ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1539/2022

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rădăuți la 24 februarie 2016, sub nr. x/2016, astfel cum a fost rectificată la 7 aprilie 2016, reclamantul SPITALUL MUNICIPAL "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți a solicitat, în contradictoriu cu pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE SUCEAVA, obligarea acesteia la plata sumei de 8.169.410 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate peste valoarea contractelor încheiate în anii 2012, 2013, 2014 și nedecontate de CAS Suceava.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Rădăuți, solicitând declinarea cauzei în favoarea Comisiei de Arbitraj care funcționează pe lângă Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Prin sentința civilă nr. 1554/2016 din 26 mai 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Rădăuți a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, secția Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă la 9 iunie 2016, sub același număr de dosar.

Prin încheierea din 16 septembrie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Suceava, secția I civilă a admis excepția de necompetență funcțională a secției I Civilă din cadrul Tribunalului Suceava, invocată din oficiu de instanță și a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare secției a II-a Civilă din cadrul Tribunalului Suceava.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civilă din cadrul Tribunalului Suceava la 21 septembrie 2016, sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 355 din 17 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul SPITALUL MUNICIPAL "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți, în contradictoriu cu pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE SUCEAVA.

Împotriva sentinței civile nr. 355 din 17 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, a declarat apel reclamantul SPITALUL MUNICIPAL "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți.

Prin decizia nr. 81 din 24 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul SPITALUL MUNICIPAL "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți.

Împotriva deciziei nr. 81 din 24 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs reclamantul SPITALUL MUNICIPAL "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți.

Prin decizia nr. 1837 din 7 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea unei chestiuni de drept și a admis recursul declarat de recurentul-reclamant SPITALUL MUNICIPAL "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți împotriva deciziei nr. 81 din 24 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă sub nr. x/2016**.

Prin decizia nr. 144 din 27 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul SPITALUL MUNICIPAL "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți împotriva sentinței civile nr. 355 din 17 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016. A schimbat, în totalitate, sentința civilă nr. 355/17.10.2016, în sensul că a admis acțiunea civilă în pretenții formulată de reclamantul SPITALUL MUNICIPAL "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți și, în consecință, a obligat pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE SUCEAVA să plătească reclamantului suma de 8.169.410 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate peste valoarea contractelor încheiate în anii 2012,2013 și 2014 și nedecontate de C.A.S. Suceava.

Împotriva deciziei nr. 144 din 27 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE SUCEAVA.

Prin decizia nr. 188 din 28 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE SUCEAVA împotriva deciziei nr. 144 din 27 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă sub nr. x/2016***.

Prin decizia nr. 299 din 22 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul SPITALUL MUNICIPAL "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți împotriva sentinței nr. 355 din 17 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei civile nr. 299 din 22 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, reclamantul SPITALUL MUNICIPAL "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea rejudecării.

În motivare, recurentul a arătat că își întemeiază prezentul demers procesual pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. și nu a analizat cauza în fapt și în drept, arătând că motivarea instanței de apel trebuia să fie clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății.

Se mai arată că, instanța de apel nu a respectat aceste exigențe impuse atât de C. proc. civ., cât și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât motivarea hotărârii nu cuprinde motivele de drept și de fapt care au dus la soluție sau care au legătură directă cu aceasta.

În altă ordine de idei, susținând că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, recurentul solicită a se observa că, prin decizia nr. 1837 din 7 decembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a reținut că instanțele devolutive au efectuat o analiză insuficientă a cauzei, limitându-se la aplicarea principiului forței obligatorii a contractului, arătând că, prin aceeași decizie, Înalta Curte a stabilit că acea clauză contractuală potrivit căreia furnizorul trebuie să se încadreze în valoarea contractului trebuie interpretată și în concordanță cu principiul reglementat de art. 970 alin. (2) C. civ. de la 1864, respectiv art. 1272 C. civ., potrivit căruia, contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului după natura lui.

Se mai arată că de esența litigiului este motivarea primei decizii de casare în care s-a reținut că " . . . . . . . . . ., contractele încheiate între părți nu pot fi analizate doar din perspectiva celor ce l-au încheiat, având o natură atipică, în sensul că beneficiarii finali ai contractelor, contracte pentru care statul a creat un cadru normativ special de reglementare, este cetățeanul, mai exact asiguratul".

