ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1158/2022

Ședința publică din data de 28 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 6 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Ministerul Tineretului și Sportului a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea încheierii nr. 67/13.10.2017 și, în parte, a deciziei nr. X/D45/2017 emise de autoritatea pârâtă, respectiv anularea măsurilor de la punctele I.1 și II.1 ale deciziei CCR nr. X/D45/2017, corespunzător abaterii consemnate la pc. 1 al deciziei. În subsidiar se solicită, referitor la măsurile arătate, înlăturarea cuantificării prejudiciului de către CCR și înlocuirea acestei cuantificări cu o obligație a MTS de a cuantifica el însuși prejudiciul, iar ulterior de a-l înregistra contabil.

Prin sentința civilă nr. 3337 din 12 iulie 2018, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamantul Ministerului Tineretului și Sportului (în prezent, Ministerul Sportului), întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii, în sensul anulării în întregime a măsurilor de la pct. I.1 și II.1, corespunzătoare abaterii constatate la pct. 1 al deciziei nr. X/D45/2017, iar în subsidiar, înlăturarea cuantificării prejudiciului corespunzător abaterii menționate, cuantificare întreprinsă de către Curtea de Conturi, în cadrul deciziei atacate.

În motivarea recursului arată că prin decizia Curții de Conturi s-a reținut corect că a intervenit prescripția în privința creanței MTS în raport cu debitoarea CNLR, pentru anii 2004-2005. Data la care a intervenit efectiv prescripția extinctivă a creanței este relevantă în ceea ce privește legalitatea deciziei autorității de audit. Curtea de Conturi a omis precizarea acestei date, care reprezintă în același timp și data de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru atragerea răspunderii persoanelor vinovate de neefectuarea demersurilor de încasare a creanței.

Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil creanței în discuție, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Întrucât Legea nr. 69/2000 a stabilit în sarcina CNLR și în favoarea MTS contribuția de 5% din încasări, fără a determina scadența obligației, rezultă că MTS putea cunoaște întinderea creanței numai aplicând procentul de 5% la valoarea veniturilor CNLR obținute din pronosticuri sportive în anii 2004 și 2005, fiind astfel necesară cunoașterea acestor venituri, ceea ce presupunea încheierea anului financiar și prezentarea de către CNLR a situațiilor sale financiare.

Având în vedere aceste considerente, rezultă că dreptul de creanță al MTS aferent anului 2004 s-a prescris la 31.05.2008, iar cel aferent anului 2005 s-a prescris la 31.05.2009. Pasivitatea MTS în colectarea creanțelor conduce la prezumția de vinovăție a prepușilor săi, care răspund fie potrivit art. 75 din Legea nr. 188/1999, fie potrivit art. 254 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Ca atare, acțiunea civilă în regres împotriva persoanelor vinovate pentru paguba produsă MTS prin necolectarea creanței se supune termenului general de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii prejudiciului, adică de la data împlinirii termenului de prescripție pentru creanțele amintite.

Astfel, dreptul MTS de a angaja răspunderea civilă a persoanelor vinovate, oricare ar fi acestea, s-a prescris la data de 31.05.2011 pentru creanța aferentă anului 2004 și la 31.05.2012 pentru creanța aferentă anului 2005.

În ceea ce privește posibila latură penală a faptei, recurentul consideră că fapta este prescrisă întrucât termenul de prescripție pentru o infracțiunile de serviciu (ca neglijența în serviciu sau abuzul în serviciu) este de 5 ani, conform art. 152 lit. d) din vechiul C. pen.. Ca atare, prescripția extinctivă a operat la data de 31.05.2013 pentru necolectarea creanței aferentă anului 2004 și la 31.05.2014 pentru necolectarea creanței aferentă anului 2005.

O altă critică se referă la consemnarea în decizia Curții de Conturi a valorii prejudiciului de 10.643.633 RON, compus din creanța pierdută prin prescripție, de 3.838.725 RON și accesorii (dobânzi și penalități).

Recurentul apreciază că această cuantificare este neîntemeiată întrucât documentul justificativ pentru creanța principală nu poate fi decizia nr. 922/30.05.2016 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, dat fiind că prin această hotărâre judecătorească nu se stabilește existența sau întinderea creanței. Această creanță nefiind stabilită prin hotărâre judecătorească sau prin alte înscrisuri, nu are caracter cert, lichid și exigibil și nu poate produce dobânzi sau penalități.

De altfel, aplicarea de penalități la debitul principal este lipsită de temei legal, creanța neavând natură fiscală.

Cuantumul creanței a fost stabilit provizoriu și subiectiv de reprezentantul convențional al MTS în dosarul nr. x/2015, dovadă în acest sens stând împrejurarea că în cadrul dosarului respectiv MTS a solicitat administrarea probei cu expertiză contabilă prin care să se determine valoarea creanței deținute de MTS împotriva CNLR.

