ÎCCJ, decizie (scj.ro #202185)

Acțiune având ca obiect obligația de a face. Lipsa caracterului intuitu personae a obligației. Consecințe în privința posibilității executării obligației în natură

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Executarea obligațiilor. Executarea silită a obligațiilor

Index alfabetic: obligație de a face

contract de vânzare-cumpărare

caz fortuit

executarea obligației

executare silită în natură

C. civ., art. 1266 alin. (2), art. 1350 alin. (1), art. 1351 alin. (3), art. 1516 alin. (1), alin. (2) pct. 1, art. 1527 alin. (1), art. 1528 alin. (1), art. 1557, art. 1693 teza I

Potrivit dispozițiilor art. 1527 alin. (1) C. civ., creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă, iar conform celor ale art. 1528 alin. (1) din același cod, în cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să facă să fie executată obligația.

Obligația i

ntuitu personae

este obligația a cărei executare presupune concursul unor aptitudini intelectuale, morale sau instituționale ale debitorului, ceea ce face ca aceste obligații să nu poată fi duse la îndeplinire de către o altă persoană decât debitorul.

Obligația de predare a unor bunuri mobile nu presupune calități speciale, prin urmare nu poate fi calificată ca fiind o obligație intuitu personae.

În consecință, în mod corect instanța de apel a reținut că această obligație este o obligație de a face

susceptibilă de a fi executată în natură, în considerarea faptului că nu s-a făcut dovada imposibilității executării în natură a acestei obligații.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1825 din 29 septembrie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă în data de 11.12.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. pentru ca aceasta să fie obligată să își execute obligația de

a face

constând în predarea prin punerea la dispoziție a fierului vechi provenit din tăierea unui număr de 153 de vagoane și să achite suma de 223.170 de lei cu titlu de penalități de întârziere calculate până la data introducerii cererii. Cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat, în esență, că între părți s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 35V/03.11.2016, având ca obiect vânzarea de fier vechi provenind din tăierea unui număr de 220 de vagoane pe roți proprii care îndeplinesc condițiile de casare, depozitate în stațiile X., Y. și Z. La 10.11.2016 s-a încheiat actul adițional prin care s-a suplimentat numărul de vagoane cu 72. Obligațiile au fost îndeplinite cu privire la 139 de vagoane. Din art. 5.2 al contractului reiese că vagoanele trebuia să fie puse la dispoziția reclamantei în starea și localurile actuale, astfel încât să poată fi dezmembrate de reclamantă. Modalitatea de executare este prevăzută de art. 4.1 și 4.2 din contract. Pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile cu privire la un număr de 153 de vagoane, deși a fost pusă în întârziere. Penalitățile sunt stipulate de art. 4.8.1 din contract.

În drept, se invocă prevederile art. 194, art. 411 și art. 453 C. proc. civ. și art. 1516, art. 1538 și art. 1539 C. civ.

Reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată la termenul din data de 14.09.2020, solicitând (sub primul petit) ca pârâta să predea prin punerea la dispoziția reclamantei a unui număr de 153 de vagoane în starea actuală și în locațiile actuale, vagoanele urmând a fi poziționate astfel încât reclamanta să poată proceda la dezmembrarea/tăierea lor.

Prin sentința civilă nr.2305/23.11.2020, pronunțată în dosarul nr. x/3/2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel apelanta-reclamantă A. S.R.L., la data de 26.03.2021, înregistrat la data de 05.04.2021 sub nr. x/3/2019 la Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1036A din 10 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2305/23.11.2020, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2019, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. A fost schimbată sentința civilă apelată în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. A fost obligată pârâta să predea reclamantei 153 de vagoane în starea actuală și în locațiile actuale, prevăzute în anexa 1 și în actele adiționale la contractul de vânzare-cumpărare nr. 35V/03.11.2016, vagoanele urmând a fi poziționate astfel încât reclamanta să poată proceda la dezmembrarea/tăierea lor. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 223.170 lei reprezentând penalități de întârziere aferente perioadei 03.03.2017-11.12.2019. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 33.934 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond. A fost obligată intimata-pârâtă să plătească apelantei-reclamante suma de 11.966,66 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs

pârâta B. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurenta invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că prin decizia atacată au fost încălcate normele de drept material, respectiv art. 1528 alin. (1) C. civ.

Recurenta arată că în cauză obligația de a preda fierul vechi aferent celor 153 de vagoane este o obligație

intuitu personae,

întrucât presupune un fapt personal din partea recurentei, respectiv obligația de predare prin punerea la dispoziție a celor 153 de vagoane în vederea tăierii acestora, aspect care reiese din dispozițiile art. 5.1 și 5.2 din contract.

Calificarea obligației ca fiind una

intuitu personae

are drept consecință faptul că singura sancțiune care putea interveni este executarea prin echivalent, iar nu în natură, astfel cum s-a reținut în mod eronat prin decizia atacată.

