ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3597/2021

Ședința publică din data de 10 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.12.2016, sub nr. x/2016 reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat

- Anularea Deciziei nr. 2261/18.10.2016 ("Decizia") de respingere a cererii de plata nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 5419,94 RON, cu consecința obligării autorității publice parate, in principal la efectuarea plății sumei pretinse, si in subsidiar la emiterea unui act administrativ prin care sa aprobe plata sumei de 5419,94 RON, aferente cererii de plata nr. x/15.03.2016.

- Obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentului demers procesual.

Prin sentința civilă nr. 2978 din 21 iulie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile tardivității invocării motivelor de neconvenționalitate și inadmisibilității capătului de cerere privind efectuarea plății sumei pretinse, a admis excepția prematurității capătului de cerere privind efectuarea plății sumei pretinse, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia atacată, a respins capătul de cerere privind efectuarea plății sumei pretinse, ca fiind prematur formulat, a respins în rest acțiunea și a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, ca fiind lipsită de interes.

Împotriva sentinței nr. 2978 din 21 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Reclamanta A. S.A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând înlăturarea considerentelor potrivit cărora dreptul A. de a fi despăgubită din disponibilitățile FGA este guvernat în timp de Legea nr. 213/2015, așa încât în cauză nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii, precum și înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că legea aplicabilă în timp obligației legale de garanție aflate în sarcina FGA este reprezentată de Legea nr. 136/1995; înlăturarea considerentelor referitoare la lipsa de interes a excepției de neconvenționalitate și înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că se impun a fi înlăturate de la aplicare în cauză dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul că aduc atingere în substanță sa "dreptului la un bun", astfel cum acesta este garantat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; casarea în parte a sentinței nr. 2978 din 21 iulie 2017 și, în rejudecare, obligarea intimatului FGA, în principal, la efectuarea plății sumei de 5419,94 RON pretinse, iar, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 5419,94 RON aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016; obligarea intimatului FGA la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilitățile Fondului, încălcând principiul neretroactivității legii civile. Astfel, cauzei pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.

Contrar argumentației primei instanțe, recurenta-reclamantă apreciază că există un conflict de legi în timp, respectiv între dispozițiile celor două acte normative menționate, Legea nr. 213/2015 reglementând pentru prima dată plafonarea despăgubirilor plătibile de FGA la suma de 450.000 RON.

Recurenta a arătat că raportul juridic de garantare care a dat naștere obligației de garanție, nu s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, fiind lipsit de orice îndoială că, în cauză, obligație de garanție, precum și drept corelativ la garantare, s-au născut simultan, la data emiterii poliței RCA, sub regimul juridic creat prin dispozițiile Legii nr. 136/1995.

Așa fiind, în speță, a opinat recurenta, contrar celor exprimate de instanța de fond, obligația de garantare și dreptul corelativ la garantare rezultate din raportul juridic de garantare la care participă FGA s-au născut de plin drept în baza Legii nr. 136/1995, la data emiterii Poliței RCA de către asigurătorul B., falimentul asigurătorului neavând niciun efect asupra nașterii respectivului raport juridic obligațional, declanșând doar procedura de valorificare a dreptului recurentei al despăgubiri contra FGA.

În concluzie, a solicitat recurenta instanței de control judiciar să constate că prin considerentele instanței de fond, care au conchis spre aplicarea în litigiul pendinte a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, se încalcă principiul așteptărilor legitime, în condițiile în care norma juridică nouă este imprevizibilă, neputându-se anticipa în mod rezonabil că ea va opera pentru polițele RCA și chiar polițele CASCO încheiate sub imperiul vechii legi, impunând o limitare a răspunderii patrimoniale a intimatului FGA până la plafonul de 450.000 RON.

Recurenta-reclamantă a apreciat că aplicarea, prin sentința atacată, a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, încalcă principiul neretroactivității legii civile, prevăzut de Constituție, întrucât raporturile juridice dintre A. și clienții asigurați facultativ CASCO s-au născut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, în temeiul Legii nr. 136/1995.

Pe cale de consecință, și raporturile juridice dintre persoanele vinovate de producerea riscului și asigurătorul B. s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2015.

Totodată, a considerat recurenta că, atât timp cât exigibilitatea obligației de plată a contribuției de plată la fondul de garantare s-a născut în sarcina societății de la momentul încheierii poliței de asigurare și obligația corelativă a FGA de preluare a riscului și de îndeplinire a funcției de garantare s-a născut tot la acest moment.

În acest context, a concluzionat recurenta-reclamantă că se justifică în mod rezonabil înlăturarea considerentelor instanței de fond referitoare la neîncălcarea principiului neretroactivității legii civile în urma emiterii deciziei contestate, în baza dispozițiilor Legii nr. 213/2015.