În încheierea Curții de Conturi se reține că, la data formulării acțiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, MTS avea încă posibilitatea să se îndrepte împotriva prepușilor săi pentru recuperarea prejudiciului suferit prin pierderea creanței față de CNLR. Recurentul arată că, de drept, acțiunile civile sau penale împotriva prepușilor responsabili erau prescrise la acel moment pentru creanțele din 2004 și 2005.

Pe de altă parte, simpla declarare a creanței de către MTS, ca având o anumită valoare, fără niciun document justificativ, nu este de ajuns pentru înregistrarea acestei creanțe în contabilitate, o astfel de înregistrare contravenind normelor generale de întocmire și utilizare a documentelor financiar-contabile stabilite prin OMFP nr. 2634/2015.

Curtea de Conturi nu a arătat care ar fi temeiul calculării unor penalități pentru creanțele prescrise, câtă vreme acestea nu au natură fiscală, fiindu-le aplicabilă numai dobânda penalizatoare pentru relațiile între profesioniști, care a fost deja consemnată de către Curtea de Conturi în decizia sa.

Instanța de fond a încălcat normele de drept material când a reținut că măsurile Curții de Conturi sunt legale. S-a reținut în mod netemeinic recunoașterea de către MTS a pierderii creanței, în sensul consemnării acestui fapt prin sentința civilă nr. 5091/2015 a Tribunalului București. Această instanță nu a concluzionat în sensul arătat.

Instanța de fond a ignorat că Tribunalul București, respingând acțiunea MTS, a stabilit că nu este certă creanța întrucât art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, în forma în vigoare în perioada 2004-2005, stabilea doar dreptul MTS de a-și asigura sursele pentru finanțarea activităților sportive, în vreme ce pentru stabilirea dreptului de creanță era necesar a se stabili valoarea încasărilor CNLR, pentru aplicarea procentului de 5% la această valoare.

Un alt aspect pe care recurentul îl consideră relevant este acela că activitatea sa a fost auditată și anterior de către Curtea de Conturi, care a cunoscut că MTS a efectuat demersuri numai pentru recuperarea creanțelor din perioada 2006-2009 (în dosarul nr. x/2010) și cu toate acestea în cadrul controalelor de audit anterioare nu a impus recuperarea presupusului prejudiciu de la nivelul anilor 2004-2005.

Drepturile acestea au făcut obiectul dosarului nr. x/2015, dar nu au fost stabilite prin hotărâre judecătorească și nici nu s-a stabilit în hotărârile pronunțate în cauza menționată că a avut loc pierderea creanței prin prescripție, hotărârile neevocând fondul, ci tranșând acțiunea în constatare a MTS pe temeiul excepției inadmisibilității.

Pentru toate aceste motive, recurentul-reclamant apreciază că se impune casarea hotărârii și, în rejudecare, anularea încheierii nr. 67/2017 și, în parte, a deciziei nr. X/D45/2017, în sensul înlăturării măsurii de înregistrare a creanței și a accesoriilor în contabilitatea MTS sau, în subsidiar, în sensul înlăturării evaluării prejudiciului întreprinse de Curtea de Conturi.

Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat, cu trimitere la hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2015, că pierderea creanțelor aferente anilor 2004 și 2005 a fost recunoscută de MTS în instanță, iar cuantificarea prejudiciului s-a bazat tot pe poziția adoptată de MTS în cadrul acestui litigiu.

Nu pot fi primite susținerile MTS în sensul că aceste creanțe nu a fost cunoscute. Cât privește prescrierea răspunderii persoanelor responsabile de crearea prejudiciului, prin prescrierea dreptului material la acțiune față de CNLR, intimata arată că recurentul are în vedere doar răspunderea celor care au avut atribuții directe în urmărirea recuperării dreptului de creanță de la CNLR. Omite, însă, că trebuie să acționeze pentru atragerea răspunderii persoanelor cu atribuții de conducere care, de la momentul prescrierii dreptului de creanță, ar fi putut și ar fi trebuit să ia măsuri pentru recuperarea prejudiciului creat prin pierderea acesteia, de la persoanele răspunzătoare de neurmărirea recuperării ei în termenul de prescripție.

Luând în calcul datele la care a intervenit prescripția creanței față de CNLR, prezentate de MTS, rezultă că la data la care recurentul a chemat în judecată CNLR pentru recuperarea creanței - 20.03.2015, avea încă posibilitatea să se îndrepte împotriva persoanelor cu atribuții de conducere care nu au identificat prejudiciul la momentul producerii lui și nu au luat măsuri de recuperare sau împotriva salariaților care nu au recuperat creanța (aceasta fiind situația creanței din 2005).

