ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 809/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 10.12.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.014.400 euro si 15.000 RON constând în:

- prejudiciul în valoare de 14.400 euro pentru veniturile din munca pe care reclamantul nu le-a putut obține datorită interzicerii prin controlul judiciar a părăsirii Municipiului Reșița (1.600 euro X 9 luni), 15.000 RON pentru cheltuielile cu asistență și reprezentarea (5.000 RON), cazare, transport, medicamente și alte cheltuieli judiciare (10.000 RON) în dosarele penale in care a fost cercetat și găsit nevinovat;

- prejudiciul moral în valoare de 1.000.000 euro suferit de către reclamant ca urmare a dispunerii în mod abuziv, netemeinic și nelegal a măsurilor preventive a reținerii și controlului judiciar precum și a măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor sale în Dosarul penal nr. x/2014 instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reșița și Dosarul penal nr. x/2019 instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caras-Severin.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 878/11.05.2021 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2020 a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 233 din 09 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 878/11.05.2021 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2020 în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a anulat hotărârea și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civilă nr. 233 din 09 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor

II.1. Motivele de recurs

Se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.) deoarece obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, așa cum dispun prevederile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

Așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție, rolul activ al judecătorului, prevăzut de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., comportă o serie de limitări, printre care cea mai importantă este dată de principiul disponibilității .De asemenea, în doctrină, s-a apreciat că nu trebuie recunoscută posibilitatea judecătorului de a schimba, din oficiu, cauza cererii de chemare în judecată și în considerarea faptului că o asemenea modificare, practic, s-ar face exclusiv în favoarea reclamantului, afectându-se astfel obligația de imparțialitate a instanței și prin urmare, dreptul pârâtului la un proces echitabil.

Modificarea cererii înseamnă, a refundamenta o cerere întemeiată greșit, aspect ce nu poate fi realizat decât de partea care a formulat cererea respectivă. Obiectul cererii reclamantului A. îl constituie răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1373, art. 1381, art. 1385-1386 din C. civ. și nu dispozițiile art. 539 și următoarele din C. proc. pen.

Se mai arată că reclamantul, invocând fundamentalul principiu ai disponibilității, alege să solicite cercetarea pe fond a acțiunii sale prin raportare la prevederile art. 1349 și urm. C. civ., iar nu Ia acelea impuse prin legile speciale în materie, iar instanța de judecată nu are dreptul de a proceda Ia soluționarea pe fond a acțiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, căci dacă ar face aceasta ar lăsa fără efect tocmai dispozițiile legale speciale dedicate de legiuitor acțiunii în reparație rezultate din săvârșirea unei erori judiciare.

Într-un asemenea caz, acțiunea reclamantului trebuie considerată inadmisibilă și respinsă pentru acest motiv, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt întrunite condițiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale. Dreptul de dispoziție procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înțeles în sensul că ar îngădui substituirea, prin exclusiva voință a titularului acțiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una generală (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea-o socoti mai favorabilă.

Un asemenea tratament juridic nu face decât să concretizeze regula potrivit căreia în situațiile de concurs între o lege generală și una specială, legea specială are preferință în aplicare (specialia generalibus derogant), doar în acest fel adevărata voință a legiuitorului ajungând să se impună în ce privește situația juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială".

Prin urmare, se apreciază că prin decizia civilă nr. 233/09.11.2021, Curtea de Apel Timișoara, s-a substituit rolului reclamantului, dispunând în mod nelegal modificarea obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită.

Se mai consideră că, prin decizia civilă nr. 233/09.11.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timișoara, a apreciat ca se impune desființarea sentinței apelate ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 136/03.03.2021 publicată în Monitorul Oficial sub nr. x/12.05.2021, act prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 aliun. 1 lit. a)-d) din C. proc. pen. sau achitare este neconstituțională .

În primul rând, se învederează faptul că Decizia nr. 136/2021 este incidență în litigiile izvorâte din aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen. și nu în cazul celor izvorâte din aplicarea prevederilor din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală. Or, prin decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiași cod, ce au un conținut identic.