În acest context, arată că instanța de apel nu a avut în vedere nici prevederile art. 208, art. 217 și art. 218 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății populației care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asigurați, față de care, pârâta, în calitatea ei de asigurător, are obligația de a proteja egal, universal, echitabil și nediscriminatoriu pe toți asigurații față de costurile serviciilor medicale în caz de boală și accident din prima zi până la vindecare.

Raportând activitatea desfășurată de reclamant la textele legale anterior menționate, recurentul subliniază faptul că legiuitorul nu a impus o limită în garantarea de către stat a asistenței de sănătate publică, întrucât nu se poate cunoaște cu exactitate numărul de asigurați care vor solicita serviciile furnizorului și deci valoarea acestor servicii.

Mai arată ca nu este lipsit de relevanță nici faptul că, în contract, părțile au inserat clauza potrivit căreia valoarea din contract poate fi majorată prin acte adiționale, iar în cazul în care se prezumă lipsa fondurilor necesare decontării, pârâta avea posibilitatea de a aduce la cunoștința furnizorului de servicii medicale acest aspect, ceea ce nu a făcut.

Sub un alt aspect, mai arată că Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice stabilește, pe diversele sectoare de activitate ale societății, anumite limite de cheltuieli și instituie condiții imperative cu privire la executarea acestora. Cu toate acestea, se învederează că, pe de o parte, aceeași lege prevede posibilitatea unor rectificări bugetare de suplimentare a cheltuielilor în anumite domenii, iar pe de altă parte, argumentul unei instituții publice a Statului Român, de a nu împlini dreptul constituțional al cetățeanului la ocrotirea sănătății din lipsa banilor, nu poate fi primit, în condițiile obligării corelative a cetățeanului la plata necondiționată către bugetul statului a asigurării de sănătate.

În acest sens, afirmă că, prin norme constituționale, art. 16 din Constituția României, dar și internaționale, art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este recunoscută egalitatea cetățenilor în fața legii și interzisă discriminarea sub orice formă s-ar manifesta aceasta.

Aplicat la speță, arată că cetățeanul asigurat are dreptul la beneficiile ocrotirii sănătății indiferent de momentul la care apare această nevoie, la începutul anului, al trimestrului sau al lunii și independent de depășirea sau nu a unui prag valoric stabilit de Statul Român cu distribuitorul de servicii medicale.

Din această perspectivă, susține că refuzul de a deconta serviciile medicale peste valoarea din contract, nu constituie decât, în mod aparent, o sancțiune a încălcării unei clauze contractuale, fiind în realitate o încălcare a dreptului la ocrotirea sănătății asiguratului.

În rejudecare, arată că instanța de apel, dorind să respecte ultima decizie de casare, nr. 188/28.01.2020, a omis dispozițiile anterioare și, încălcând în mod flagrant cele dispuse de ÎCCJ, a revenit la primul raționament juridic superficial ce a atras casarea prin decizia nr. 1837/07.12.2017.

Recurentul susține că instanța de apel avea obligația de a respecta întocmai ambele decizii de casare și să urmărească cele dispuse de ÎCCJ în ambele cicluri procesuale, în opinia sa, fiind evident că nu s-a dorit o analiză pertinentă, care să concorde cu dispozițiile instanței supreme.

Cu referire la decizia nr. 188 din 28.01.2020 a ÎCCJ, recurentul a arătat că, potrivit celor statuate de Înalta Curte, dosarul a fost trimis spre rejudecare cu îndrumările obligatorii de a se avea în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, temeiul de drept invocat și, în funcție de acesta, aplicarea dispozițiilor legale incidente, îndrumări cărora instanța de apel, în rejudecare, nu le-a dat eficiență.

În speță, consideră că au fost încălcate dispozițiile legale, în condițiile în care, în rejudecare, instanța de apel s-a limitat numai la analiza sumară din perspectiva exclusivă a contractului încheiat de părți, fără a răspunde obiectivelor indicate de instanța de recurs și fără a analiza deloc și celelalte condiții în care s-au prestat serviciile medicale, cât și realitatea acestora prin raportare la suma pretinsă prin acțiune.

Subsumai motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Detaliind, acesta susține că, în speță, instanța de apel nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile sau apărările părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunțată nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar.

