ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1267/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 17 decembrie 2020, reclamantul A. (în calitate de fiu a eroului martir B.) și reclamanta C. (în calitate de soție supraviețuitoare a eroului martir B.) au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata a câte 300.000 euro fiecare, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; reclamantul a solicitat și daune materiale, al căror cuantum îl va indica după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate care va stabili cuantumul întreținerii de care a fost privat ca urmare a decesului tatălui. În motivarea cererii, reclamanții au arătat, în esență că eroul martir B. a fost omorât în timp ce lupta pentru împotriva regimului comunist, fiind împușcat mortal de către forțele armate, în data de 17.12.1989, atunci când, la Timișoara, au escaladat conflictele între civili și armată. Au mai arătat că în calitate de urmași ai eroului martir, fiul - A., dar și soția supraviețuitoare - C., au formulat cerere de constituire de parte civilă în dosarul penal nr. x/2014, solicitând acordarea de daune morale și materiale pentru suferința încercată de pierderea tatălui, respectiv a soțului. Referitor la răspunderea civilă, reclamanții au precizat că în cauză este vorba despre o acțiune civilă izvorâtă dintr-o cauză penală, cu toate consecințele pe care legea le prevede într-o atare situație.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 1389/14.07.2021, Tribunalul Timiș a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și a respins cererea formulată de reclamanții A. și C. Timiș în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. În motivare, cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român, instanța a reținut că reclamanții au susținut că pârâtul are calitatea de parte responsabilă civilmente, întrucât are valențele unui comitent răspunzător pentru fapta prepusului său, fostul președinte, D., care, în calitate de comandant suprem al forțelor armate, a ordonat represiunea armată asupra manifestanților În raport de art. 1000 alin. (3) C. civ., s-a apreciat că un raport de prepușenie presupune o subordonare social-economică a prepusului față de comitent și că esența raportului o constituie, pe de o parte, activitatea comitentului, de a direcționa, supraveghea și controla pe prepus, iar pe de altă parte, activitatea prepusului, care acceptă să facă ceva altuia, sub directa supraveghere și control al acestuia. Așadar, trebuie să existe o autoritate și o subordonare, în baza unei convenții între părți. S-a reținut că D. nu a avut calitatea de prepus al Statului Român, nefiind sub supravegherea și controlul acestuia. Așadar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului președinte, D..

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 336 din 14 decembrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de apelanții reclamanți A. și C. împotriva sentinței civile nr. 1389/14.07.2021, pronunțată de Tribunalul Timiș, fără cheltuieli de judecată. În motivare, curtea de apel a confirmat atât soluția, cât și motivarea instanței de fond, în sensul că Statul Român nu poate fi tras la răspundere pentru faptele săvârșite de fostul președinte D., în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989, reținând că nu există un raport de prepușenie între Stat și fostul președinte, din perspectiva neîndeplinirii de către acesta a calității de comitent al fostului președinte D., în sensul art. 1000 alin. (4) C. civ. din 1864.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, reclamanții au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenții consideră că a fost greșit aplicat art. 1000 alin. (1) din C. civ., referitor la raportul dintre comitent și prepus. Astfel, instanța de apel a reținut în mod eronat că fostul președinte, în calitate de conducător al Statului Român în perioada de referință, nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului. În realitate, susțin recurenții, raportul a fost invers, pentru că Statul Român a acționat la instrucțiunile și ordinele fostului președinte pentru că acesta din urmă era cel care, prin dispozițiile sale, angrena statul în raporturile cu terții, atât pe plan intern, cât și pe cel internațional. Așadar, instanța de apel a reținut greșit în sensul existenței unui raport de subordonare în baza căruia statul poate da ordine și instrucțiuni președintelui. Recurenții au precizat că interpretarea raportului dintre fostul președinte și Statul Român dată de instanța de apel este greșită inclusiv cu privire la manifestațiile de condamnare publică a fostului regim comunist după căderea acestuia din anul 1989. Recurenții au invocat și art. 36 din C. proc. civ., precum și art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., făcând referire și la art. 221 și art. 224 alin. (1) din C. civ., susținând că acest mecanism a răspunderii statului pentru faptele organelor sale de conducere s-a aplicat și se aplică în continuare și în alte state în care regimurile totalitare și-au ucis proprii cetățenii. Ca urmare, în contra susținerilor instanțelor de fond, Statul Român are calitate procesuală în cauză și este ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte în calitate de conducător suprem, fapte în urma cărora a rezultat și moartea autorului reclamanților. Au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri aflate deja la dosarul cauzei.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termenul legal, intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului. A arătat intimatul că în mod corect instanța de apel a reținut că în cauză nu se verifică raportul de subordonare a fostului șef suprem al statului, în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului, iar într-un regim de tip dictatorial ca cel supus analizei nu se poate aprecia că statul prin organismele sale de la acea vreme avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă. Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului președinte D., care nu a avut calitatea de prepus al Statului Român, nu a acționat la instrucțiunile și ordinele statului, nu a existat vreo dispoziție sau vreo însărcinare din partea statului, nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni fostului președinte D.. Nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat. În cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și pentru răspunderea comitentului, astfel încât dezlegarea dată de instanța de apel excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor este corectă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Asupra recursului de față, Înalta Curte reține următoarele: Criticile recurenților reclamanți, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greșita interpretare a art. 1000 alin. (1) C. civ., respectiv la raportul dintre comitent și prepus. Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv de recurs se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. În cauza de față, reclamanții au solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune materiale și morale) cauzat prin rănirea prin împușcare a autorului lor erou martir, urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989. Acțiunea a fost promovată urmare a soluției de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției române din 1989. Înalta Curte reține că este legală interpretarea dată de instanța de apel normelor de drept material, întrucât reclamanții nu au justificat poziția procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte D.. Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziției legale menționate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate) și întrunirea a două condiții specifice, respectiv, existența unui raport de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Or, în cauză aceste condiții nu se verifică, câtă vreme raportul de prepușenie presupune o subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Fostul președinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului. De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susține că faptele săvârșite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuțiile ori cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Este nefondată susținerea recurenților reclamanți din memoriul de recurs, în sensul că, în realitate, fostul președinte "nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, cel care, prin dispozițiile sale, antrena statul în raporturile interne și cele internaționale". Instanța reține că această interpretare a textului de lege indicat de reclamanți ca temei de drept al acțiunii este una nelegală, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) așa cum și-au expus recurenții argumentele în memoriul de recurs, susținând o "inversare a termenilor raportului juridic". În realitate, raționamentul recurenților reclamanți este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului; acesta poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul). Înalta Curte reține că intimatul pârât din cauza pendinte este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia. Așa cum corect a reținut instanța de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist. În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluționarilor (din categoria cărora face parte autorul reclamanților) și a moștenitorilor lor, nu doar la distincții prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluției; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci și la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilități la închirierea și cumpărarea locuințelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe și impozite, indemnizații lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum și alte facilități (conform legislației speciale menționate). Analogia pe care o fac recurenții cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. În memoriul de recurs se face referire, în mod formal, la dispozițiile art. 224 alin. (1) din noul C. civ., fără a se indica, prin raportare la aceste prevederi, în ce ar consta caracterul nelegal al soluției. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, reținând că sunt nefondate criticile formulate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamanții A. și C..