Se reiterează că în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

Această regulă este dezvoltată în art. 397 din C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Așa cum s-a reținut în doctrină, "instanța nu poate schimba fundamentul juridic al cererii". Prin urmare, se apreciază că prin decizia civilă nr. 233/09.11.2021, instanța de apel, efectiv a refundamentat cererea de chemare în judecată, aspect ce nu poate fi realizat decât de partea care a formulat cererea respectivă.

În altă ordine de idei, se învederează faptul că nu se poate face aplicarea directă a dispozițiilor CEDO, atâta timp cât în dreptul intern există reglementări speciale. Există neconcordanțe între dreptul intern și reglementările internaționale în ipoteza în care norma juridică internă este mai restrictivă sau în cea în care aceasta este insuficient de precisă, astfel încât creează riscul unei practici judiciare incoerente. Se menționează că în legea internă, în ceea ce privește erorile judiciare, nu există dispoziții contrare, astfel încât să putem vorbi de aplicarea cu prioritate a normei europene.

S-a învederat faptul că judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut (omnia petita), fără a depăși limitele învestirii (numai asupra a ceea ce s-a cerut). Prin urmare, instanța de apel și-a depășit limitele învestirii, aceasta pronunțându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut (extra petita),

De asemenea, se arată că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile legale.

Prin decizia civilă nr. 233/09.11.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timișoara a apreciat că nu este admisibilă validarea achiesării la hotărârea primei instanței cât timp cererea de apel și concluziile orale au fost formulate în mod exclusiv de către apărătorul ales, nu de către partea însăși, iar pentru aceasta nu a existat un mandat special acordat în condițiile de exigență aart. 81 alin. (1) din C. proc. civ.,

Mai mult decât atât, instanța de apel a reținut că "deși argumentul apelantului reclamant cu privire la măsura reținerii nu este corect, contravenind în aparență chiar propriului interes, cererea de apel în această parte este fondată mai ales prin prisma noului conținut al art. 539 C. proc. civ..penală dat de decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale".

Se mai susține că, în cazul reprezentării convenționale, actele procedurale de dispoziție nu pot fi făcute de reprezentantul părții decât în temeiul unor procuri speciale, cu excepția reprezentării părții prin avocat, când este suficientă mențiunea expresă în contractul de asistență juridică, ce va fi preluată și în împuternicirea avocațială, în sensul că avocatul are dreptul să efectueze acte procedurale de dispoziție în numele părții.

Astfel, potrivit art. 126 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, republicat, pentru activitățile prevăzute expres în cuprinsul obiectului contractului de asistență juridică, acesta reprezintă un mandat special, în puterea căruia avocatul poate încheia, sub semnătura privată sau în formă autentică, acte de conservare, administrare ori dispoziție în numele și pe seama clientului. Prin urmare, întrucât din motivarea instanței de apel nu rezultă aceste aspecte, se apreciază că instanța de apel, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., trebuia să clarifice aceste aspecte, chiar să solicite avocatului la termenul de judecată să precizeze dacă are sau nu un astfel de mandat.

Se mai subliniază faptul că, potrivit art. 6 din C. proc. civ., orice persoană (reclamant, pârât) are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege". Pentru a constitui o garanție a unui proces echitabil, instanța care soluționează cauza trebuie să îndeplinească exigențele de independență și imparțialitate și să fie stabilită de lege.

Se mai consideră că instanța de apel în mod greșit, pe de o parte susține că, în legătură cu măsurile preventive neprivative de libertate nu sunt incidente dispozițiile din C. proc. pen., iar pe de altă parte trasează dispoziții instanței de fond ca în rejudecare să aibă în vedere prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 care fac trimitere tocmai la dispozițiile C. proc. pen.

II.2.1 Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare prin care solicit instanței să respingă recursul formulat de către recurentul Statul Român (i) în principal ca nul sau (ii) în subsidiar ca nefondat și să dispună menținerea deciziei civile nr. 233 Curții de Apel Timișoara pronunțată în 09.11.2021 ca fiind legală și temeinică cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Ia instanța de fond.