Totodată, învederează că, în decizia recurată nr. 299/22.10.2020, nu se regăsesc temeiurile de fapt și de drept ce au stat la baza analizei judiciare realizate în apel, iar analiza textului ce reprezintă motivarea efectivă, "în rejudecare . . . . . . . . . ., va fi respins apelul ca nefondat", demonstrează fără echivoc că aceasta este o copie a celor statuate prin decizia de casare nr. 188/28.01.2020 și a sentinței pronunțate la fond, fără ca judecătorii din completul de apel să realizeze o analiză proprie a cauzei.

Deși, în motivare, se arată că, "Prin decizia de casare pronunțată în al doilea ciclu procesual s-a stabilit necesitatea analizării de către instanța de apel a naturii cheltuielilor supuse decontării...", recurentul susține că instanța se limitează la reiterarea dispozițiilor art. 14 din contracte ce au reglementat raporturile dintre părți, cu toate că, în primul ciclu procesual, se statuase că contractul trebuie interpretat și în concordanță cu principiul reglementat de art. 970 alin. (2) C. civ. de la 1864, respectiv art. 1272 C. civ., potrivit căruia, contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului după natura lui.

Mai mult, susține că instanța de apel avea obligația, conform deciziilor de casare, de a verifica atât stabilirea situației de fapt deduse judecății, dar și de a efectua o analiză a cauzei, însă aceasta a efectuat o analiză insuficientă a cauzei, limitându-se la aplicarea principiului forței obligatorii a contractului.

Mai arată că, problema de drept considerată hotărâtoare pentru soluționarea pricinii a fost stabilirea existenței obligației din partea pârâtei de a plăti contravaloarea tuturor serviciilor medicale peste contract, fără a avea în vedere că, în primul ciclu procesual, Înalta Curte a concluzionat, din perspectiva Legii nr. 95/2006, a art. 16 din Constituția României, art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că refuzul de a deconta serviciile medicale peste valoarea din contract nu constituia decât aparent o sancțiune a încălcării unei clauze contractuale, fiind, în realitate, o încălcare a dreptului la ocrotirea sănătății asiguratului.

Prin urmare, arată că aceste aspecte au fost deja tranșate prin decizia ÎCCJ nr. 1837/07.12.2017, nemaiputând fi aduse în dezbaterea judiciară a apărărilor privind depășirea pragurilor valorice stabilite prin contractul încheiat de părțile în litigiu și nici în legătură cu lipsa unui act adițional care să justifice decontarea cheltuielilor suplimentare, în virtutea art. 1272 din C. civ.

Astfel, afirmă că, în judecarea și dezbaterea apelului, instanța de apel nu putea repune în discuție motivarea ÎCCJ.

Cu toate acestea, afirmă că instanța de apel a invocat dispozițiile art. 249 C. proc. civ., apreciind că sarcina de a dovedi pretențiile revenea recurentului-reclamant, precizând, în alineatul imediat următor, că "reclamantul a depus o factură fiscală ce menționează generic că suma pretinsă reprezintă contravaloarea serviciilor medicale", probă pe care a respins-o pe motiv că "nu cuprinde o detaliere a serviciilor medicale pretinse a fi efectuate", fără a explica de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat.

Astfel, arată că, procedând în această manieră, instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 970 alin. (2) C. civ. de la 1864 potrivit căruia, contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului după natura lui. Totodată, mai arată că aceste contracte încheiate între părți au o natură atipică, în sensul că beneficiarii finali nu sunt părțile, ci este cetățeanul asigurat.

Mai arată că, astfel cum Înalta Curte a reținut la momentul casării deciziei nr. 81/24.02.2017, nici legiuitorul nu a impus o limită în garantarea de către stat a asistenței de sănătate publică, întrucât nu se cunoaște cu exactitate numărul de asigurați care vor solicita serviciile furnizorului sau serviciile medicale de care asigurații/cetățenii vor avea nevoie.

Evocând dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., recurentul susține că, în ceea ce privește situația de fapt și motivarea în drept, judecătorul este în drept să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Astfel, solicită a se observa că, deși, în virtutea rolului activ, instanța de apel avea obligația legală de a cere relații de la părțile din prezenta cauză, aceasta nu a completat probatoriul conform dispozițiilor din decizia de casare pentru a clarifica în totalitate situația de fapt.