Printr-o altă critică se arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1527 alin. (1) și art. 1557 C. civ., reținând că obligația asumată de recurentă este o obligație de a face, susceptibilă de executare silită în natură atât timp cât nu s-a probat imposibilitatea executării de a pune la dispoziția cumpărătorului bunurile care fac obiectul contractului translativ de proprietate.

În opinia recurentei, contrar reținerilor instanței de apel, imposibilitatea de executare a obligației a fost probată și se datorează culpei exclusive a reclamantei, întrucât aceasta nu a solicitat C.N.C.F. C. Timișoara să predea vagoanele, nu a făcut niciun demers pentru a înlesni preluarea acestora și nu a făcut nimic pentru limitarea prejudiciului.

Recurenta arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit și dispozițiile art. 1693 teza I C. civ., având în vedere caracterul sinalagmatic al contractului dedus judecății.

Astfel, din observarea mecanismului contractual convenit de părți rezultă că acestea nu au derogat de la aplicarea regulii generale prevăzute de art. 1693 C. civ. de a plăti prețul anterior îndeplinirii obligațiilor de predare, ca atare reclamanta nu era îndreptățită să aștepte predarea efectivă a bunurilor în vederea plății prețului, aceasta putându-și îndeplini obligația de plată a prețului conform estimărilor prevăzute de art. 4.1 alin. din contract.

Așadar, contrar celor reținute prin decizia atacată, părțile nu au derogat expres de la prevederile art. 1693 C. civ., ci au predeterminat o valoare, urmând ca valoarea finală a fierului vechi să fie determinată la finalizarea procesului de preluare de către reclamantă.

În al doilea rând, arată recurenta, obligația de plată este independentă de celelalte obligații, astfel că instanța trebuia să aprecieze numai dacă această obligație a fost respectată, iar nu și modul în care au fost executate celelalte obligații.

În măsura în care s-ar fi dorit ca obligația de plată a prețului de către reclamantă să fie condiționată de respectarea de către pârâtă a obligației de predare a vagoanelor, atunci ar fi trebuit să se stipuleze expres în contract, ceea ce nu s-a făcut, deci nu se poate vorbi de condiționarea obligației de plată a prețului de îndeplinirea obligației de predare, aceste obligații fiind independente.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.1-8 C. proc. civ. și excepția inadmisibilității, raportat la faptul că, criticile legate de inaplicabilitatea prevederilor art. 1527 C. civ. și art. 1528 C. civ. sunt invocate de recurentă

omisso medio

.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor și a apărărilor formulate de intimată.

La termenul din data de 29 septembrie 2022, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursul și a reținut următoarele:

Temeiul juridic al pretențiilor formulate de către reclamantă este reprezentat de dispozițiile art. 1350 alin. (1) C. civ., conform cărora orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.

În conformitate cu art. 1516 alin. (1) C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, având posibilitatea, potrivit alin. (2) pct. 1 al aceluiași articol, să ceară executarea silită a obligației, atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere.

Dreptul creditorului la executarea în natură este reglementat de art. 1527 C. civ., care prevede posibilitatea creditorului de a cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă.

Aplicând aceste dispoziții legale în cauză, instanța de apel a reținut  că recurenta-pârâtă și-a asumat obligația de a preda reclamantei 153 de vagoane, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 35V/03.11.2016, obligația având natura unei obligații de a face susceptibilă de executare silită în natură, nefiind probată imposibilitatea executării în natură a obligației vânzătorului de a pune la dispoziția cumpărătorului bunurile care fac obiectul contractului translativ de proprietate.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susținând că prin decizia atacată au fost încălcate normele de drept material, respectiv art. 1528 alin. (1) C. civ., conform căruia în cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să facă să fie executată obligația.

Recurenta arată că în cauză obligația de a preda fierul vechi aferent celor 153 de vagoane este o obligație

intuitu personae,

întrucât presupune un fapt personal din partea recurentei, consecința fiind aceea că singura sancțiune care putea interveni este executarea prin echivalent, iar nu în natură, cum s-a reținut prin decizia atacată.

Critica este nefondată.

Înalta Curte nu va reține susținerea recurentei privind calificarea obligației de predare a vagoanelor ca fiind o obligație intuitu personae.

Obligația

i

ntuitu personae

este obligația a cărei executare presupune concursul unor aptitudini intelectuale, morale sau instituționale ale debitorului, ceea ce face ca aceste obligații să nu poată fi duse la îndeplinire de către o altă persoană decât debitorul.

Or, în cauză obligația de predare a unor vagoane nu presupune calități speciale, prin urmare nu poate fi calificată ca fiind o obligație intuitu personae.

În consecință, în mod corect instanța de apel a reținut că această obligație este o

obligație de a face

susceptibilă de a fi executată în natură, în considerarea faptului că nu s-a făcut dovada imposibilității executării în natură a acestei obligații.

