ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2596/2021

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 15 decembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat să se constate nulitatea absolută, ca efect al caracterului abuziv, a clauzelor înscrise la art. 4.1 din Convenția nr. x/21.12.2007, încheiată între reclamantă și C. S.A. - "orice plata efectuata in baza Convenției se va face în moneda creditului" și la art. 4.3 din aceeași convenție; să fie obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF-LEU de la data contractării creditului ori să prevadă restituirea în moneda CHF cu obligația băncii de a efectua schimbul valutar al acestei monede la cursul de la data contractării creditului (la fiecare plata a ratelor scadente); să fie obligată pârâta să restituie reclamantei sumele de bani încasate în temeiul clauzei abuzive înscrise la art. 4.1 din Convenție până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, precum și cele percepute în continuare de către Banca, în situația nerespectării dispozițiilor hotărârii judecătorești; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2494 din 5 septembrie 2018 Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1666A din 26 noiembrie 2020 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta A. împotriva sentinței civile nr. 2494 din 5 septembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata B. S.A..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., cererea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

In dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta apreciază că hotărârea instanței de apel este insuficient motivată și nelegală, fiind rezultatul unei aplicări greșite a legii raportat la situația de fapt dedusă judecății.

În esență, susține că instanța de apel că nu s-a pronunțat asupra niciunui aspect invocat de reclamantă, prevalându-se de principiul nominalismului, precizând că nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiții enunțate de CJUE în cauza Andriciuc.

Analizând cauza C 81/19, recurenta supune atenției instanței dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 care trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care potrivit legii naționale se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Sub un prim aspect se arată că mecanismul inserat în convenția de credit nu reprezintă o aplicație a nominalismului, având în vedere că semnarea convenției de credit s-a făcut în scopul refinanțării altor credite debursate de altă monedă, întreaga sumă fiind eliberată reclamantei în RON.

Din acest punct de vedere, francul elvețian este monedă de substituție, fapt ce face ca acest tip de creditare să fie unul special, francul elvețian fiind folosit pentru conservarea/sporirea valorii economice a contractului și nu ca monedă de creditare.

Astfel, acest mecanism nu constituie o aplicație a nominalismului, ci o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului, care și-a valorizat creanța prin raportare la francul elvețian, cu consecința transferării riscului valutar în sarcina consumatorului.

Transferarea riscului valutar conduce la existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind contrară bunei-credințe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a fost tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită și fără ca acest risc să fi fost devoalat explicit și negociat, fiind încălcată și obligația de informare.

Recurenta citează dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 1272 C. civ. pentru a susține că instanța trebuia să țină cont de scopul contractului, de negocierile purtate de părți și de comportamentul ulterior încheierii contractului.

Deși concluzia CJUE, în cauza C81/19, a fost în sensul stabilirii unei prezumții relative a faptului că legiuitorul a stabilit prin intermediul normelor juridice un echilibru adecvat al intereselor raportului juridic născut între părți, instanța a omis analiza acestei prezumții și în mod simplist a interpretat aceste concluzii în scopul neaplicării Directivei 93/13, ceea ce duce la încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil.

Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să constate inexistența unui echilibru adecvat al intereselor raportului juridic născut între părți, iar o analiză minuțioasă în acest sens lipsește, ceea ce duce la o motivare insuficientă.

O interpretare adecvată a contractului nu poate fi făcută decât prin prisma circumstanțelor în care a fost încheiat, aceasta fiind aceea că suma precizată în contractul de împrumut nu a fost remisă fizic în moneda CHF.

Sub al doilea aspect, recurenta susține că, clauzele contractuale nu sunt o reflexie a art. 1578 C. civ., ci un acord diferit.

Astfel, prin prevederea existentă la art. 4.3 din contract banca a acceptat plata și în alte monede, cu asigurarea conservării/sporirii valorii economice a contractului din perspectiva băncii. Neplata unui împrumut nu poate activa dreptul creditorului de a solicita executarea silită, prin metodele de urmărire silită a bunurilor debitorului, astfel cum acestea sunt prevăzute în mod limitativ în C. proc. civ.

În convenția de față s-a procedat la o executare a lichidităților, fără parcurgerea etapelor unei executări silite, fiind în prezența unui acord diferit cu privire la modalitatea de restituire a împrumutului.

