ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4938/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 09.11.2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei nr. 24602/19.10.2020 emise de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei de 709,64 RON reprezentând penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 656 din 22 aprilie 2021, Curtea a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. După ce a prezentat situația de fapt, a susținut recurenta că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., respectiv cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin prisma faptului că expune în repetate rânduri că A. nu are calitatea de creditor de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015 și a faptului că nu a pus în aplicare considerentele ce rețin că daunele materiale, daunele morale și penalitățile sunt izvorâte din contractul de asigurare și reprezintă, astfel, creanțe de asigurare. A citat recurenta din cuprinsul deciziei menționate, apreciind că instanța de fond, pronunțând o hotărâre în care s-a reținut că societatea de asigurare nu este creditor de asigurare, nu doar că aplică în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, dar încalcă în mod vădit o hotărâre prealabilă ce are caracter obligatoriu pentru instanțe încă de la momentul publicării. Înalta Curte a stabilit, printre altele, că acele creanțe izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul CASCO, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment, reprezintă creanțe de asigurare, după cum rezultă din pct. 124 din decizia menționată, considerente care conțin o dezlegare referitoare la faptul că daunele materiale, daunele morale și penalitățile sunt izvorâte din contractul de asigurare și reprezintă creanțe de asigurare. Astfel, decizia nu dezleagă numai problemele de drept la care se face referire în dispozitiv, ci și alte probleme care, deși nu au făcut obiectul sesizării, au necesitat o dezlegare menită să susțină ulterior dezlegările date prin dispozitiv. Ca urmare, a apreciat că prin respingerea contestației formulate pe motiv că penalitățile de întârziere nu rezultă din contractul de asigurare RCA, instanța de fond a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 29/2020 și a încălcat, totodată, și dispozițiile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat instanței de recurs să dea eficiență juridică dezlegării date prin considerentul de la pct. 124 din decizia amintită și să rețină că penalitățile de întârziere aferente unei creanțe de asigurare sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA și reprezintă creanțe de asigurare. A mai susținut recurenta că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 și dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, sunt creanțe de asigurări toate creanțele care rezultă dintr-un contract de asigurare, fiind eronat argumentul contrar reținut de instanța de fond că penalitățile de întârziere nu au la bază un contract de asigurare, încălcând prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011, potrivit căruia conținutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispozițiile cuprinse în Legea nr. 136/1995. Prezintă relevanță prevederile art. 15-37 cuprinse în Titlul III din Normă-Contractul de asigurare, unde sunt menționate toate drepturile și obligațiile care formează conținutul contractului de asigurare RCA, și dispozițiile art. 26 alin. (1) lit. a), b) și c) și art. 38 din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011. În raport cu art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurare. Faptul că sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment nu schimbă cu nimic datele problemei, independent de existența sau inexistența unei culpe, sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA și reprezintă creanțe de asigurare. Din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce cuprinde definiția creanței de asigurare și din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanțe în categoria creanțelor de asigurare, și anume faptul rezultării creanței din contractul de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se faptul că reprezintă creanțe de asigurare doar acele creanțe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment. A mai susținut recurenta că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcare art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015. Scopul prevăzut de art. 2 alin. (1) nu ar fi deturnat dacă FGA ar fi obligat la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere. Din contră, Fondul datorează penalități în calitatea sa de garant legal al asigurătorului aflat în faliment, în baza art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015. A mai apreciat că sentința recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Instanța de fond, raportându-se la art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 ce face trimitere la art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a reținut că Fondul nu poate fi obligat la plata penalităților pentru că nu se înscriu în noțiunea de creanță de asigurări și că penalitățile de întârziere nu reprezintă culpa Fondului. După cum a precizat, ÎCCJ a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurare, iar textele legale prevăd că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli, ulterior putându-se subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Or, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că au fost plătite din culpa unei terțe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă le-ar fi plătit ca urmare a propriei culpe, evident că nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor. După cum se poate observa din art. 2210 C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului (în speță, asigurătorul aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă. Dacă Fondul poate plăti dobânzi aferent despăgubirilor principale, poate plăti și penalități de întârziere.

Apărările formulate Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală.

Decizia instanței de control judiciar Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta A. S.A. este nefondat. 5.1. Preliminar, instanța de control judiciar constată că, deși recurenta a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la nemotivarea hotărârii de fond, argumentele dezvoltate prin cererea de recurs privesc aplicarea greșită de către prima instanță a normelor de drept material aplicabile cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 5.2. Astfel, recursul va fi analizat din perspectiva acestui motiv de casare, care, însă, nu este incident în cauză, criticile formulate de recurentă fiind nefondate. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, reținând, în esență, că reclamanta nu are aceleași drepturi față de Fondul de Garantare a Asiguraților ca și asigurătorul RCA, pentru că temeiurile legale sunt diferite, în categoria creditorilor de asigurări intrând persoana asigurată, beneficiarul asigurării și persoana păgubită. De asemenea, penalitățile asigurătorilor CASCO care au obținut deja sentințe definitive împotriva asigurătorului RCA înainte de faliment sau ale asiguraților împotriva asigurătorului RCA nu se înscriu în noțiunea de creanță de asigurări de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. După cum s-a redat la pct. 3 al prezentei decizii, recurenta-reclamantă critică sentința de fond, apreciind că instanța ar fi încălcat dezlegările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 29/2020 și ar fi încălcat și interpretat eronat normele de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile, art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, iar, pe de altă parte, art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Însă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, analiza criticilor din recurs urmând a fi realizată în raport de finalitatea lor concretă. Chestiunile supuse analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul dacă acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraților datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizații, despăgubiri și prime, prevăzute în definiția creanței de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanței de asigurare principale, care are natura unei creanțe de asigurare. Referitor la invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 124 al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menționată nu este aplicabilă în cauză. Astfel, din considerentele deciziei evocate nu rezultă că s-a stabilit natura de creanțe de asigurări a penalităților de întârziere, în sensul Legii nr. 213/2015, ci, s-a constatat că, în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare, legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să se indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și care impune să fie tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. Instanța de control judiciar mai reține și faptul că, din considerentele de la pct. 125 al aceleiași decizii, reiese că nu a fost lămurită chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA în temeiul dispozițiilor Normei CSA, în sensul că ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, din conținutul Deciziei nr. 29/2020 rezultând, dimpotrivă, că recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurătorul CASCO și achitate de FGA să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment. În altă ordine de idei, este important a se observa că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel încât este evident că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de legea specială aplicabilă în materie, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. De asemenea, cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". În raport cu aceste dispoziții legale, contrar alegațiilor recurentei, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Din interpretarea acestor dispoziții care reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Înalta Curte are în vedere și faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului, respectiv "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că, " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Această concluzie se desprinde și din dispozițiile art. 1535 din noul C. civ. conform cărora, "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015. Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din normă. Nici Legea nr. 213/2015 și nici norma menționată nu prevăd posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă. În lumina acestor argumente, având în vedere că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalitățile de întârziere, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 fiind, prin urmare, nefondate. De asemenea, în ceea ce privește dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, acestea fac trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit, în sensul că acestea nu sunt recunoscute ca și creanțe de asigurări, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24602 din 19.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond. 5.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru cele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.