Mai arată că absurditatea motivării, prin care s-a înlăturat proba cu înscrisul factură fiscală, rezidă din natura serviciilor facturate, respectiv servicii medicale, fără a exista posibilitatea fizică a descrierii acestora în detaliu pentru miile de pacienți ce au beneficiat de asistență medicală în perioada analizată.

Recurentul susține că acestea sunt detaliate în situația contabilă ce cuprinde valoarea serviciilor oferite pacienților și în Foaia de Observație a pacientului.

Mai arată că, în mod greșit a reținut instanța de apel împrejurarea că serviciile medicale prestate nu au fost raportate. Dimpotrivă, arată că acestea au fost raportate în totalitate către Ministerul Sănătății prin Formularul nr. 4 (situația privind serviciile prestate la data de ...) conform Ordinului Ministerului Sănătății 858/1194 din 06.09.2012 privind stabilirea modalității de transmitere și raportare a execuției bugetului de venituri și cheltuieli în vederea monitorizării cheltuielilor spitalelor publice.

În fapt, recurentul arată că, în calitate de furnizor de servicii medicale, spitalul a prestat persoanelor asigurate servicii medicale, tratamente, investigații, analize, iar conform contractului cu CASS, spitalul trebuia să presteze doar o parte din servicii. Astfel, arată că, deși pacientul asigurat a achitat prima de asigurare lunar către asigurător, acesta nu poate beneficia în cazul unei boli de tot ceea ce are nevoie pentru însănătoșirea sa.

Așadar, în opinia recurentului, instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut, precum și ceea ce nu s-a cerut, prin aceea că a criticat existența efectuării serviciilor prestate, cu toate că, în niciuna din întâmpinările formulate, pârâta C.A.S. Suceava nu a contestat nici efectuarea serviciilor, nici cuantumul acestor servicii, nici factura și nici ceea ce s-a reținut în actul de control.

În acest sens, arată că depune un model de fișă decont pentru pacient, pentru ca instanța să observe modul de calcul și costul pe pacient asigurat.

Cu toate acestea, arată că, deși avea obligația să stabilească în concret situația de fapt existentă și să completeze probatoriul, dacă avea nelămuriri în ceea ce privește serviciile medicale prestate de Spitalul Rădăuți, putând solicita relații de la pârâtă sau dispune completarea probatoriului chiar de către reclamant pentru a afla adevărul, instanța de apel a apreciat că nu s-au depus înscrisuri care să probeze prestarea serviciilor, fără prezentarea raționamentului judiciar prin care a înlăturat toate probele depuse de reclamant și fără a preciza de ce nu a dispus efectuarea de verificări suplimentare conform deciziei de casare.

În finalul criticii corespunzătoare acestui motiv de recurs, recurentul solicită a se observa că decizia recurată nu cuprinde motivarea în drept, fiind imposibil de raportat raționamentul expus în motivare la norma de drept material pe care se întemeiază sau care și-a găsit aplicabilitatea în cauză, arătând că este imperios necesar ca instanța, în apel, să statueze atât în drept, cât și în fapt.

Nu în ultimul rând, susține că instanța de apel nu a respectat deciziile de casare, exigențele impuse de C. proc. civ. și ale C.E.D.O., motivarea hotărârii necuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care să aibă legătură directă cu speța și care să susțină soluția la care s-a oprit completul de judecată, astfel încât, în accepțiunea recurentului, hotărârea atacată nu este motivată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că, în apel, nu s-a realizat o analiză întemeiată pe norme de drept material, motivarea în drept lipsind.

Detaliind, recurentul reiterează motivarea ÎCCJ din prima decizie de casare, în care, cu referire la contractele încheiate între părți, s-a reținut că nu pot fi analizate doar din perspectiva celor ce le-au încheiat, având o natură atipică, în sensul că beneficiarii finali ai contractelor, contracte pentru care statul a creat un cadru normativ special de reglementare, este cetățeanul.

În acest context, recurentul învederează că instanța de apel nu a avut în vedere nici prevederile art. 208, art. 217 și art. 218 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății populației care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asigurați, față de care pârâta, în calitatea ei de asigurător, are obligația de a proteja egal, universal, echitabil și nediscriminatoriu pe toți asigurații față de costurile serviciilor medicale în caz de boală și accident din prima zi până la vindecare.