Recurenta-reclamantă a criticat și considerentele instanței de fond prin care instanța de fond a conchis asupra excepției de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susținând că este titulara unui "bun", astfel cum este definit și protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția CEDO. Acest "bun" constă într-o creanță recunoscută pe cale judiciară, constatată printr-o sentință judecătorească, opozabilă recurentului-pârât.

În esență, recurenta a susținut că modalitatea de aplicare de către intimatul-pârât a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă dreptul său de proprietate, fiind rezultatul unei ingerințe nepermise a Statului Român, sancționată de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția CEDO.

Având în vedere jurisprudența europeană indicată în cadrul cererii de recurs, reclamanta a apreciat că măsura aplicării plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, prin însumarea tuturor creanțelor dobândite în mod succesiv prin subrogație, nu urmărește niciun scop legitim, astfel cum rezulta din expunerea de motive a Legii nr. 213/2015. Dispozițiile art. 15 alin. (2) din acest act normativ nu îndeplinesc standardul convențional de precizie și previzibilitate, suportând mai multe interpretări, care conduc la suprimarea dreptului de proprietate al reclamantei și care nu îndeplinesc cerința proporționalității cu scopul legitim urmărit.

A mai susținut recurenta-reclamantă că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 generează o stare de discriminare nejustificata între asigurătorii CASCO - societăți care solicită plata a numeroase creanțe de asigurări în temeiul subrogării în drepturile asiguraților - și ceilalți creditori de asigurări, care dețin creanțe singulare, fără vreo justificare obiectivă și rezonabilă.

În ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a criticat, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respingerea cererii de obligare a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare a plății sumei pretinse. În raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă a susținut, contrar argumentației primei instanțe, că pârâtul a analizat fondul cererii de plată în etapa prealabilă emiterii deciziei, din cuprinsul documentației administrative rezultând că s-au făcut verificări cu privire la existența unei creanțe certe, lichide și exigibile și apoi ulterior Fondul a concluzionat că această creanță nu poate fi achitată, ca urmare a depășirii pragului maxim de 450.000 RON.

3.2.1 Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs împotriva sentinței nr. 2978 din 21 iulie 2017 a Curții de Apel București în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A apreciat recurentul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material existând, totodată, și motivări contradictorii ale instanței, astfel că dezvoltarea motivelor de recurs va fi una comună.

Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privința calității de creditor de asigurare a reclamantei A., care deține o creanță de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obținut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogației legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilitățile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile și limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanțelor preluate de la asigurații CASCO, însă suma maximă pe care o poate obține în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greșită interpretarea primei instanțe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie raportat la fiecare contract de asigurare în parte și că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. și persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. și asiguratul său.

A apreciat recurentul, în esență, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispozițiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanță de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În același sens sunt și prevederile art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 și Ordinul CSA nr. 11/2011.

Astfel, a susținut recurentul că interpretarea primei instanțe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, preluând obligațiile asigurătorului, ceea ce contravine scopului înființării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și de art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziție legală nu prevede preluarea de către Fond a obligațiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuși scopului legal al acestei instituții publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător prin efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA, potrivit condițiilor și plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor de produse și servicii de asigurare, iar nu ca obligații proprii sau ca obligații ale asigurătorului în faliment.

Așadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfășoară operațiuni administrative și intră în raporturi de drept administrativ cu petenții. Obligațiile Fondului sunt obligații noi, proprii, iar nu obligații preluate de la asigurătorul falit.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanța de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) și alin. (3) și de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfășoară acte și operațiuni economice, în scopul obținerii de profit și care, pentru diferența de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire și creanța pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu determinată în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de creditor de asigurare, care decurge din creanța pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura și condițiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamant.

Recurentul-pârât a criticat și înlăturarea susținerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 2, art. 13, art. 12 alin. (1) și art. 14 alin. (1), art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurentul a arătat că legislația specifică falimentului integrează procedurile administrative de plată desfășurate prin intermediul FGA, iar unitatea de scop a legislației în materia insolvenței impune și unitate de interpretare a acesteia.

Scopul procedurii falimentului, presupune desfășurarea concomitentă a procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, aceasta din urmă fiind destinată doar creditorilor de asigurare ca și categorie beneficiară a unei protecții suplimentare.

Un alt element important, ignorat în mod greșit de instanța de fond, a apreciat recurentul este și conduita A. în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., de acceptare a calității sale de unic creditor de asigurare și deținător al unei creanțe față de Fond în cuantum de 450.000 RON și nu mai mult.

