Decizia nr. 2632/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 271/2021 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată la data de 04.08.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 23958 din 22.07.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, în partea ce privește respingerea, de către Fond, a penalităților și cheltuielilor de judecată, stabilite și cuvenite S.C. A. S.A. potrivit sentinței civile nr. 4739/08.04.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, și a deciziei civile nr. 1311/17.12.2014 pronunțată de Tribunalul București, definitive, obligarea pârâtei, Fondul de garantare a asiguraților, să soluționeze, pe fond, favorabil, cererea de plată, având obiect penalitățile legale și cheltuielile de judecată potrivit sentinței civile nr. 4739/08.04.2014, deciziei civile nr. 1311/17.12.2014 și dispozițiilor legale aplicabile, cu plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 271 din data de 26.02.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat, în parte, decizia nr. 23958/22.07.2020 în ceea ce privește respingerea cererii de plată cu privire la penalitățile de întârziere, a obligă pârâtul să soluționeze favorabil cererea de plată formulată de către reclamantă sub aspectul penalităților de întârziere, a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată. A obligat pârâtul la plată către reclamantă a sumei de 100,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 271 din data de 26.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, FGA nu are absolut nici un raport contractual cu reclamanta-intimată și nici obligații precontractuale. Dacă persoana responsabilă și victima nu se află legate printr-un contract valabil, nu poate fi vorba de răspundere contractuală; în consecință, în cazul unei obligații precontractuale, se vor aplica regulile răspunderii delictuale și cvasidelictuale, care constituie dreptul comun în materie. Dacă răspunderea contractuală nu se declanșează decât în măsura în care există un contract, înseamnă că, în cazul încetării valabilității acestuia, nicio problemă de răspundere contractuală nu se mai pune în legătură cu neexecutarea. De asemenea, contractul de asigurare a încetat o dată cu declararea stării de faliment sau ca urmare al denunțării poliței de asigurare sau ajungerea acesteia la termen dar datorită producerii evenimentului asigurat în interiorul termenului valabilității contractului de asigurare atrage răspunderea contractuală pentru neexecutare dar a asigurătorului falit. Contractul dintre părți trebuie să fie deci valabil; dacă contractul este nul, răspunderea care se naște va fi delictuală, și nu contractuală. În cazul în care contractul este numai anulabil, natura răspunderii va depinde de faptul dacă se cere sau nu pronunțarea nulității (va funcționa deci răspunderea contractuală dacă nulitatea va fi acoperită, confirmată, și, respectiv, va exista răspundere delictuală dacă contractul va fi fost anulat). Contractul trebuie să fie încheiat între victimă și persoana responsabilă; va exista răspundere contractuală în cazul în care victima neexecutării contractului este un succesor în drepturi (sau asimilat acestuia) al unuia dintre cocontractanți. Or, FGA nu este succesor în drepturile și obligațiile asigurătorului falit, nu este un continuator, garant sau orice altă calitate dată de instanțe FGA-ului. De altfel, prin RlL-uI 26/2017 ÎCCJ a stabilit foarte clar că, FGA nu este și nu poate fi parte responsabilă civilmente. Răspunderea contractuală este egalul executării prin echivalent. Răspunderea contractuală este egalul daunelor-interese menite să compenseze prejudiciul generat de neexecutarea contractului sau, într-o altă formulare, să compenseze pierderea cauzată de neexecutarea obligației inițiale. Dintre remediile posibile pentru neexecutare, răspunderea contractuală se circumscrie acelei reglementări care se referă la daunele-interese contractuale. Reglementarea se cheamă "executare prin echivalent" (art. 1.530-1.548 C. civ.). Răspunderea civilă contractuală intervine în cazul în care debitorul nu își respectă obligația asumată prin contract. Raportat la cele expuse mai sus, față de faptul ca FGA nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deține mai multe creanțe de asigurare, de consecințele insolvenței unui asigurător, a faptului ca FGA este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit și a faptului că, legiuitorul a obligat FGA să analizeze și instrumenteze dosarele de daună, pe cale de consecință, recurentul-pârât consideră că, FGA a procedat în baza legii la analizarea și instrumentarea dosarului de daună în cauză și a emis decizia contestată, în baza unei atente analize prin aplicarea legii. În final, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată cu menținerea Deciziei 23958/22.07.2020 a FGA și respingerea cererii privind solicitarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză.

Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 25 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente: Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 23958 din 22.07.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, în partea ce privește respingerea, de către Fond, a penalităților și cheltuielilor de judecată, stabilite și cuvenite S.C. A. S.A. potrivit sentinței civile nr. 4739/08.04.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, și a deciziei civile nr. 1311/17.12.2014 pronunțată de Tribunalul București, definitive, obligarea pârâtei, Fondul de garantare a asiguraților, să soluționeze, pe fond, favorabil, cererea de plată, având obiect penalitățile legale și cheltuielile de judecată potrivit sentinței civile nr. 4739/08.04.2014, deciziei civile nr. 1311/17.12.2014 și dispozițiilor legale aplicabile, cu plata cheltuielilor de judecată. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății și a anulat, în parte, decizia nr. 23958/22.07.2020 în ceea ce privește respingerea cererii de plată cu privire la penalitățile de întârziere, a obligă pârâtul să soluționeze favorabil cererea de plată formulată de către reclamantă sub aspectul penalităților de întârziere, a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte pe de o parte constată că acesta este invocat pur formal, având în vedere că în memoriul de recurs nu sunt prezentate în concret critici referitoare la nemotivarea hotărârii și care să atragă incidența acestui motiv de casare, iar pe de altă parte, constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței. Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este greșită. În cauză, sub aspectul contextului factual, se reține că prin sentința civilă nr. 4739/08.04.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1311/17.12.2014 pronunțată de Tribunalul București, societatea B. S.A. a fost obligată la plata către reclamanta din prezenta cauză a sumei de 13.278,86 RON reprezentând debit, a sumei de 504,59 RON reprezentând penalități de întârziere pentru perioada 28.09.2013 -05.11.2013, a penalităților de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, aferente debitului principal calculate de la 05.11.2013 până la data plății efective și a sumei de 809,26 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Întrucât B. S.A. a intrat în procedura falimentului, reclamanta s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere înregistrată sub nr. x/19.11.2015, prin care a solicitat aprobarea plății despăgubirii conform sentinței menționate. În esență, chestiunile supuse analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraților datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizații, despăgubiri și prime, prevăzute în definiția creanței de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanței de asigurare principale, care are natura unei creanțe de asigurare. Prima instanță a considerat că este întemeiată cererea de acordare a penalităților de întârziere și că, Fondul de Garantare a Asiguraților se poate înregistra la masa credală în tot cursul procedurii de faliment în vederea recuperării oricăror sume achitate conform dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, iar cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de către reclamantă a reținut că acestea nu reprezintă creanțe de asigurări. Înalta Curte constată că este greșit raționamentul primei instanțe, în sensul că pretențiile reclamantei solicitate sub forma penalităților de întârziere pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraților din fondurile sale, având în vedere că din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultă în mod clar faptul că penalitățile și cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanțelor de asigurări, reprezentând obligații civile generate de comportamentul ilicit al asigurătorului B. S.A. pentru recuperarea acestora intimata-reclamantă având la dispoziție procedura dreptului comun, și anume înscrierea creanței la masa credală. În acord cu susținerile recurentului-pârât, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în materie, prin raportare la situația de fapt reținută. Cu privire la motivul de respingere a cererii de plată avut în vedere de către recurentul-pârât, respectiv împrejurarea că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu constituie creanțe de asigurări în înțelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliți, obligațiile Fondului fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale, precum și cheltuielile de judecată, nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuție nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Din interpretarea acestor dispoziții care reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Înalta Curte are în vedere și faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între intimata-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. Astfel, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurentul-pârât. În lumina acestor argumente, Înalta Curte constată că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015 și pe cale de consecință, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalitățile de întârziere, generate de reținerea culpei procesuale. De asemenea, Înalta Curte observă, că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit. Or, în prezenta cauză intimata-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea de către instanță a culpei procesuale în generarea litigiului soluționat. De altfel, în acest sens al neincluderii penalităților și cheltuielilor de judecată în sfera creanței de asigurare este și Soluția de unificare a jurisprudenței la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată în cadrul Ședinței din data de 13 decembrie 2021. În aceste condiții, Înalta Curte constată că a fost demonstrată legalitatea Deciziei nr. 23958/22.07.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod greșit că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale incidente în cauză. 6. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, fiind identificat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul, va casa sentința recurată și rejudecând: va respinge, în tot, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, de anulare a deciziei nr. 23958/22.07.2020 în ceea ce privește soluționarea cererii de plată referitoare la penalitățile de întârziere. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților. PENTRU ACESTE MOTIVE,