ÎCCJ, Decizia nr. 15/2022

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 2061 din 31 martie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva Deciziei nr. 2382 din 8 iulie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016.

În motivare, s-a reținut că cererea de revizuire a fost formulată peste termenul prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a avut în vedere că cererea de revizuire a fost întemeiată în drept pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se contradictorialitatea Deciziei nr. 2382 din 8 iulie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal cu Decizia nr. 84/10.01.2018 a aceleiași instanțe.

Instanța a constatat că revizuirea privind Decizia nr. 2382 pronunțată la data de 8 iulie 2019 a fost depusă la data de 12 iunie 2020 și a fost înregistrată la instanță la data de 15 iunie 2020, depășindu-se, așadar, termenul legal.

Împotriva acestei decizii, recurenta A. S.A. a formulat recurs.

Criticile au fost întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținându-se că cererea de revizuire a fost formulată în termen de 30 de zile de la comunicarea ultimei hotărâri.

Recurenta critică motivarea instanței de revizuire, care a calculat termenul de la pronunțarea ultimei hotărâri, arătând că o astfel de interpretare ar încălca regulile de procedură menite a asigura liberul acces la justiție, dreptul la un remediu efectiv, dreptul la un proces echitabil, precum și cele privind asigurarea dreptului fundamental la apărare, prevăzute atât în dreptul intern cât și în instrumentele internaționale privind drepturile omului la care România este parte.

În acest sens, susține că în jurisprudența CEDO s-ar fi stabilit că momentul comunicării hotărârii justițiabilului este momentul la care se poate considera că acesta a luat cunoștință de hotărâre, în mod efectiv, invocând cauza Koç și Tosun împotriva Turciei.

A mai arătat și că doar la momentul la care i-a fost comunicată hotărârea a putut aprecia asupra considerentelor acesteia, în raport de care se invocă și autoritatea de lucru judecat.

O altă interpretare dată acestui termen de formulare al căii extraordinare de atac ar contrazice art. 511 alin. (4) C. proc. civ., care obligă ca cererea de revizuire să se motiveze în termenul de declarare al căii de atac.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile privind greșita aplicare a regulilor de procedură civilă întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Motivul de recurs invocat de recurentă vizează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 174 din C. proc. civ.:

"(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă.

(2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public.

(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat".

Așadar, nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, etc.

Dispozițiile art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale; cu toate acestea, nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. este condiționată de producerea unei vătămări.

Înalta Curte reține că, prin cererea de revizuire formulată la 12 iunie 2020 potrivit ștampilei de pe plicul cu care a fost expediată cererea și înregistrată pe rolul instanței la 15 iunie 2020, A. S.A. a susținut contrarietatea Deciziei nr. 2382 din 8 iulie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cu Decizia nr. 84 din 10 ianuarie 2018 a aceleiași instanțe.

Hotărârea judecătorească a cărei anulare s-a solicitat, respectiv Decizia nr. 2382 din 8 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a rămas definitivă la data pronunțării, astfel cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora sunt hotărâri definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii.

În consecință, data pronunțării Deciziei nr. 2382 din 8 iulie 2019 este data la care această hotărâre judecătorească a rămas definitivă și momentul de la care curge termenul de declarare a căii de atac extraordinare a revizuirii.

În aplicarea art. 181 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează calculul termenelor procedurale, termenul de o lună a curs de la 8 iulie 2019 și s-a împlinit la 8 august 2019, care a fost o zi lucrătoare.

Or, cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri a fost formulată de revizuentă la 12 iunie 2020, conform ștampilei poștei aplicată pe plicul aflat la dosarul de revizuire, cu depășirea termenului de o lună prevăzut de lege, sens în care Înalta Curte constată în mod legal instanța de revizuire a reținut incidența în cauză a sancțiunii decăderii revizuentei din dreptul de a exercita calea extraordinară de atac, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceleași considerente, instanța va înlătura și susținerea recurentei referitoare la obligația motivării revizuirii în termenul de declarare, reținând că termenul de formulare al căii de atac extraordinare nu curge de la comunicarea ultimei hotărâri, cum greșit susține recurenta, ci de la data rămânerii definitive a deciziei atacate, prin raportare la textele de procedură civilă invocate, care nu fac nicio distincție referitoare la considerentele hotărârilor.

De altfel, recurenta nici nu a contestat această situație de fapt; ceea ce invocă, în realitate, este că termenul de formulare al căii de atac extraordinare ar fi curs de la comunicarea ultimei hotărâri, întrucât formularea revizuirii este condiționată de însăși motivarea deciziei atacate, pentru a putea aprecia asupra considerentelor respectivei hotărâri judecătorești și asupra incidenței autorității de lucru judecat.

Acest susțineri sunt, de asemenea, nefondate.

Înalta Curte arată că sancțiunea anulării, ca tardivă, a cererii de revizuire a intervenit ca urmare a nedeclarării în termenul legal imperativ a căii extraordinare de atac. Or, se reține că recurenta revizuentă nu se poate prevala de faptul că nu și-a îndeplinit o anumită obligație procesuală - formularea în termenul legal a cererii de revizuire - pentru că ar fi avut nevoie să cunoască și considerentele hotărârii, în condițiile în care textul de lege care reglementează termenul este clar și nu face distincțiile de care se prevalează recurenta.

Hotărârea supusă revizuirii este pronunțată într-un litigiu în care instanța a fost învestită cu soluționarea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care verifică încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat prin raportare la dispozitivului hotărârii pretins contradictorii, sub forma triplei identități de părți, obiect și cauză, iar conținutul acestuia este cunoscut părții încă de la pronunțare.

Nici susținerea potrivi căreia instanța ar fi trebuit să aplice cu prioritate jurisprudența CEDO, referitoare la momentul de la care curge termenul de declarare al căii extraordinare de atac, nu este fondată.

Astfel, în raport de obiectul prezentului litigiu și de normele procesuale ce îi sunt aplicabile, prin raportare la data învestirii instanței de judecată, se reține că este corectă soluția instanței de revizuire, în sensul că nu există neconcordanțe ori incompatibilități dintre norma legală din dreptul intern incidentă, respectiv art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anterior modificării prin Legea nr. 310/2018, cu dispozițiile din cuprinsul Convenției Europene privind Drepturile Omului.

Înalta Curte reamintește că instanțele de judecată aplică direct norme din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciate ca mai favorabile decât cele interne, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, doar în ipoteza în care sunt identificate neconcordanțe sau incompatibilități între norma legală din dreptul intern incidentă cu dispozițiile din cuprinsul Convenției, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională (de exemplu, prin Deciziile nr. 766/2011, nr. 470/2012 și nr. 655/2014), a constatat că obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.

De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (e.g. Cauza Ashingdane c. Regatului Unit, Cauza Golder c. Regatului Unit), s-a decis în mod constant că statele dispun de o marjă de apreciere care cuprinde și reglementarea regimului căilor de atac, esențial fiind ca accesul la un tribunal și dreptul la un proces echitabil să nu fie afectate în substanța lor.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. S.A. împotriva Deciziei nr. 2061 din 31 martie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2022.