ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 333/2023

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08.03.2021 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 și să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. S.A. a formulat cerere adițională – modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi penalități de întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 3881,81 RON, calculată până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința nr. 1734 din 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de repunere pe rol a cauzei;

A respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare;

A respins, ca neîntemeiată, excepția prematurității, invocată din oficiu;

A admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

A obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1348 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021;

A obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 300 de RON;

A obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat;

A respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3.1. Împotriva sentinței nr. 1734 din 22 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește stabilirea cuantumului penalităților, și rejudecarea pe fond a cauzei, în sensul admiterii acțiunii precizate și obligării FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 16.03.2016 constând în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011), iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

De asemenea, solicită obligarea recurentului-pârât FGA la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că în speță sunt îndeplinite condițiile legale de angajare a răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. S.A. prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptățită; fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluționarea nelegală a cererii de plată formulate de A. S.A., care a condus la întârzierea în plata despăgubirilor.

Consideră că, dacă se reține că prin fapta culpabilă a FGA recurenta-reclamantă a fost lipsită de folosința sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, se impune repararea integrală a prejudiciului și obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv plata.

Arată că momentul în care a fost făcută plata este incontestabil, iar momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererilor adresate unei autorități publice, cu atât mai mult cu cât cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăți, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii nr. 213/2015. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea nr. 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea obligația de a soluționa cererea de plată a A. S.A. în termen de 30 de zile.

Precizează că, faptul că FGA a soluționat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, soluție fiind nelegală, nu poate să conducă la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, așa cum a decis în mod nelegal prima instanță.

Susține că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor.

Invocă încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora are obligația să instrumenteze dosarele de daună cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare. Or, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1%/zi de întârziere.

De asemenea, potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Astfel fiind, susține că textele de lege de mai sus reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități, recurenta-reclamantă precizând că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților solicitate.

În ceea ce privește greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, arată că atunci când nu există o evaluare contractuală sau legală a prejudiciului, făcută printr-o normă specială, devin aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, care la art. 1 alin. (3) prevăd că: "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

În speță, arată că, deși FGA, în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor în 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, ceea ce impune aplicarea dobânzii penalizatoare în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor.

Susține că atâta vreme cât A. S.A. este îndreptățit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, iar FGA este o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. S.A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

Recurenta-reclamantă mai arată că în realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, astfel că stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui chemat să repare prejudiciul.

3.2. Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepție, iar în subsidiar, ca neîntemeiată, precum și obligării recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond a invocat inadmisibilitatea acțiunii raportat la prevederile art. 19 și art. 8 din Legea nr. 554/2004; tardivitatea în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015; prescripția în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la respingerea excepției inadmisibilității, arată că cererea de plată din cauză a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018, iar ca urmare a pronunțării deciziei ÎCCJ nr. 4644/13.10.2021, decizia de soluționare a cererii de plată a fost anulată definitiv, instanța obligând FGA să analizeze pe fond cererile de plată.

Susține că, potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, regula este că acțiunea în anularea actului administrativ conține și repararea pagubei cauzate, iar potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepție de la regulă, însă cu condiția ca în prealabil să fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.

Astfel, consideră că la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, A. S.A. nu avea o creanță certă, lichidă și exigibilă față de FGA, motiv pentru care nu sunt întrunite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond interpretând eronat acest text de lege.

Consideră că recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a formula prezenta cerere de chemare în judecată și la momentul comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 ori de la data la care Curtea de Apel București a admis contestația din dosarul nr. x/2018, deoarece prejudiciul era cunoscut de la acel moment, acesta aplicându-se la suma solicitată prin cererea de plată, astfel că avea caracter determinabil.

Recurentul-pârât solicită casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Cu privire la excepția tardivității, consideră că în mod greșit instanța de judecată a respins-o, cu încălcarea dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma în vigoare la data depunerii cererii de plată.

Susține că recurenta-reclamantă putea solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluționare a acesteia, și nu după 3 ani, acțiunea de față fiind tardivă în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Precizează că potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei de respingere a cererii de plată se poate formula contestație în condițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, iar potrivit acestor din urmă dispoziții, împotriva deciziei, societatea de asigurare/reasigurare poate formula contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii.

Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă nu a avut niciun motiv pentru care să nu fi cerut aceste daune moratorii odată cu debitul principal în dosarul nr. x/2018, consideră că acțiunea de față este tardivă.

Cu privire la respingerea de către instanța de fond a excepției prescripției, arată că în mod greșit instanța de fond a considerat că acțiunea este în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la data la care reclamanta a putut cunoaște și cuantifica integral prejudiciul.

Arată că numărul corect al cererii de plată este 19671/16.03.2016, iar despăgubirea solicitată prin această cerere a fost achitată integral de către FGA la data de 29.10.2021, ca urmare a analizării acesteia pe fond, aprobării la plată a sumei de 1.348 RON și respingerii cererii pentru suma de 636,99 RON reprezentând cheltuieli de judecată și penalități datorate de asigurător.

Susține că admisibilitatea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 presupune existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost anulat actul administrativ nelegal, iar termenul de prescripție la care se referă art. 19 din Legea nr. 554/2004 are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

De asemenea, arată că argumentul instanței de fond, în sensul că prin achitarea despăgubirii este îndeplinită condiția existenței faptei ilicite, este nelegală în raport cu Decizia ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii nr. 22/2019, precum și în raport cu Decizia ÎCCJ pronunțată în dosarul nr. x/2018.

Consideră că, față de soluția din dosarul de mai sus, de obligare a FGA la analizarea pe fond a cererilor de plată, nu se poate susține că abia în 2021 s-ar fi născut dreptul reclamantei la daune moratorii, în condițiile în care recurentei-reclamante i-a fost cunoscut prejudiciul din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată (16.03.2016), inclusiv în ceea ce privește întinderea acestuia. Critică susținerea reclamantei, conform căreia a cunoscut nașterea dreptului la despăgubiri doar la data plății - 29.10.2021, precum și considerentul instanței de fond, în sensul că data soluționării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București reprezintă momentul de început a termenului de prescripție, în condițiile în care A. S.A. a depus prezenta acțiune înainte de aceasta dată, solicitând despăgubiri până la data plății efective, începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată.

Având în vedere aceste aspecte, consideră că în raport cu termenul de 30 de zile de la depunerea cererii de plată și cel de la data respingerii cererii de plată, termenul de 1 an s-a împlinit la data de 16.04.2016, respectiv 14.05.2019, motiv pentru care atât cererea introductivă, cât și cererea modificatoare sunt prescrise.

Precizează că sustinerea reclamantei că prezenta actiune nu putea fi depusă înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței judecătorești în materia acestui tip de cereri ori de pronuntarea Deciziei 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este nereală, deoarece prezenta actiune a fost depusă înainte de soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 la data de 13.10.2021

Mai arată că în Decizia RIL a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019 se statuează că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa.

Or, în speță, recurenta-reclamantă a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/16.03.2016, astfel că termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă și s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) și urm. din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune.

Pe fondul cauzei, arată că instanța de fond a echivalat obligarea FGA la analizarea cererii de plată cu obligarea la plata debitului, aspect care nu este în concordanță cu soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018; că în cauză nu este vorba de o nesoluționare în termenul legal a unei cereri și nici de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri.

În acest sens, invocă dispozițiile art. 1 alin. (1) și (5) din O.G. nr. 13/2011, care impun exprimarea voinței debitorului cu privire la suma la care acesta se obligă față de creditorul său, astfel că, în lipsa unui asemenea acord, obligarea la plata dobânzii legale este lipsită de temei legal, iar acordarea acesteia reprezintă o adăugare la lege.

Critică faptul că instanța de fond a reținut că, deși FGA este o instituție de drept public, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, și nu un profesionist, respectiv o persoană care exploatează o întreprindere, i se pot aplica dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 13/2011 invocate de reclamantă.

Precizează că FGA s-a constituit ca persoană juridică de drept public prin Legea nr. 213/2015, iar pentru îndeplinirea scopului și atribuțiilor sale legale, acesta nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nefiind succesorul asigurătorului în faliment, ci acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor, produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale acestuia.

Mai arată că cererea de despăgubiri formulată pe cale separată și întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești de anulare a actului administrativ nelegal, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ; că pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu și emiterea actelor administrative nelegale, acțiunea având caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim; că natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal. În acest sens, invocă și dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "în cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daune materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru".