Printr-o altă critică se arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1527 alin. (1) și art. 1557 C. civ., reținând că obligația asumată de recurentă este o obligație de a face, susceptibilă de executare silită în natură atât timp cât nu s-a probat imposibilitatea executării de a pune la dispoziția cumpărătorului bunurile care fac obiectul contractului translativ de proprietate.

În opinia recurentei, imposibilitatea de executare a obligației a fost probată și se datorează culpei exclusive a reclamantei întrucât aceasta nu a solicitat C.N.C.F. C. Timișoara să predea vagoanele, nu a făcut niciun demers pentru a înlesni preluarea acestora și nu a făcut nimic pentru limitarea prejudiciului.

Conform art. 1527 C. civ., creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă.

Concluzia care se desprinde din interpretarea acestui text de lege este aceea că în materia executării obligației de a face se păstrează regula executării în natură, atât timp cât o atare executare este posibilă.

Imposibilitatea la care se referă art. 1527 alin. (1) teza finală C. civ. trebuie să fie una obiectivă, străină de voința și posibilitățile debitorului.

Ca atare, instanța de apel a aplicat și interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză

,

reținând că dreptul creditorului la executarea în natură este reglementat de art. 1527 C. civ. care prevede posibilitatea creditorului de a cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă.

Susținerile recurentei că a fost probată imposibilitatea de executare a obligației de a face vizează interpretarea probelor administrate în fața instanțelor de fond, pe care însă instanța de recurs nu este îndrituită să le analizeze, întrucât presupune reevaluarea situației de fapt și nu legalitatea deciziei atacate.

Recurenta-pârâtă a susținut și aplicarea greșită a prevederilor art. 1557 C. civ. de către instanța de apel.

Potrivit art. 1557 C. civ. atunci când imposibilitatea de executare este totală și definitivă și privește o obligație contractuală importantă, contractul este desființat de plin drept și fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit.

Cazul fortuit este definit de art. 1351 alin. (3) C. civ. ca fiind un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, susținerile recurentei referitoare la dificultățile legate de manevrarea bunurilor și disputele existente între societatea vânzătoare și acționarul care a adus ca aport respectivele bunuri în cadrul societății nu îndeplinesc cerințele legale pentru reținerea unui eveniment neprevăzut ori pentru o imposibilitate obiectivă de executare în natură a obligației de a face asumate de către recurentă.

Prin urmare, și această critică este neîntemeiată, în cauză reținându-se că nu s-a probat și nici susținut producerea unui eveniment fortuit care să determine imposibilitatea de executare totală și definitivă cu privire la obligația de predare a celor 153 de vagoane.

Recurenta arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit și dispozițiile art. 1693 teza I C. civ., având în vedere caracterul sinalagmatic al contractului dedus judecății.

Potrivit art. 1693 teza I C. civ. în lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce prețul este plătit.

Înalta Curte va înlătura și această critică având în vedere mecanismul contractual convenit de părți din care rezultă, astfel cum a reținut și instanța de apel, că obligația de predare a vagoanelor avea caracter prioritar, iar nu obligația de plată a prețului, cum greșit susține recurenta.

Așadar, contrar celor susținute de recurentă, chiar dacă părțile nu au derogat expres de la prevederile art. 1693 C. civ., descrierea mecanismului contractual agreat relevă ordinea îndeplinirii obligațiilor din care nu rezultă plata anticipată a prețului.

În mod greșit susține recurenta că obligația de plată este independentă de celelalte obligații astfel că instanța trebuia să aprecieze numai dacă această obligație a fost respectată, iar nu și modul în care au fost executate celelalte obligații.

Afirmația recurentei contrazice însăși natura contractului, acesta fiind un contract sinalagmatic caracterizat prin interdependența și reciprocitatea obligațiilor asumate, iar nu prin independența acestora.

Art. 1693 teza I C. civ. reprezintă o dispoziție cu caracter supletiv, astfel încât părțile pot deroga prin contract de la această regulă și pot stabili o altă ordine de executare a obligațiilor, respectiv mai întâi predarea bunurilor și apoi plata prețului.

Cum, în cauză, părțile au stabilit ordinea executării obligațiilor reciproce, se reține că mai înainte de îndeplinirea obligației de predare a bunurilor de către recurenta-pârâtă nu exista pentru reclamantă obligația de plată a prețului.

În considerarea dispozițiilor art. 1266 alin. (2) C. civ, verificând modul de derulare a contractului anterior litigiului în vederea stabilirii voinței concordante a părților, instanța de apel a avut în vedere practicile statornicite între acestea, respectiv mecanismul contractual convenit și aplicat de părți, acesta fiind în sensul emiterii facturii și achitării avansului după punerea la dispoziție a loturilor de vagoane în vederea dezmembrării/tăierii lor.

Pentru considerentele înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1036A din 10 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă.

Totodată, reținând culpa procesuală, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a obligat recurenta să plătească pârâtei suma de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.