și 4 din Legea nr. 213/2015: "(2) Fondul va publica pe și site-ui propriu informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizațiilor. (3) în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petent este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare." De asemenea, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015: (1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi. (2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate." Astfel, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015: "(5) în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare." Urmarea procedurii administrative de plată, prevăzută de Legea nr. 213/2015, este imperativă, fiind unica cale prin care se pot obține despăgubiri de la societatea pârâtă, neurmarea acestei proceduri atrăgând sancțiunea inadmisibilității cererilor, astfel cum în mod corect au statuat instanțele de judecată din intreaga țară. În cauză intimata nu a solicitat penalitățile/dobânzile pretinse prin acțiune de la recurentul-pârât, astfel încât solicitarea acestor accesorii la despăgubiri direct în fața instanței de judecată fiind inadmisibilă, atât ca urmare a încălcării dispozițiilor exprese ale Legii nr. 213/2015, dar și prin încălcarea principiului accesorium sequtur principale și a principiului separației puterilor în stat. Față de cele de mai sus, solicită admiterea excepției inadmisibilitatii acțiunii, intimata putând să solicite accesorii la despăgubiri reprezentând creanțe de asigurări de la FGA numai urmând procedura administrativă de plată prevezută de Legea nr. 213/2015. În continaure, recurentul-pârât arată că, în mod greșit prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004. Prin respingerea excepției de inadmisibilitate instanța de judecată a aplicat greșit dispozițiile art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, a ignorat susținerile intimatei din cererea modificatoare și a făcut o gravă confuzie între un drept actual și un drept recunoscut. Așa cum s-a învederat prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar această decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018 În soluționare contestației, prin Decizia ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părților, iar sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de CAB a rămas definitivă. Or, dacă prin acțiunea de față intimata solicită penalități/dobânzi, în temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestația ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, nu există nicio justificare legală sau rațională pentru care aceasta să nu fi putut să solicite, odată cu obligarea FGA la plata despagubirilor și plata de penalități sau dobânzi, în temeiul legii, așa cum pretinde în cauza de față. Așa cum se cunoaște, dispozițiile art. 2210 alin. (1) C. civ. stabilesc că: "în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane", iar intimata este un asigurător care a achitat despăgubirea asiguratului sau CASCO și a făcut cerere de plată la FGA în urma falimentului asigurătorului RCA B., în temeiul dreptului său de regres împotriva acestui asigurător. Prin urmare, dreptul de creanță al intimatului împotriva asigurătorului RCA falit B. s-a născut la data plații despăgubirilor către asiguratul său CASCO. Dreptul de a solicita aceste despăgubiri de la FGA s-a născut la data de 31.08.2015 (data publicării în MO a Deciziei ASF 2034/27.08.2015), așa cum rezultă din dispozițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004: "La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolventă a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare". Dreptul la accesoriile reprezentând penalități, solicitate de intimată în temeiul Normei ASF nr. 23/2014, s-a născut față de asigurătorul B. potrivit art. 37 din Norma 23/2014, deoarece un asemena drept nu se poate naște față de FGA din moment ce acesta plătește numai despăgubiri/indemnizații rezultând din contractul de asigurare, respectiv creanțe de asigurări, astfel cum sunt defintite de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, iar, potrivit practicii constante a ICCJ, definția dată de Legea nr. 213/2015 creanței de asigurări nu include penalizări de întârziere sau dobânzi. De asemenea, în privința dobânzilor penalizatoare, acordate greșit de instanța de fond, acestea au fost pretinse de intimată în temeiul răspunderi civile delictuale, aplicându-se deci regulile acestui tip de răspundere, fapt pentru care, având în vedere că Decizia nr. 14452/2018 de respingere a despăgubirilor solicitate de intimată a fost anulată de instanță prin hotărâre definitivă, deci s-a constatat nelegalitatea actului administrativ emis, dreptul la eventuale dobânzi penalizatoare pentru fapta ilicită producătoare de prejudiciu - respectiv decizia anulată de instanță - s-a născut la data comunicării respingerii cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018, aceasta numai în cazul ipotetic în care ar exista vreun temei pentru acordarea lor. Totodată, spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acțiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din aceeași lege constituie excepția, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător cât și un termen de prescripție aferent acestui caz special reglementat de lege, art. 19, stipulând: "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un anprevăzut la art. 11 alin. (2)." Prin urmare legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, dar nu în orice condiții, ci numai dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acțiunii în anluarea actului - deci potrivit regulii instituită în cadrul art. 8 din lege- respectiv dacă persoana vătămată nu poate cunoaște și determina întinderea pagubei la data promovării acțiunii principale împotriva actului vătămător. Pe cale de consecință, cererea intimatei privind obligarea recurentului-pârât în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, actualizată la plata de penalități de întârziere/dobânzi legale este inadmisibilă și din perspectiva aplicării prevederilor Legii nr. 554/2004 nu numai a Legii nr. 213/2015, art. 19 din legea contenciosului administrativ având un caracter de excepție față de regula instituită de art. 8 din aceeași lege, excepție ce constă în condiționarea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului administrativ numai în cazul în care persoana vătămată ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudicului, situație care nu se regăsește în cauza de față, reclamanta solicitând penalități sau dobânzi în temeiul legii și nu al evaluării pretinsului prejudiciu.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat și menținerea sentinței recurate.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 iunie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă și va respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/18.04.2017, în conformitate cu dispozițiile legale, cu plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. La data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a depus cerere modificatoare, prin care a solicitat, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plata înregistrate la FGA sub nr. x/18.04.2017 constând în principal în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2 %/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 – 8113,27 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective; iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Prima instanță a respins excepțiile inadmisibilității, prescripției și tardivității acțiunii, precum și acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul, Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiate. Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că ambele părți litigante au formulat critici împotriva hotărârii primei instanțe din perspective diferite, însă fiind întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea vor primi argumente comune. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii deduse judecății, motiv de recurs formulat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că, în mod corect prima instanță a reținut caracterul său admisibil în raport de dispozițiile art. 19 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri. Din cuprinsul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acțiunii în daune formulată separat de acțiunea în anulare, singura condiție impusă fiind respectarea termenului de prescripție de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim. Așa fiind, în mod corect a reținut prima instanță că respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acțiuni ori în acele situații în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acțiunea în fața instanței de judecată. Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecății, ca nefondat. Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte constată că, natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat – refuzul administrativ nelegal), iar condițiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ. Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale. Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.". Deci, condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere că prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că aceasta a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/18.04.2017 în ceea ce privește suma de 2575,96 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia. De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări. De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 2575,96 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021. Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 2575,96 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, câtă vreme existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de faptul că reclamantei i s-a achitat pe cale amiabilă creanța principală la data de 29.10.2021. De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului dedus judecății, iar această manifestare de voință produce efecte juridice, context în care, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prev. de art. 19 din Legea nr. 554/2004. Nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, față de disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată (27.04.2017). Or, faptul că recurenta-reclamantă a așteptat soluționarea cererii de plată aproximativ un an de zile de la depunerii acesteia, fără a se adresa instanței de contencios administrativ cu o cerere prin care să se conteste conduita necorespunzătoare a Fondului de Garantare a Asiguraților (refuzul nejustificat de soluționare a cererii), iar o hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, rezultă că partea reclamantă nu a demonstrat că în perioada dintre data înregistrării cererii de plată (27.04.2017) și data emiterii deciziei anulate (03.05.2018) în sarcina intimatului-pârât s-ar fi stabilit vreo obligație a cărei neexecutare este producătoare de dobânzi. Trebuie menționat faptul că, Fondul de Garantare a Asiguraților a fost înființat pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment. Având calitatea de garant al asiguraților contra situațiilor de incapacitate de plată a asigurătorilor falimentați, procedura care trebuie urmată în fața Fondului de Garantare a asiguraților este reglementată de dispozițiile speciale ale Legii nr. 213/2015, completată cu dispozițiile Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări. Relevant este faptul că, legea specială (Legea nr. 213/2015) reglementează procedura în fața Fondului de Garantare a Asiguraților, menționând în mod expres termenul în care trebuie formulată cererea de plată în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, respectiv un termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior (art. 14), precum și un termen de 10 zile (art. 13 alin. (5) în care titularul cererii de plată se poate adresa instanței de contencios administrativ pentru anularea deciziei de respingere, însă cu privire la termenul de soluționare a cererilor de plată de către Fondul de garantare, legea nu prevede un anumit termen. În continuare, admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 2575,96 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. În acest sens, dreptul comun reprezentat de Legea nr. 287/2009 privind C. civ., aplicabil potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, prevede la art. 1535 alin. (1) că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.". Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.". Înalta Curte constată, pe de o parte, că suma de bani cuvenită A. reprezintă o dobândă penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților și vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest context, premisa esențială a acordării sumei de 2575,96 RON cu titlu de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări. În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 2575,96 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, având în vedere că recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 2575,96 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) – 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite), iar vinovăția pârâtului rezultă din interpretarea defavorabilă a Legii nr. 213/2015, fără să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă. Într-adevăr, recurenta-reclamantă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, însă în cazul plății penalităților de întârziere, legătura de cauzalitate se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A. la momentul analizării cererii de plată înregistrată la data de 18.04.2017 sub nr. x. Așa fiind, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului-pârât conform cărora "dreptul la accesoriile reprezentând penalități solicitate de intimată s-a născut față de asigurătorul B. potrivit art. 23 din Norma 23/2014" atât timp cât această cerere a fost formulată în temeiul răspunderi civile delictuale, aplicându-se deci regulile acestui tip de răspundere, fapt pentru care, având în vedere ca Decizia nr. 14452/2018 de respingere a despăgubirilor solictate de intimată a fost anulată de instanță prin hotărâre definitivă, deci s-a constatat nelegalitatea actului administrativ emis, dreptul la dobânzi penalizatoare pentru fapta ilicită producătoare de prejudiciu s-a născut la data comunicării respingerii cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018. Față de cele arătate în precedent, Curtea va admite în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2575,96 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Față de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte, sentința recurată și rejudecând, va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de dobânda legală aferentă sumei de 8113,27 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și în sumă de 588,46 RON, reprezentând onorariu de avocat. Va menține restul dispozițiilor sentinței și va respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.