Susține că răspunderea administrativ-patrimonială se antrenează în prezența acelorași condiții generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 și următoarele din C. civ. că motivul respingerii cererii de plată constă în interpretarea nelegală a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e), coroborate cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, referitoare la plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON. Or, nici FGA și nici instanța nu au apreciat dacă recurenta-reclamantă deține o creanță de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în condițiile în care art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede că FGA procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale.

Astfel, arată că, în realitate, dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, așa încât nu are relevanță faptul că în interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus în executare sentința civilă, iar, pe de altă parte, arată că acțiunea în despăgubiri nu poate depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, respectiv acțiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. și admiterea recursului propriu, arătând în esență, că în cauza de față termenul rezonabil de soluționare a cererii de plată a recurentei-reclamante nu a fost încălcat, având în vedere volumul mare de cereri de plată avute în analiză, ca urmare a falimentelor societăților de asigurare B. S.A. și C. S.A..

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 iunie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 25 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi penalități de întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 3881,81 RON, calculată până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanță a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității, prescripției, tardivității și prematurității; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților - FGA; a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1348 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021; a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 300 de RON, precum și a sumei de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat; a respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

6.1. În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă susține prin cererea de recurs că se impune obligarea FGA la plata de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA, întrucât momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererilor adresate unei autorități publice.

Înalta Curte constată că argumentul este nefondat, având în vedere că potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Astfel fiind, condiția prioritară pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege de mai sus este existența unei hotărâri judecătorești de anulare a actului administrativ nelegal, ce constituie temeiul acordării acestor despăgubiri.

Or, astfel cum a reținut în mod corect instanța de fond, în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, în condițiile în care prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, partea reclamantă, întemeindu-se pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea de despăgubiri, ceea ce implica premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) și momentul plății efective de către Fondul de Garantare a Asiguraților a despăgubirii solicitate prin cererea de plată.

Potrivit art. 1531 din C. civ.: "(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial. 2

Conform art. 1535 din C. civ.: "(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit".

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea ca nelegală a cererii de plată nr. x/16.03.2016, în ceea ce privește suma de 1348 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia, iar emiterea deciziei sus-menționate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptățită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1348 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Or, pentru perioada anterioară, cererea reclamantei nu poate fi susținută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme aceste dispoziții condiționează acordarea de despăgubiri de existența unei hotărâri judecătorești prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată din cauză, iar în speța dedusă judecății o astfel de hotărâre lipsește.

Pe de altă parte, faptul că cererea de plată nr. x/16.03.2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată și Fondul de Garantare a Asiguraților a emis o singură decizie nr. 14452/03.05.2018 nu poate atrage vreo sancțiune atât timp cât, pentru soluționarea cererilor de plată, Legea nr. 213/2015 nu menționează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluționeze cererile de plată.

În acest context, relevante sunt și dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății (...)".

De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din același act normativ menționează că: "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență."

Or, atât timp cât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată – 16.03.2016 și data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererilor de plată, asupra creanței recurentei-reclamante nu se pronunțase încă recurentul-pârât, nu se poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entității pârâte în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, împrejurare în raport de care, Înalta Curte constată că acest capăt de cerere a fost în mod corect respins de către prima instanță.

Cu privire la aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Înalta Curte constată că, potrivit acestor dispoziții: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

De asemenea, relevante sunt și dispozițiile art. 1 alin. (3) din actul normativ sus-indicat potrivit cărora: "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Din interpretarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut prima instanță că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum și faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților ce vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest context, având în vedere că acordarea sumei de 1.348 RON cu titlul de creanță de asigurări intră în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1.348 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

6.2. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, fără a fi aduse argumente prin care să se susțină că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pentru ca instanța de recurs să procedeze la analizarea acestora.

Astfel, simpla trimitere formală, cu caracter general, la un motiv de casare nu este suficientă pentru a fi analizat de către instanța de recurs, în lipsa unor argumente concrete care să-l susțină.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că într-o primă critică, recurentul-pârât se referă la faptul că prima instanță în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât cererea de reparare a prejudiciului formulată pe cale separată și întemeiată pe prevederile art. 19 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 putea fi formulată de la momentul comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 ori de la data la care Curtea de Apel București a admis contestația din dosarul nr. x/2018, deoarece prejudiciul era cunoscut, astfel că nu sunt întrunite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Critica este nefondată, în condițiile în care potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că susținerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speță, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situație, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă, prima instanță a reținut în mod corect că din modul de redactare a textului de lege reiese că persoana vătămată are un drept de opțiune, iar nu o obligație de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acțiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiționată de respectarea termenului de prescripție, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reține existența unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de lege.