Raportând activitatea desfășurată de reclamant la textele legale anterior menționate, recurentul susține că legiuitorul nu a impus o limită în garantarea de către stat a asistenței de sănătate publică, întrucât nu se poate cunoaște cu exactitate numărul de asigurați care vor solicita serviciile furnizorului, respectiv, valoarea acestor servicii.

Mai arată că nu este lipsit de relevanță nici faptul că, în contract, părțile au inserat clauza potrivit căreia valoarea din contract poate fi majorată prin acte adiționale, iar în cazul în care se prezumă lipsa fondurilor necesare decontării, pârâta avea posibilitatea de a aduce la cunoștința furnizorului de servicii medicale acest aspect, ceea ce nu a făcut.

Sub un alt aspect, recurentul arată că Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice stabilește, pe diversele sectoare de activitate ale societății, anumite limite de cheltuieli și instituie condiții imperative cu privire la executarea acestora. Mai arată că, deși aceeași lege prevede posibilitatea unor rectificări bugetare de suplimentare a cheltuielilor în anumite domenii, argumentul unei instituții publice a Statului Român, de a nu împlini dreptul constituțional al cetățeanului la ocrotirea sănătății din lipsa banilor, nu poate fi primit, în condițiile obligării corelative a cetățeanului la plata necondiționată către bugetul statului a asigurării de sănătate.

În acest sens, arată că, prin norme constituționale - art. 16 din Constituția României, dar și internaționale - art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este recunoscută egalitatea cetățenilor în fața legii și interzisă discriminarea sub orice formă s-ar manifesta aceasta.

Astfel, în esență, recurentul susține că instanța de apel nu s-a raportat la niciuna din dispozițiile legale mai sus menționate, nu a respectat natura juridică a contractului încheiat de părțile din prezenta cauză, conform interpretării ÎCCJ, evitând orice analiză a fondului, cu o superficialitate nejustificată, într-un litigiu cu un impact financiar și social major în relațiile dintre autoritatea statului și o unitate medicală.

Mai arată că, anterior, ÎCCJ a statuat în sensul că, "a accepta împlinirea dreptului cetățeanului până la momentul atingerii unui prag valoric, constituie vădit o discriminare a cetățeanului care nu a avut "șansa" de a se îmbolnăvi în perioada acceptată la decontare. Din această perspectivă, refuzul de a deconta serviciile medicale peste valoarea din contract, nu constituie decât aparent o sancțiune a încălcării unei clauze contractuale, fiind în realitate o încălcare a dreptului la ocrotirea sănătății asiguratului".

În încheiere, recurentul afirmă că, în situația paradoxală statuată de Curtea de Apel, spitalul ar trebui să refuze internarea oricărui pacient, indiferent de situația sa medicală, în cazul terminării fondurilor alocate de pârâtă, solicitând, totodată, ca prezenta cauză să fie analizată și din perspectiva medicală, socială actuală, când pandemia a forțat unitățile medicale să depășească foarte mult bugetele alocate la începutul anului 2020, cât și imposibilitatea refuzării dreptului la asistență medicală a asiguraților.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

La 29 ianuarie 2021, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE SUCEAVA.

La 8 februarie 2021, intimata-pârâtă a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 15 februarie 2021, întâmpinarea a fost comunicată recurentului.

La 25 februarie 2021, recurentul SPITALUL MUNICIPAL "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, reiterând solicitarea de admitere a recursului formulat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21.02.2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Ambele părți au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 3 mai 2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant Spitalul Municipal "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți împotriva deciziei nr. 299 din 22 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă și a stabilit termen pentru soluționarea acestuia, în ședință publică.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurentul-reclamant invocă faptul că instanța de apel nu a respectat limitele efectului devolutiv al apelului, precum și că decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au fundament soluția instanței.