II.2.2. Răspuns la întâmpinare.

Recurentul-pârât Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor, prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimat, solicită respingerea recursului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în principal ca nul, deoarece motivele de recurs invocate de recurent nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar în subsidiar ca nefondat, motivat de faptul că hotărârea instanței de apel este legală și temeinică.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul Statul Român este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant, se va reține că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs.

Totodată, conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs, astfel cum aceasta a fost formulată, se constată că recurentul aduce critici, pe de o parte, în legătură cu încălcarea principiului disponibilității părții, iar pe de altă parte, cu privire la aplicarea directă a dispozițiilor CEDO (atâta timp cât în dreptul intern există reglementări speciale).

Astfel, se arată că obiectul cererii reclamantului A. îl constituie răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1373, art. 1381, art. 1385-1386 din C. civ., și nu dispozițiile art. 539 și următoarele din C. proc. pen.. instamța de apel dispunând în mod nelegal modificarea obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită. De asemenea, se consideră că în legea internă, în ceea ce privește erorile judiciare, nu există dispoziții contrare astfel încât să putem vorbi de aplicarea cu prioritate a normei europene.

Prin nemotivarea căii de atac în cauză intervine sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv nulitatea recursului, ce poate fi constatată în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte reține că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, cu indicarea textului de lege încălcat.

Înalta Curte apreciază că aspectele evidențiate în cuprinsul memoriului de recurs depus de recurent reprezintă critici de nelegalitate ale deciziei recurate, care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În cauză, cererea de recurs cuprinde o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea hotărârii, motiv pentru care excepția nulității recursului va fi respinsă.

Pe fondul recursului, criticile recurentului ce sunt circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:

Pentru a fi incident acest motiv, era necesar ca instanța, prin hotărârea dată, să fi încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității .

Principiul disponibilității apare ca fiind o reflexie a libertății de voință a părților litigante, manifestată însă în perimetrul drepturilor procesuale ale acestora. Dacă analizăm principiul disponibilității în contextul celorlalte principii ce guvernează procesul civil remarcăm limitele în care disponibilitatea părților trebuie totuși să se cantoneze. Astfel, prerogativele conferite părților litigante de dispozițiile legale ale art. 9 C. proc. civ. nu pot fi exercitate discreționar, ci doar în corelație cu celelalte principii ale procesului civil: principiul legalității, principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, principiul contradictorialității, principiul respectării dreptului la apărare etc.

În aplicarea acestui principiu, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în conținutul cererii de chemare în judecată. Având în vedere aspectele anterior menționate, nu se poate susține deci că instanța de apel ar fi judecat pricina cu încălcarea normelor de procedură ce reglementează modificarea obiectului cererii și cu nesocotirea principiului disponibilității în privința limitelor judecății deoarece a considerat corect că, chiar dacă reclamantul a arătat în cererea de reformare a sentinței că nu a indicat dispozițiile art. 539 C. proc. civ..penală, ci dreptul comun, aceasta nu atrage înlăturarea aplicării primului text în speță.

Curtea a avut în vedere astfel, temeiurile de drept indicate în cuprinsul acțiunii introductive, printre care se numără și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, din cuprinsul căreia incidență în speță are art. 5 (Dreptul la libertate și siguranță). Reclamantul a invocat așadar dispozițiile art. 5 din CEDO și, în plus, a chemat în judecată doar Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, constatări care, unite cu situația de fapt descrisă în cererea de chemare în judecată reprezentau indicii pentru luarea în considerare a incidenței dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen., având în vedere că o astfel de configurație a cadrului procesual din punct de vedere subiectiv coincide cu reglementarea din art. 541 alin. (3) din C. proc. pen.:

"(4) Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice."

Instanța a conchis în mod just că s-a impus din partea acesteia obligația de recalificare a pretenției formulate, potrivit celor stabilite de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., normă imperativă, potrivit căreia: "(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă."

Drept urmare, nu a avut loc o încălcare a principiului disponibilității care să atragă incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Criticile recurentului ce sunt circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ce vizează, în esență, eronata aplicare de instanța de apel, a prevederilor art. 539 și urm. din C. proc. pen. și a dispozițiilor CEDO, sunt, de asemenea, nefondate.