Prin urmare, în condițiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicția formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de expcepție, un asemenea demers, excepția inadmisibilității este neîntemeiată, prima instanță procedând în mod corect la respingerea acesteia.

O a doua critică formulată prin motivele de recurs incident vizează respingerea de către instanța de fond a excepției tardivității, recurentul-pârât considerând că în mod greșit instanța de judecată a respins-o, încălcând dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, 01.04.2021: "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare."

Înalta Curte constată că prima instanță a respins excepția tardivității în mod corect în raport cu criticile formulate de către pârât.

Astfel, este adevărat că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor (nr. 14452/2018), la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi, însă aceasta a fost soluționată în mod definitiv de către instanțele judecătorești abia la data de 13 octombrie 2021 și comunicată recurentei-reclamante la începutul anului 2022.

Pe de altă parte, decizia FGA nr. 14452/2018 se referea la respingerea în bloc a celor 435 cereri de despăgubire pentru depășirea plafonului de 450.000 RON, astfel că nu a avut loc o analiză pe fondul pretențiilor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru a se putea reține că recurenta-reclamantă ar fi cunoscut cuantumul despăgubirii la care era îndreptățită.

Înalta Curte constată că este nefondată susținerea recurentului-pârât în sensul că acțiunea este tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare", câtă vreme în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici și cu privire la modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției, recurentul-pârât susținând că cererea reclamantei de acordare a penalităților din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/16.03.2016 este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităților/dobânzilor și în condițiile în care soluția definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost pronunțată abia la data de 13.10.2021.

Înalta Curte reține că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speță, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 01.04.2021 și modificată la data de 31.08.2021. Prin cererea modificatoare recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/16.03.2016.

În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/16.03.2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluționată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal.

Or, atâta timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum și faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraților, nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/16.03.2016.

În acest context rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluționat definitiv la data de 13.10.2021, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 1348 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reține tardivitatea cererii de chemare în judecată, formulate la data de 01.04.2021, și nici prescrierea dreptului solicitat prin acțiunea introductivă.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință, recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție o invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentei-reclamante.

În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripției, câtă vreme pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri, recurenta-reclamantă trebuia să cunoască în concret întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019 s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât susține pe de o parte, că Fondul de Garantare a Asiguraților nu a emis o decizie de admitere a cererii de plată și nici nu a fost obligat de către o instanță de judecată la plata sumei de 1.348 RON aferentă cererii de plată nr. x/16.03.2016, în condițiile în care cererea de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, formulată pe cale separată, este condiționată de existența unei hotărâri prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat și dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins și emiterea actelor administrative.

Pe de altă parte, recurentul-pârât susține că efectul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, emise nelegal de pârât, nu este recunoașterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată și la verificarea dosarului de daună, respectiv dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Înalta Curte constată că referitor la această critică se impune a fi avută în vedere împrejurarea că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări, iar prin admiterea existenței faptei ilicite a FGA constând în emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 1.348 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În același sens se impun a fi reținute și dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților cu privire la creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esențială a acordării sumei de 1.348 RON cu titlul de creanță de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită - C. S.A., ci în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări.

Date fiind, aspectele de mai sus, instanța de recurs constată, contrar celor susținute de către recurentul-pârât, că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză și condițiile existenței prejudiciului, a raportului de cauzalitate și a vinovăției recurentului-pârât prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 cu interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, ceea ce face ca recurenta-reclamantă să fie îndreptățită la acordarea unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1.348 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În ceea ce privește critica recurentului-pârât referitoare la obligarea sa la plata dobânzii legale, conform art. 13 din O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte constată că se impun a fi reținute considerentele de la pct. 6.1. din prezenta decizie, în sensul că în mod corect a reținut prima instanță că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum și faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților ce vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În consecință, având în vedere că acordarea sumei de 1.348 RON cu titlul de creanță de asigurări intra în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1.348 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenți prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare invocate de către aceștia, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1734 din 22 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1734 din 22 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București– sec