Criticile astfel formulate, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Cererea de chemare în judecată prin care reclamantul SPITALUL MUNICIPAL "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți a solicitat, în contradictoriu cu pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE SUCEAVA, obligarea acesteia la plata sumei de 8.169.410 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate peste valoarea contractelor încheiate în anii 2012, 2013, 2014 și nedecontate de CAS Suceava, a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 355 din 17 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a formulat apel, prin care a arătat, în esență, că însuși Ministerul Sănătății, care coordonează activitatea CNAS, a obligat reclamanta, prin raportul de control nr. x din 07.07.2015, să solicite intimatei plata acestor sume. Totodată, a invocat dispozițiile art. 6 din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 1043/2010, art. 1 alin. (1) din H.G.R. nr. 972/2006 privind aprobarea Statutului CNAS și art. 219 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Instanța supremă reține că, deși este știut și necontestat că potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, este indeniabil că judecata nouă provocată poate fi realizată numai în limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 alin. (1) din același cod, care statuează că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea de hotărâre care a fost atacată, precum și în limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, conform art. 478 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, reține că, în cauză, au fost pronunțate două decizii de casare, iar potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie.

Prin decizia de casare nr. 188/28.01.2020, pronunțată de Î.C.C.J. în al doilea ciclu procesual, s-a stabilit necesitatea analizării de către instanța de apel a naturii cheltuielilor supuse decontării, dacă erau formate din servicii medicale acordate asiguraților, care formau obiectul acordului cu casa de asigurări de sănătate și dacă, în virtutea acestei convenții, erau dovedite cu facturile și documentelor însoțitoare, potrivit clauzelor contractuale.

Din această perspectivă, instanța supremă reține că instanța de apel a analizat cauza în limitele învestirii și cu respectarea problemelor de drept dezlegate prin deciziile de casare, în condițiile în care, prin decizia nr. 188/28.01.2020, instanța de recurs a statuat cu caracter definitiv asupra faptului că măsurile dispuse și constatările organelor cu atribuții de control erau obligatorii exclusiv pentru entitatea controlată, neputând fi opuse intimatei-pârâte, precum și faptul că raportul de control de care se prevalează recurenta-reclamantă nu constituia, prin el însuși, izvorul creanței de 8.169.410 RON.

Fără a depăși limitele devoluțiunii, instanța de apel a examinat cauza judicios și a prezentat argumentele juridice în mod amplu, printr-o evaluare de ansamblu a probelor și apărărilor deduse judecății și, astfel, a pronunțat o decizie prin care a confirmat hotărârea primei instanțe, prin care s-a respins acțiunea. În aceste condiții, este nereală susținerea recurentului referitoare la încălcarea principiului aflării adevărului și rolului activ al judecătorului, prin faptul că instanța de apel nu a dispus completarea probatoriului, deoarece, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Instanța supremă reține că aspectele privind nemotivarea deciziei au fost invocate în mod formal, recurenta-reclamantă rezumându-se la a relua în mod complet considerentele deciziei de casare nr. 1837/07.12.2017, pronunțată de instanța de recurs în primul ciclu procesual, fără a arăta, în concret, ce aspecte au rămas nemotivate prin decizia atacată și cu ignorarea faptului că, ulterior primei decizii de casare, în al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 188/28.01.2020, s-a reținut cu caracter definitiv faptul că, prima decizie de casare nu a tranșat existența obligației de plată în sarcina intimatei-pârâte CAS Suceava.

Instanța supremă reține că sunt nefondate și criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța supremă reține, pe de o parte, că obiectul pretențiilor solicitate de recurenta-reclamantă excede contractelor încheiate cu intimata-pârâtă în perioada 2012-2014, iar pe de altă parte, că, potrivit statuărilor instanței de recurs din primul ciclu procesual, nu este posibilă readucerea în dezbaterea judiciară a apărărilor privind depășirea pragurilor valorice stabilite prin contractele încheiate între părțile în litigiu și nici în legătură cu lipsa unui act adițional care să justifice decontarea cheltuielilor suplimentare.

Totodată, reține că, prin decizia de casare pronunțată în al doilea ciclu procesual, s-a statuat că apărările intimatei-pârâte din întâmpinarea depusă în apel, în legătură cu depășirea prevederilor contractuale necesitau analiza în legătură cu temeiul contractual al pretențiilor reclamantei, fiind invocate prevederile contractului S8800.1.16 din 27.04.2015, întrucât în discuție erau activități desfășurate într-o altă perioadă, urmând a se stabili, sub aspectul naturii cheltuielilor supuse decontării, dacă erau formate din servicii medicale acordate asiguraților, care formau obiectul acordului cu casa de asigurări de sănătate și dacă, în virtutea acestei convenții, erau dovedite cu facturile și documentele însoțitoare, potrivit clauzelor contractuale.

