ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4050/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.05.2018 sub numărul x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 14380/26.04.2018 emisa de FGA, prin care a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 14380/26.04.2018 dispusa de FGA si obligarea acesteia la plata sumei de 24.339 RON reprezentând penalitati de întârziere calculate conform art. 37 din Ord 14/2011 al CSA pentru perioada 18.10.2014-16.02.2017 pentru diminuarea nejustificata a despăgubirii si neachitate în termenul prevăzut de prevederile Ord. 14/2011 al CSA de către S.C. B. S.A. societate fata de care s-a deschis procedura insolventei, la data de 16.02.2017, cu cheltuieli de judecata.

Prin sentința civilă nr. 4502 din 6 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 4502 din 6 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Recurentul - reclamant a prezentat critici referitoare la calificarea penalităților de întârziere drept creanțe de asigurare, invocând dispozițiile art. 36 și 37 din Ord. 14/2011 al CSA, susținând a fi greșită interpretarea instanței de fond, potrivit căreia aceste sume reprezintă obligații ale asigurătorului falit, pe care Fondul de Garantare a Asiguraților nu trebuie să le suporte.

A arătat că a considera că penalitățile de întârziere excedează contractului de asigurare reprezintă o încălcare mai grea decât cea avută în vedere de Directiva nr. 2009 CE/103 și incalcă prevederile art. 28 din aceasta care obligă statele membre să pună în vigoare dispoziții mai favorabile pentru persoana vătămată.

A mai susținut recurenta-reclamantă că, deși FGA nu are calitatea de continuator al asigurătorului falit, acesta nu este exonerat de la plata sumelor solicitate, în condițiile în care art. 2 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul are drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, raportat și la Directiva nr. 2009 CE/103.

Penalitățile de întârziere nu sunt obligații civile rezultate din comportamentul ilicit al asiguratorului ci sunt componente ale despăgubirii ce trebuie achitate, reprezentând garanția Statului Român că societatea de asigurare autorizată de stat, va despăgubi persoana vătămată.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esență că FGA nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță, ci acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor, în baza Legii speciale nr. 213/2015.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 14380/26.04.2018 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantul A. pentru suma de 24.470,20 RON reprezentând penalități de întârziere, fiind admisă cererea de plată doar pentru sumele de 13.782 RON, reprezentând diferență despăgubire și 1469,75 RON cheltuieli de judecată.

Sumele avansate în cererea de plată, au fost stabilite prin sentința civilă nr. 186/23.02.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Judecătoria Reghin, definitivă prin neapelare.

Înalta Curte, în dezacord cu opinia primei instanțe, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și a art. 9, art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, având în vedere că suma solicitată pentru despăgubire a fost cuprinsă într-o hotărâre judecătorească definitivă, apreciază că aceasta are caracterul unei creanțe de asigurare, astfel că în sarcina recurentului-pârât revine obligația de despăgubire.

În speță, recurentul - reclamant solicită despăgubiri reprezentând dobânda legală cuprinsă într-o hotărâre definitivă. Este adevărat că în practica Înaltei Curți, penalitățile de întârziere, ori cheltuielile de judecată efectuate în executarea unor despăgubiri izvorâte dint-un contract de asigurare și solicitate printr-o cerere de plată adresată Fondului de Garantare, nu sunt interpretate ca fiind creanțe de asigurări, însă doar sub rezerva ca la baza acestora să nu existe o hotărâre judecătorească definitivă.

În sens contrar, dacă o hotărâre judecătorească definitivă, cum este și cazul de față, a interpretat modul de aplicare a contractului de asigurare și a stabilit cuantumul prejudiciului suferit de partea vătămată în cuprinsul căruia se află dobânda legală, refuzul de executare al acelei hotărâri judecătorești ar echivala pe de-o parte din perspectivă administrativă cu o nerespectare a unei hotărâri judecătorești, iar pe de altă parte, din perspectivă judecătorească ar echivala cu o încălcare a autorității de lucru judecat printr-o reinterpretare a limitelor de executare a contractului de asigurare.

Prin urmare, se reține că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente cauzei, urmând a se aprecia că, în speță, în noțiunea de despăgubire intră și penalitățile de întârziere în măsura în care acestea au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească.

În consecința, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va admite recursul formulat de reclamant, se va casa sentința atacată și, în rejudecare se va admite acțiunea formulată de reclamant și se va anula decizia emisă de FGA în sensul obligării acestuia la plata penalităților acordate prin hotărâre judecătorească.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către recurentul - reclamant, Înalta Curte reține, față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviința.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 4502 din 6 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând cauza:

Admite acțiunea formulată de reclamantul A..

Anulează în parte decizia nr. 14380/26.04.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul la plata sumei de 24.339 RON, reprezentând penalități acordate prin hotărâre judecătorească.

Obligă pârâtul la plata sumei de 100 de RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru către recurentul - reclamant.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2021.