ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 699/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04.07.2017, sub nr. x/2017 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 6027/23.05.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, comunicată în data de 23.06.2017, prin care a solicitat admiterea cererii și anularea în parte a deciziei contestate, sub aspectul penalităților de întârziere si a cheltuielilor de judecată, privitoare la cererea de plată nr. x/31.05.2016, formulată de reclamantă către Fondul de Garantare a Asiguraților ca urmare a declanșării procedurii falimentului B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 5009 din 19.12.2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței civile nr. 5009 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii și anularea în parte a Deciziei nr. 6027/23.05.2017, cu consecința admiterii în integralitate a cererii de plată nr. x/31.05.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, având în vedere că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că în mod greșit prima instanță a reținut prin interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) Ut a) din Legea nr. 213/2013 că nici penalitățile de întârziere și nici cheltuielile de judecată nu rezultă din contractele de asigurare CASCO sau RCA, acestea neconținând vreo clauză în acest sens.

Invocând dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, a susținut recurenta că acest text de lege nu face distincție între natura sumelor cuvenite creditorilor și după cum știm, unde legiuitorul nu distinge nici interpretul nu o poate face, astfel că singura concluzie pertinentă este aceea potrivit căreia legiuitorul a avut în vedere acoperirea tuturor sumelor cuvenite creditorilor de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților, inclusiv cele referitoare la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată.

Astfel, sumele reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată constituie, deopotrivă cu crența principală, sume cuvenite societății noastre, în calitatea noastră de subrogat al creditorilor de asigurare.

Invocând deopotrivă și dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta a arătat că în acest text legiuitorul este explicit în ceea ce privește obligațiile Fondului de Garantare a Asiguraților față de persoanele îndreptățite la despăgubiri, reglementând expres posibilitatea Fondului de a recupera ulterior, înscriindu-se la masa credală, orice sume achitate, inclusiv dobânzi și cheltuieli, ca urmare a onorării de către FGA1 a unor cereri de plată ale creditorii de asigurare, formulate în condițiile legii.

Consideră recurenta că, din formularea textului de lege nu transpare nici cea mai mică urmă de îndoiala în ceea ce privește obligațiile de plată ale FGA, acestuia fiindu-i recunoscută expres posibilitatea înscrierii ulterioare la masa credală în procedura falimentului aligurătorului-debitor cu sumele achitate cu titlu de dobânzi și/sau cheltuieli, astfel că prin refuzul de plată al acestor sume FGA nesocotește chiar legea sa de funcționare.

În privința acestui text de lege apreciză ca fiind greșită interpretarea instanței de fond, potrivit căreia dobânzile și/sau cheltuielile la care poate fi obligat FGA au în vedere doar dobânzile și/sau cheltuielile generate de propria sa culpă și nu și cele stabilite fii sarcina asigurătorului falit.

O astfel de interpretare nu se sprjina nici pe argumente referitoare la textul de lege și nici pe argumente ce țin de întrebuințarea unui raționament logico-juridic coerent. Astfel, o atare interpretare ar permite FGA să transfere obligațiile rezultate din propria culpă către societatea de asigurare falimentară, dar ar interzice preluarea acestoravui sensul invers, de către FGA de la societatea de asigurare falimentară. Or, o astfel de concluzie vine în contradicție directă cu regimul juridic ale fiecărora dintre cele două entități, cu rolurile lor și cu logica de funcționare.

Mai susține recurenta că, în al doilea rând, norma juridică în vigoare la data producerii evenimentului asigurat era Norma ASF nr. 23/2014, iar potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (4) și art. 74 din acesta normă, în cazul în care asigurătorul nu își îndeplinește obligațiile fii termenele stabilite imperativ sau le îndeplinește defectuos, la suma solicitată se aplică o penalizare de 0,1 % pe zi de întârziere, iar fii cazul fii care despăgubirea se stabilește prin hotărâre judecătorească se acordă și cheltuieli de judecată.

În mod greșit instanța de fond a intrepretat sintagma "creanțele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea 503/2004 și de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie contractele de asigurare au un conținut obligatoriu reglementat de prevederile legale în materie.

Astfel, obligația de a achita penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanță de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor.

Faptul că FGA are activitatea reglementata prin Legea 213/2015 și Norma ASF 16/2015 nu înseamnă că acesta poate face abstracție de normele care reglementează raportul obligațional originar, în baza căruia este atrasă răspunderea asigurătorului în faliment și pe cale de consecință a FGA.

Invocând dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, a mai susținut recurenta că legea de organizare a FGA prevede în mod neechivoc obligația acestuia de a achita despăgubiri ținând seama atât de normele aplicabile în materie, cât și de condițiile generale de asigurare și cele specifice prevăzute în contractele de asigurare.

De altfel, remarcă faptul că aceasta este și optica Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noțiunii de obligație principală în tidul executoriu și pot fi supuse actualizării fii cadrul executării silite (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 945 din 21 decembrie 2015).

În interpretarea și aplicarea legislației fii materie trebuie să avem în vedere fii mod obligatoriu raționamentul întrebuințat de ICCJ pentru delimitarea noțiunii de obligație principală, reprezentată fii situația dedusă judecății de obligația Fondului de despăgubire, raționament potrivit căruia cheltuielile de judecată se circumscriu noțiunii de obligație principală.

În al treilea rând, mai susține recurenta că, faptul că FGA nu reprezintă continuatorul societății de asigurare intrate în faliment și faptul ca Norma 16/2015 și Legea 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligația preluării tuturor datoriilor societății de asigurare nu echivalează cu exonerarea de la obligația de plată a sumelor solicitate.

De altfel, în sensul acesta art. 2 alin. (1) din Legea 213/2015 este neechivoc statuând că "FGA are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător".