Astfel, pârâtul a arătat că A. figurează ca un singur creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A., iar ca mențiune, se precizează în tabel ca petenta are o creanță scadentă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiție rezolutorie a plății de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare.

Așadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuție interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiție suspensivă a creanței reprezentând sumele respinse la plată, nu și înscrierea creanței de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiție rezolutorie.

Cât privește creanța FGA înscrisă la masa credală a debitoarei B., a arătat că aceasta a fost analizată de către lichidatorul judiciar al debitoarei B. prin prisma dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

4.1. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinări față de recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

4.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate, pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea deciziei prin care a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 5419,94 RON, cu consecința obligării autorității publice pârâte, în principal, la efectuarea plății sumei pretinse, și, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acestei sume.

Curtea de Apel București a respins excepțiile tardivității invocării motivelor de neconvenționalitate și inadmisibilității capătului de cerere privind efectuarea plății sumei pretinse, a admis excepția prematurității capătului de cerere privind efectuarea plății sumei pretinse, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat decizia atacată, a respins capătul de cerere privind efectuarea plății sumei pretinse, ca fiind prematur formulat, a respins în rest acțiunea și a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, ca fiind lipsită de interes.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

1.1. Cu privire la recursul reclamantei A. S.A.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta au fost invocat în mod formal, criticile părții vizând greșita aplicare a normelor de drept material, așa încât vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esență, sunt centrate pe aplicarea legii civile în timp, aceasta apreciind că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995, iar nu ale Legii nr. 213/2015, plata despăgubirilor în limita sumei de 450.000 RON, în temeiul Legii nr. 213/2015, intervine doar pentru situațiile în care polițele de asigurare sunt emise după intrarea în vigoare a acestei legi, așa încât se impune obligarea Fondului la plata întregii despăgubiri, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit de Legea nr. 213/2015 echivalând cu aplicarea retroactivă a legii.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta și-a întemeiat cererea de plată pe dispozițiile art. 20, art. 23 și art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015.

Art. 20 din această Normă dispune că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Așadar, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat și nu a solicitat a-i fi aplicate dispozițiile Legii nr. 136/1995, astfel încât recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația pârâtului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile reclamantei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA.

Astfel cum în mod corect a indicat recurentul-pârât, între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine FGA neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referința la o condiție suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și susținerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituțional al neretroactivității legii civile.

Înalta Curte mai constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către recurentul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (15.03.2016).

Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-a făcut interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

În conformitate cu prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond și considerentele pe care se bazează, nu contravin celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Având în vedere că instanța de fond a stabilit în mod corect legea aplicabilă raportului de drept dedus judecății, respectiv Legea nr. 213/2015, la acest moment, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 29 din 02 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015, statuată prin decizia de îndrumare.

De altfel, chiar și în eventualitatea în care s-ar fi constatat că se impune schimbarea considerentelor criticate de recurenta-reclamantă, soluția instanței de fond, care îi este favorabilă reclamantei, nu ar fi fost reformată, fiind în congruență cu soluția obligatorie de dezlegare în drept, stabilită prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce privește criticile referitoare la considerentele prin care instanța de fond a tranșat excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că deține o creanță (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depășit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiții, prin maniera de interpretare a legii substanțiale, instanța de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pretinsa neconvenționalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susținută de reclamantă prin raportare la conținutul textului de lege, ci la interpretarea și punerea în aplicare în mod eronat a acestor prevederi de către recurentul-pârât, dublate de o greșită raportare a instanței de fond la instituirea unui plafon maxim de despăgubire per contract de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare.

Prin recursul dedus judecății, reclamanta a criticat și soluția primei instanțe de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare la plată a acestei sume, susținând, în esență, că autoritatea pârâtă a procedat la analizarea fondului pretențiilor reclamantei în etapa prealabilă emiterii deciziei, astfel încât nu mai este necesară reluarea procedurii administrative.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică de nelegalitate, reținând că, în speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse.

Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege.

Concluzionând, instanța de control judiciar, apreciind că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A.

1.2. Cu privire la recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților

Înalta Curte constată că toate criticile de nelegalitate formulate prin recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât susținând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către reclamantă, în limita plafonului de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Instanța de control judiciar reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, a fost pronunțată Decizia nr. 29 din 02.03.2020 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum s-a arătat mai sus.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către reclamantă, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, toate criticile formulate în cauză sunt nefondate, iar soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei și sub acest aspect.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2978 din 21 iulie 2017 și a sentinței nr. 4871 din 26 noiembrie 2018 ale Curții de Apel București, secția VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2021.