Sub un alt aspect critica recurentei constă în faptul că instanța de apel a interpretat principiul nominalismului ca fiind o obligativitate de a restitui, în orice circumstanțe a unui împrumut într-o anumită monedă, ceea ce contravine principiului bunei credințe și al echității.

Recurenta invocă puterea de lege a contractului și arată că echitatea corolar al bunei credințe guvernează contractul civil independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul contractului, iar executarea unui contract este legitimă atât timp cât este rezultatul întrunirii celor două condiții.

Recurenta face trimitere și la principiul echilibrului contractual reținut în jurisprudența română și la decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, pentru a arăta că acestea oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relația existență între ele. Impreviziunea constituie doar o aparentă excepție de la principiul autonomiei de voință al părților.

În acest sens, se susține împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

In opinia recurentei, instanța de apel a considerat greșit în speța dedusă judecății că principiul nominalismului este o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. I alin. (2) din Directiva 93/13, contrar interpretării CJUE.

Astfel că, instanța de apel nu a verificat dacă prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a intenționat să stabilească un echilibru rezonabil între interesele profesioniștilor și ale consumatorilor.

Prin majorarea excesivă a creanței se aduce atingere dreptului de proprietate asupra sumelor de bani ce trebuie achitate suplimentar în mod abuziv, fapt ce duce la încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului fără a fi respectate condițiile prevăzute în jurisprudența CEDO pentru situațiile în care acceptă privarea dreptului de proprietate de un bun și nici art. 53 alin. (1) din Constituția României.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate cu consecința admiterii apelului reclamantei și schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă B. S.A. s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor acesteia ca fiind neîntemeiate și admiterea recursului astfel cum a fos formulat în scris și depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 mai 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recurlui.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1666 A din 26 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 25 noiembrie 2021, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează cazul de casare a unei hotărâri, care se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta apreciază că hotărârea instanței de apel este insuficient motivată, fiind rezultatul unei aplicări greșite a legii raportat la situația de fapt dedusă judecății, arătând că aceasta nu s-a pronunțat asupra niciunui aspect invocat de reclamantă, prevalându-se de principiul nominalismului, precizând că nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiții enunțate de CJUE în cauza Andriciuc.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele, pentru care a reținut că prevederile contractuale contestate transpun, în contract, principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 C. civ. de la 1864, raportându-se în mod corect la situația de fapt dedusă judecății.

În acest context, a reținut că la 21 decembrie 2007 reclamanta A. a încheiat cu C. S.A., ale cărei drepturi si obligații au fost preluate de B. S.A., Convenția de credit nr. x/CP/21.12.2007, prin intermediul căreia a contractat un credit având ca destinație "refinanțarea unui credit acordat de B." și "acoperire cheltuieli personale curente", în valoare de 134.000 CHF, pe o perioada de 300 luni, cu o dobânda anuală efectivă de 7,73% - conform art. 3 lit. e) din convenție.

Totodată, s-a reținut prin art. 4.1 din convenția evocată că "orice plată efectuată în baza Convenției se va face în moneda creditului", iar din cuprinsul contractului de credit reiese că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni, context în care reclamanta A. a semnat contractul de credit și nu a contestat că acesta reprezintă expresia manifestării sale de voință, în cauză fiind nerelevante motivele pentru care reclamanta a contractat creditul în moneda CHF.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute, întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantei și de menținere a hotărârii instanței de fond.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, cum susține recurenta.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind rezultatul unei aplicări greșite a legii, întrucât clauzele contractuale nu sunt o reflexie a art. 1578 C. civ., ci un acord diferit, având în vedere că în cauză s-a procedat la o executare a lichidităților, fără parcurgerea etapelor unei executări silite cu privire la modalitatea de restituire a împrumutului.

Mai susține recurenta, că instanța de apel a interpretat principiul nominalismului ca fiind o obligativitate de a restitui, în orice circumstanțe a unui împrumut într-o anumită monedă, ceea ce contravine principiului bunei credințe și al echității și că nu s-a verificat dacă prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a intenționat să stabilească un echilibru rezonabil între interesele profesioniștilor și ale consumatorilor.

Din analiza prevederile contractuale, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, evocată și de recurentă, în paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentei de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurentă transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive, această concluzie regăsindu-se și în considerentele instanței de apel.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1666 A din 26 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1666 A din 26 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2021.