Astfel, pe de o parte, obligația de protejare a creditorilor de asigurări are în vedere o protejare in integrum, care include și obligația de plată a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată și penalități de întârziere, iar pe de altă parte, consecințele insovenței sunt reprezentate atât de imposibilitatea recuperării creanței principale cât și a penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată.

În al patrulea rând, mai arată că trebuie avută în vedere relația organică dintre, pe de o parte, sumele reprezentând cheltuieli de judecată și penalități de întârziere, respectiv creanța de asigurare, pe de altă parte, în contextul acesta apreciind ca fiind greșită concluzia instanței de fond potrivit căreia dobânzile legale și cheltuielile de judecată solicitate nu au legătură cu raportul de asigurare.

Susține că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată își au izvorul în același raport obligațional cu creanța de asigurare, aceastea toate urmând a avea același regim juridic și a produce aceleași efecte juridice.

Orice separare a acestora și încercare de plasare sub regimuri juridice diferite, este nefirească din perspectiva logicii raporturilor obligaționale și lipsită de temei juridic.

În al cincilea rând, mai arată recurenta că obligația FGA de plată nu se limitează strict la creanțele de asigurare, o astfel de interpretare restrictivă venind în contradicție cu chiar rațiunea instituirii schemei de garantare, funcțiile pe care trebuie să le realizeze aceasta și principiile sale de funcționare.

Asigurătorii au la rândul lor nevoie de protecția unei instituții creată tocmai cu acest scop, având în vedere că aceștia operează cu riscuri, gestionează hazarduri, într-un mecanism foarte amplu și complex, care cuprinde societățile de asigurare, ASF,BAAR, FGA, toate aceste entități fiind create de legiuitor pentru a institui și menține echilibru în mecanismul economiei de piață, vital bunei funcționări a acesteia.

Destabilizarea unei societăți de asigurare înseamnaă destabilizarea tuturor celorlalte societăți de asigurare din piața, iar repercursiunile falimentului uneia dintre societățile de asigurare pot fi dintre cele mai nefaste întrucât relațiile economice sunt structural interdependente. Tocmai de aceea s-a creat un sistem complex, care cuprinde toate instituțiile sus-amintite, alături de FGA, menite să gestioneze riscurile particulare și globale din piața asigurărilor, de o manieră cât mai echilibrată și echitabilă, în sensul acesta revenindu-i obligația de proteja creditorii de asigurare de consecințele insolvenței unui sigurător.

Consideră că această interpretarea dată de FGA privitor la obligația de acoperire și a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată are ca efect direct deturnarea mecanismului schemei de asigurare de la scopul instituirii sale și privarea creditorilor de asigurare de protecție față de consecințele insolvenței asigurătorilor, care, în definitiv, este chiar funcția fundamentală a FGA.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu reținerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond admiterea acțiunii formulate și anularea în parte a deciziei nr. 6027/23.05.2017, cu consecința admiterii în integralitate a cererii de plată nr. x/31.05.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, având în vedere ca hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Apărarea formulată în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esență că FGA nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță ca atare, ci acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor, în baza Legii speciale nr. 213/2015.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de de 09.02.2021, cu citarea părților, în ședință publică.

Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă A., a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei nr. 6027/23.05.2017, cu consecința admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016, prin care a solicitat pârâtului plata sumei de 3.953,11 RON, reprezentând:cuantumul despăgubirii- suma de 2.103,38 RON, penalități de întârziere - suma de 437.50 RON și cheltuieli de judecată - suma de 1.412,23 RON.

Prin Decizia nr. 6027/23.05.2017 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) a fost respinsă cererea de plată cu privire la diferența dintre suma solicitată și cea acordată, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată aferente dosarului civil nr. x/2015

Recurenta- reclamantă a atacat decizia emisă de pârât referitor la calificarea sumelor solicitate ca având natura unor creanțe de asigurare, iar instanța de fond a analizat argumentele de nelegalitate ale reclamantei și le-a respins, ca neîntemeiate.

Curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, apreciind că sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

În esență, instanța de fond a reținut că potrivit art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 2214 C. civ., penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări.

Această concluzie este împărtășită și de instanța de control judiciar.

Prin motivele de casare invocate prin cererea de recurs, reclamanta a formulat critici referitoare la aplicarea și interpretarea greșită dată de curtea de apel a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. a) și b), art. 13 alin. (1), art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, prevederilor Normei nr. 16/2015, prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății asiguratoare în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere stabilite și cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au izvorul direct în contractul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reținut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ.

Astfel, nu poate fi reținută nici incidența în cauză a Deciziei nr. 34 din 16 noiembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât, aceasta stabilește, astfel cum a susținut și recurenta, că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noțiunii de obligație principală în titlul executoriu și pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite."

Or, în speța de față, dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a stabili dacă obligația de plată a cheltuielilor de judecată poate fi actualizată, nu poate fi aplicată pentru a considera că obligația legală principală a Fondului include și cheltuielile de judecată, în condițiile în care aceasta se referă expres la lămurirea problemei naturii obligației conținute în cererea accesorie, cu privire la care, deși în cursul soluționării litigiului calea procesuală a stabilirii obligației de plată a cheltuielilor de judecată este dată de o cerere accesorie, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, obligația respectivă devine o creanță de sine-stătătoare și poate fi executată ca atare.

Totodată, instanța constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Este eronată și interpretarea dată de recurentă dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind lipsa distincției între sumele cuvenite creditorilor în caz de faliment al asiguratorului, Normele ASF nr. 16/2015 prevăzând clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Așa fiind, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5009 din 19.12.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 februarie 2021.