ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2532/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 05 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, Primăria Municipiului București prin Primar General, Ministerul Mediului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pronunțarea unei hotărâri prin care aceștia să fie obligați la plata sumei de 3.000.000 RON, cu titlu de daune morale.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1416 din 14.06.2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, Primăria Municipiului București prin Primar General, Ministerul Mediului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 295A din 26.03.2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1416 din 14.06.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs reclamanta A.. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a formulat, în esență, următoarele critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: - cu privire la existența faptelor ilicite reclamate se susține că, în mod greșit, instanțele de fond au considerat că acestea nu există, apreciind că raportul juridic dedus judecății este generat de vicii ale sistemului legislativ; - în opinia reclamantei, faptele ilicite pe care le impută, în mod distinct, fiecăruia dintre pârâți sunt: 1) Primăria Municipiului București a încălcat dreptul la acordarea despăgubirii în baza Hotărârii Guvernului nr. 556/1990, a încălcat timp de 7 ani prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la obligația de identificare și de comunicare a elementelor de identificare a unității deținătoare, a încălcat dreptul la soluționarea notificării într-un termen rezonabil, a încălcat dreptul de a primi despăgubirea cea mai avantajoasă, precum și dreptul la demnitate; 2) Ministerul Mediului a încălcat dreptul la soluționarea notificării într-un termen rezonabil, a încălcat dreptul de a primi despăgubirea cea mai avantajoasă, precum și dreptul la demnitate; 3) Statul Român a impus o sarcină excesivă pe care reclamanta a fost obligată să o suporte în intervalul 1990 - 2018 din cauza inconsecvenței, a imprevizibilității și impredictibilității legislației prin care și-a asumat obligația reparării abuzului preluării imobilului; - în mod greșit instanțele de fond au apreciat că nu există prejudiciu moral în cazul săvârșirii faptei ilicite constând în nesoluționarea în termen a notificării; - jurisprudența Curții europene a drepturilor omului este clară în privința conduitei statului român și autorităților cu competențe în aplicarea legislației reparatorii, în sensul că a sancționat prin plata de despăgubiri prejudiciul moral cauzat de legislația inconsecventă și de procedurile administrative nefuncționale și care nu respectă prevederile legale; - în cauză, este vorba atât despre vicii ale sistemului legislativ, cât și despre nerespectarea legii timp de 28 de ani, ținând seama de participarea concretă a fiecăruia dintre pârâți, simpla existență a unei asemenea durate este suficientă pentru a se constata existența unui prejudiciu concret, de ordin moral în cazul reclamantei; - hotărârea instanței de apel încalcă normele de drept material referitoare la atragerea răspunderii civile delictuale, prevăzute atât de legislația națională, cât și de jurisprudența Curții europene a drepturilor omului în materie.

Apărările în recurs La data de 18.09.2020, intimatul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 23 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 295A din 26 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 18 noiembrie 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat de reclamanta A., Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: Demersul judiciar declanșat de reclamantă, astfel cum a fost fixat cadrul procesual prin elementele cererii introductive și examinat de către instanțele de fond, urmărește, în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală, de drept comun, obligarea pârâților Municipiul București prin Primar General, Primăria Municipiului București prin Primar General, Ministerul Mediului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat prin nesoluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 într-un termen rezonabil. Din perspectiva cauzei juridice a litigiului, instanțele de fond au fost învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită proprie reglementată de dispozițiile art. 1357 C. civ., care dispun că: "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă." Textul legal menționat instituie condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, anume: săvârșirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu ca urmare a săvârșirii faptei ilicite vinovăția pârâtului și legătura de cauzalitate între săvârșirea faptei ilicite și prejudiciul produs. Acțiunea în răspundere civilă delictuală a fost respinsă prin sentința primei instanțe, menținută prin decizia instanței de apel, apreciindu-se că, în cauză, reclamanta nu a făcută dovada săvârșirii unei fapte ilicite de către fiecare pârât în parte și nici a prejudiciului moral încercat de parte. Luând în examinare criticile de nelegalitate aduse soluției de respingere a acțiunii civile, soluție menținută prin decizia curții de apel, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora. În ce privește fapta ilicită, astfel cum corect a statuat și instanța de apel, existența acesteia în raport de particularitățile cauzei, care vizează, pe de o parte, observarea contextului legislativ și a sincopelor pe care le-a întâmpinat procesul de retrocedare de-a