Raportat la aceste considerente, care se impun cu caracter obligatoriu în fața instanței de apel, prin decizia recurată, în urma analizării probatoriului aflat la dosarul cauzei și care excede controlului prezentei instanțe de recurs, s-a reținut că recurentul-reclamant a depus o factură fiscală ce menționează generic că suma pretinsă reprezintă contravaloarea serviciilor medicale realizate peste valoarea contractelor încheiate în perioada 2012-2014 și nedecontate de pârâtă.

Recurentul-reclamant invocă dispozițiile art. 208, art. 217 și art. 218 din Legea nr. 95/2006, dispoziții cu caracter general, potrivit cărora asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății populației, care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asigurați, iar pârâta, în calitatea ei de asigurator, urmărind realizarea obiectivelor sistemului de asigurări de sănătate, are obligația de a proteja egal, universal, echitabil și nediscriminatoriu pe toți asigurații față de costurile serviciilor medicale în caz de boală și accident din prima zi până la vindecare.

Astfel, invocă recurentul faptul că legiuitorul nu a impus o limită în garantarea de către stat a asistenței de sănătate publică, întrucât nu se poate cunoaște cu exactitate numărul de asigurați care vor solicita serviciile furnizorului și deci valoarea acestor servicii, precum și faptul că, prin contract, părțile au inserat clauza potrivit căreia valoarea din contract poate fi majorată prin acte adiționale.

Sub un prim aspect, instanța supremă va înlătura argumentele recurentului privind posibilitatea majorării valorii contractului prin intermediul actelor adiționale, întrucât, în speță, s-a reținut cu caracter definitiv lipsa unui act adițional care să justifice decontarea cheltuielilor suplimentare ce fac obiectul pretențiilor reclamantului.

Sub un al doilea aspect, instanța supremă reține că, potrivit art. 205 din Legea nr. 95/2006, "Decontarea contravalorii serviciilor medicale contractate se face conform contractului de furnizare de servicii medicale, pe bază de documente justificative, în funcție de realizarea acestora, cu respectarea prevederilor contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate", iar potrivit art. 14 din contractele de furnizare servicii medicale spitalicești, încheiate între recurentul-reclamant și intimata-pârâtă, "efectuarea de servicii medicale peste prevederile contractuale se face pe propria răspundere și nu atrage nicio obligație din partea casei de asigurări de sănătate cu care s-a încheiat contractul".

Totodată, reține că decontarea serviciilor medicale spitalicești contractate se face conform procedurii reglementate de art. 9 din Anexa 17 la Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 423/191/2013 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare pe anul 2013 a contractului cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2013-2014, respectiv art. 9 din Anexa nr. 23 la Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 619/360/2014 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare în anul 2014 a H.G. nr. 400/2014.

Prin urmare, deși este adevărat că legiuitorul nu a impus o limită în garantarea de către stat a asistenței de sănătate publică, nu se poate ignora faptul că decontarea serviciilor medicale spitalicești este reglementată prin acte normative cu valoare de lege, care impun în sarcina recurentului respectarea unei proceduri legale de urmat, în situația în care contravaloarea serviciilor medicale acordate și efectuate este mai mare decât suma contractată. Or, în cauză, recurentul-reclamant nu a urmat procedura impusă prin actele normative care reglementează în mod expres situația decontării serviciilor medicale care depășesc valoarea contractată. În acest context legal, în temeiul principiului specialia generalibus derogant, recurentul nu se poate prevala de dispozițiile legale generale prevăzute de art. 1272 C. civ. sau de principiul protejării în mod egal și nediscriminatoriu a asiguraților pentru recuperarea contravalorii serviciilor medicale care depășește plafonul valoric maxim din convenția părților.

Instanța supremă va înlătura susținerile recurentului relative la Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice, întrucât nu vizează situația de fapt reținută în cauză.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Spitalul Municipal "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți împotriva deciziei nr. 299 din 22 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Spitalul Municipal "Sf. Doctori Cosma și Damian" Rădăuți împotriva deciziei nr. 299 din 22 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2022.