ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3471/2021

Ședința publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 februarie 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 12367/11.01.2018, emisă de pârât, prin care s-a respins cererea de plată înregistrată sub nr. x/24.11.2017;

(ii) obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 Euro (în contravaloare RON, la cursul BNR de la data plății), sumă stabilită în dosarul penal nr. x/2016, care a făcut obiectul cererii de plată;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3013 din 25 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3013 din 25 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 9 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, întrucât aceste texte de lege nu se aplică cererii de plată formulate de reclamantă. Chiar dacă raportul juridic dintre FGA și reclamantă este unul de drept administrativ, acest aspect nu exclude aplicarea normelor de drept civil care guvernează raportul inițial de asigurare. Contrar susținerilor instanței de fond, FGA este un garant al obligației de plată a asigurătorului, deci parte a raportului juridic inițial.

Arată recurenta că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 9 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 nu erau în vigoare la data producerii riscului asigurat (01.10.2013), dată la care s-a născut dreptul de creanță, astfel încât trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr. 136/1995 și C. civ. din 2011.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de fond a aplicat eronat prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, când a apreciat că cererea de plată este tardiv formulată. Prima instanță nu a ținut cont de situația atipică a creanței reclamantei, respectiv de nașterea dreptului de creanță la 01.10.2013 și determinarea lui prin decizia penală definitivă la 08.05.2017, situație neprevăzută de Legea nr. 213/2015. În consecință, în speță nu sunt incidente prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, ci trebuie aplicat termenul de 3 ani de prescripție în materia asigurărilor (întrerupt prin constituirea ca parte civilă în dosarul penal) sau termenul de 3 ani stabilit pentru executarea hotărârii judecătorești (calculat de la data rămânerii definitive). Prejudiciul a fost stabilit pe cale judiciară în mod definitiv, astfel încât există obligația de plată a creanței la simpla cerere a reclamantei.

Consideră recurenta că instanța de fond a apreciat greșit și cu privire la teza subsidiară a calculării termenului de 90 de zile de la data comunicării hotărârii penale definitive, aplicând greșit prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Depunerea cererii de plată era condiționată de depunerea unei copii legalizate a deciziei penale nr. 819/08.05.2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, iar până la comunicarea acestei hotărâri, recurenta-reclamantă s-a aflat în imposibilitatea de a formula cererea de plată.

Totodată, recurenta-reclamantă invocă și greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 213/2015, raportat la decizia Curții Constituționale nr. 80/2017. Susține că Fondul nu avea posibilitatea de a analiza situația de fapt și nici de a aprecia asupra întinderii despăgubirilor, întrucât aceste aspecte au fost analizate definitiv de instanțele de judecată, activitatea FGA fiind limitată la a lua act de hotărârile judecătorești, astfel încât în mod greșit a considerat instanța de fond că Legea nr. 213/2015 stabilește un termen unic de 90 de zile în care persoanele păgubite pot solicita plata despăgubirilor. Dreptul de creanță s-a născut la data producerii riscului asigurat, iar textul de lege a apărut ulterior, astfel încât nu poate limita un drept deja dobândit de reclamantă.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile vizând legea substanțială aplicabilă litigiului de față, argumentația recurentei-reclamante a fost construită, în esență, în jurul ideii că raportul juridic de garantare se supune Legii nr. 136/1995 și C. civ., acte normative în vigoare la data nașterii dreptului de creanță, respectiv la data producerii riscului asigurat.

Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii de despăgubire, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii dreptului de creanță, nu susțin o altă ipoteză.

Între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ. Cadrul normativ ce prevede obligația de garantare ce revine intimatului nu poate fi considerat per se ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data producerii riscului asigurat, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului și dacă creditorul de asigurare a depus cererea de plată.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea contractului/poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. ("B.") produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

De asemenea, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui raport la momentul producerii riscului asigurat.

Concluzionând, Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit în mod corect că legea aplicabilă în speță este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (15.11.2017).

În ceea ce privește termenul de depunere a cererii de plată, Înalta Curte va respinge criticile reclamantei, ca nefondate, constatând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, anterior citate, precum și a art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit căruia:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Așadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Înalta Curte constată că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, care începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări.

În cazul recurentei-reclamante, acest drept s-a născut la data deschiderii posibilității executării dreptului de creanță recunoscut prin hotărâre judecătorească, respectiv la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 9661/03.12.2015, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016, prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Craiova, conform deciziei penale nr. 819/08.05.2017.

Este nefondat argumentul recurentei-reclamante în sensul că situația creanței sale este atipică, nefiind reglementată de Legea nr. 213/2015; dimpotrivă, reclamanta se află în ipoteza expres prevăzută de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) teza a III-a din Norma ASF nr. 16/2015, a nașterii dreptului de creanță ulterior declarării falimentului asigurătorului, termenul de 90 de zile calculându-se de la data de 08.05.2017, data stabilirii pe cale definitivă, prin hotărâre judecătorească, a existenței dreptului de creanță și a cuantumului acestuia.

În ceea ce privește susținerile conform cărora recurenta-reclamantă s-a aflat în imposibilitatea de a formula cererea de plată în lipsa unei copii legalizate a deciziei penale pronunțate de Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte le consideră neîntemeiate, în condițiile în care titlul de creanță este reprezentat de sentința penală a Judecătoriei Craiova, definitivă prin respingerea căii de atac, care putea fi legalizată și depusă la FGA împreună cu cererea de plată, fără a fi necesară motivarea și comunicarea deciziei din apel (pentru care se putea depune, eventual, un certificat de grefă), în raport de prevederile art. 552 alin. (1) și art. 553 alin. (3) C. proc. pen.

Nefondate sunt și criticile privitoare la nerespectarea prevederilor Legii nr. 213/2015, raportat la decizia Curții Constituționale nr. 80/2017, prin care se reiterează ideea că FGA are obligația de a executa hotărârea judecătorească, la simpla cerere a reclamantei, fără a mai analiza condițiile de formulare a cererii de plată. În realitate, dispozițiile art. 11-15 din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 17 și art. 29 din Norma nr. 16/2015, stabilesc obligația Fondului de Garantare a Asiguraților de a verifica dosarele de daună și creanțele de asigurări, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări; or, această verificare include, în opinia Înaltei Curți, aspectul de ordin formal referitor la respectarea termenului de depunere a cererii de plată. Câtă vreme legea prevede un termen de decădere înăuntrul căruia poate fi formulată cererea de plată, revine în obligația autorității pârâte să verifice respectarea acestui termen, indiferent de titlul pe care se întemeiază cererea.

Totodată, Înalta Curte reține că paragrafele din decizia Curții Constituționale nr. 80/2017, redate în cuprinsul recursului, nu susțin, în vreun fel, argumentul recurentei-reclamante, referitor la obligația FGA de a pune în executare hotărârea judecătorească ce constituie titlu de creanță, fără nicio altă verificare.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3013 din 25 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iunie 2021.