Instanța de apel a observat că reclamantul a indicat nu numai prevederile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, ci în mod implicit și pe cele de la art. 72 și 74 din C. civ. ce consacră dreptul la demnitate (onoare, reputație), precum și chestiuni ținând de atingeri aduse vieții private, astfel încât, trimiterile la sediul materiei din legea română, adică art. 252 C. civ., sau la prevederile Convenției Europeane a Drepturilor Omului, au fost analizate ca atare, din perspectiva principiului disponibilității, în mod legal.

S-a considerat că măsurile indicate de reclamant drept cauzatoare de prejudicii legate de dreptul său la onoare, reputație și viață privată sunt măsuri procesuale dispuse în cadrul unei cercetări penale, ceea ce a atras aplicarea justă a dispozițiilor art. 539 și urm. din C. proc. pen., cel puțin pentru măsurile preventive privative de libertate. Drept urmare, nu subzistă motivul de nelegalitate formulat sub acest aspect.

Nu pot fi reținute deci criticile recurentului pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor deoarece, luând în considerare faptul că măsurile reclamate de reclamant drept cauză a lezării dreptului său la onoare, reputație și viață privată sunt măsuri procesuale dispuse în cadrul unei cercetări penale, rezultă fără dubiu că prevederile art. 539 și urm. din C. proc. pen. sunt incidente în cauză, cel puțin pentru măsurile preventive privative de libertate.

Cu privire la aplicarea prevederilor CEDO, nici această nemulțumire nu este fondată, așa cum s-a arătat, Curtea de apel a apreciat corect că însuși reclamantul a invocat și dispozițiile din CEDO, art. 5 reprezentând o normă care, în dreptul național, corespunde prevederilor de la art. 539 din C. proc. pen., nefiind vorba de o aplicare directă a prevederilor CEDO, așa cum pretinde recurentul.

În ceea ce privește susținerea recurentului cu privire la decizia Curții Constituționale, și aceasta este nefondată, reținându-se corect relevanța paragrafului nr. 32 din decizia nr. 136/2021:

"Curtea observă că, în jurisprudența sa privind art. 539 din C. proc. pen., a reținut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în C. proc. pen.. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 și art. 1.357-1.380 din noul C. civ.. Așadar, procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din C. proc. pen., vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 252 și 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată [a se vedea Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 22, sau Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 20]."

Pe de altă parte, prin decizia recurată, în mod just se reține că reclamantul invocă durata de 6 ani a procedurii penale, aspect rămas neanalizat, în condițiile în care judecata cauzei penale într-un termen rezonabil nu se circumscrie dispozițiilor art. 538 și 539 C. proc. pen.., ci art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Celelalte afirmații privind omisiunea instanței care trebuia să clarifice reprezentarea pârâtului, chiar să solicite avocatului la termenul de judecată să precizeze dacă are sau nu un astfel de mandat de reprezentare sau cea privind incidența art. 6 din C. proc. civ., conform căruia orice persoană (reclamant, pârât) are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege" sunt susțineri nejustificate, neputând conduce la reținerea nelegalității deciziei atacate, neputându-se considera că a avut loc interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente.

Concluzionând, instanța de apel corect a dispus admiterea apelului, anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, care, va trebui să se preocupe de stabilirea obiectului și cauzei învestirii pentru fiecare fapt ilicit pretins, ulterior punerii acestora în discuția părților. În aplicarea principiului disponibilității, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în conținutul cererii de chemare în judecată. Având în vedere aspectele anterior menționate, nu se poate susține deci că instanța de apel ar fi judecat pricina cu încălcarea normelor de procedură ce reglementează modificarea obiectului cererii și cu nesocotirea principiului disponibilității în privința limitelor judecății, sau cu încălcarea sau aplicarea eronată a normelor legale incidente.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că sunt neîntemeiate criticile invocate în cererea de recurs, circumscrise cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 233 din 09 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 233 din 09 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2022.