lungul timpului, iar pe de altă parte, felul în care reclamanta a indicat faptele pretins ilicite săvârșite de pârâți, nu poate fi reținută. În raport de primul aspect, s-a avut în vedere succesiunea de legi speciale de restituire, precum și jurisprudența Curții europene a drepturilor omului care a stat la baza adoptării și amendării acestora, dar și de situația concretă a autorităților cu atribuții în soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cum e și cazul pârâților, și de complexitatea gestionării acestora, din analiza cărora instanțele fondului au concluzionat, în mod întemeiat, că nu se poate imputa pârâților săvârșirea unei fapte ilicite. Înalta Curte notează că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată ca urmare a pronunțării de către Curtea europeană a drepturilor omului a Hotărârii-pilot în cauza B. și alții împotriva României, prin care a fost reținută în sarcina statului român obligația implementării unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative, pe o practică judiciară și administrativă coerente, precum și obligația adoptării unor reguli de procedură clare și simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită, în contextul în care instanța de contencios al drepturilor omului a observat că "din practica națională reiese că la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat, obligația ce le revenea, de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile", apreciindu-se astfel că această practică reprezenta o problemă sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001. Astfel, prin Legea nr. 165/2013 a fost instituită o procedură administrativă dilatorie, fiind acordate unităților deținătoare noi termene de până la 36 de luni (cu începere din 01.01.2014) pentru a soluționa notificările depuse, sub imperiul căreia a fost soluționată favorabil și notificarea formulată de reclamantă, prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, fiind emisă decizia de compensare nr. 18330/12.01.2018. Totodată, prin Hotărârea pronunțată în cauza Preda și alții împotriva României, din 29 aprilie 2014, Curtea europeană a drepturilor omului a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile instituite prin Legea nr. 165/2013, și anume regulile de procedură clare și previzibile, însoțite de termene constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv, că legea menționată oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire. În ce privește termenele instituite, chiar dacă a constatat că ele pot conduce la finalizarea procesului de restituire peste un număr mare de ani, Curtea europeană a drepturilor omului a apreciat că "această situație excepțională este inerentă, având în vedere complexitatea factuală și juridică a chestiunii privind restituirea imobilelor naționalizate". Mai mult, prin Decizia nr. XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că, "instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva deciziei sau dispoziției de respingere, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate". Ca atare, reclamanta avea la dispoziție mijloace procedurale adecvate pentru valorificarea drepturilor sale, posibilitatea de acționa împotriva refuzului entității învestite cu soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, cum bine au reținut și instanțele de fond. Față de cel de-al doilea aspect, instanța de apel a apreciat judicios faptul că reclamanta a indicat generic dispoziții legale, acțiuni sau omisiuni pretins imputabile pârâților, fără a circumstanția, pentru fiecare pârât, fie acțiuni sau inacțiuni concrete, fie elemente specifice de natură a conduce la analiza pretinselor fapte ilicite ori temeiul juridic al drepturilor sale pretins încălcate de pârâți, astfel că, față de modul în care reclamanta a înțeles să determine faptele pretins ilicite, a concluzionat că nu se verifică îndeplinirea condiției faptei ilicite, prevăzute de dispozițiile art. 1357 C. civ. În legătură cu prejudiciul, instanțele de fond au apreciat în mod corect faptul că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea acestei condiții necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Înalta Curte reține că daunele morale reprezintă atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional și a unor drepturi și interese legitime, iar partea care solicită acordarea unor astfel de despăgubiri este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta ilicită săvârșită de pârâți. În cauză, verificând îndeplinirea acestei condiții în raport de situația de fapt dedusă judecății și probele administrate, în mod corect s-a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu moral încercat ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, iar prin memoriul de recurs partea nu a adus argumente solide de natură să contureze nelegalitatea soluției instanței de apel cu privire la acest aspect. Contrar susținerilor reclamantei, prejudiciul moral pretins suferit nu este evident ca urmare a aspectelor statuate prin jurisprudența Curții europene a drepturilor omului în hotărârea pilot B. și alții împotriva României, ci acesta trebuie dovedit prin administrarea de probe concludente, în condițiile în care legislația internă a prevăzut pârghii de control pentru ca reclamanta să își poată realiza drepturile în baza legii speciale de restituire. Cum în cauză nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, în acord cu prevederile art. 1357 C. civ., reținând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 295A din 26 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.