În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului, așa cum s-a reținut în actele autorității de audit, rolul acestei autorități este de a stabili existența unui prejudiciu cert, urmând ca întinderea acestuia să fie stabilită de conducerea entității verificate, potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 92/1994.

Cât privește penalitățile de întârziere, au fost avute în vedere dispozițiile art. 73

1

din Legea nr. 500/2002, conform cărora recuperarea prejudiciilor se face cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată nefondat pentru motivele care vor fi arătate în continuare.

Așa cum rezultă din actele dosarului, acțiunea introductivă, ca și contestația administrativă prealabilă a MTS, au fost îndreptate împotriva măsurilor dispuse la pct. I.1 și II.1 ale deciziei nr. X/D45/2017, raportate exclusiv la abaterea consemnată la pc. 1 al aceleiași decizii.

Prin măsurile amintite s-a dispus în sarcina MTS, în calitate de entitate auditată, să înregistreze în evidența sa contabilă prejudiciul produs instituției ca efect al abaterii și întreprinderea măsurilor de recuperare a acestui prejudiciu, odată cu stabilirea întinderii acestuia.

Abaterea consemnată a fost aceea a pierderii, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție, a dreptului de creanță pe care MTS l-a avut împotriva Companiei Naționale Loteria Română S.A. în temeiul art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului, de a primi o cotă de 5% din totalul încasărilor CNLR, în calitate de organizator de pronosticuri și pariuri sportive, pe anii 2004 și 2005.

Prin cererea de recurs se susține incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - pronunțarea hotărârii cu aplicarea greșită a normelor de drept material -, din perspectiva nu a consemnării abaterii, ci a dispunerii măsurilor de înregistrare în evidența contabilă a prejudiciului produs prin săvârșirea abaterii, stabilirea întinderii acestui prejudiciu și dispunerea măsurilor de recuperare. Recurentul-reclamant susține nelegalitatea acestor măsuri pe motiv că orice acțiune (civilă sau penală) nu ar mai putea fi îndreptată împotriva persoanelor vinovate de producerea prejudiciului datorită împlinirii termenului de prescripție a dreptului MTS de a angaja o astfel de răspundere a prepușilor săi.

Altfel spus, existența propriu-zisă a abaterii nu este contestată prin recursul declarat.

Este indubitabil că MTS a avut un drept de creanță împotriva CNLR conform art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000 -în forma în vigoare illo tempore-, pe care nu l-a valorificat aferent perioadei noiembrie 2004- decembrie 2005.

Acest aspect, ca și intervenirea prescripției dreptului la acțiune în privința acestor creanțe sunt recunoscute de către MTS în cauza de față. De asemenea, intervenirea prescripției extinctive a acțiunii în realizare fost recunoscută de MTS și în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului București, în care, în calitate de reclamant, a urmărit o valorificare a creanței prin invocarea compensării legale, pe calea unei acțiuni în constatare îndreptată împotriva CNLR, apreciind că unei astfel de acțiuni nu i s-ar putea opune prescripția extinctivă.

Cât privește măsurile dispuse de Curtea de Conturi ca urmare a constatării abaterii, prin sentința recurată s-a reținut că acestea se înscriu în limitele legale trasate de Legea nr. 94/1992.

Înalta Curte constată că legalitatea măsurilor Curții de Conturi, dispuse în temeiul art. 43 și art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, este jalonată de existența abaterii și de producerea unui prejudiciu în patrimoniul MTS, rolul autorității de audit fiind acela de constatare a abaterii și a producerii unui prejudiciu generat de săvârșirea abaterii, aspecte care nu sunt puse sub semnul întrebării în cauza de față.

Criticile recurentului-reclamant potrivit cărora măsurile nu ar fi trebuit dispuse întrucât o recuperare a prejudiciului nu ar mai fi posibilă deoarece a intervenit prescripția oricărei forme de răspundere a prepușilor săi, nu sunt apte să afecteze legalitatea actelor administrative atacate, aceste chestiuni ținând de activitatea de implementare/punere în executare a măsurilor.

Susținerile MTS referitoare la intervenirea prescripției oricărei forme de răspundere nu pot fi analizate în cadrul litigiului de față, limitat la analiza legalității măsurilor Curții de Conturi.

Or, legalitatea acestor măsuri se analizează din perspectiva celor două criterii esențiale, și anume, existența abaterii și producerea unui prejudiciu prin săvârșirea abaterii. Chestiunile ce țin de punerea în executare a măsurilor dispuse pentru recuperarea prejudiciului nu au efect asupra legalității măsurilor, ci țin de etapa ulterioară, a implementării măsurilor, în cadrul căreia MTS, în calitate de entitate verificată, urmează să analizeze posibilitățile de recuperare a prejudiciului, în raport de fapte și de cadrul normativ aplicabil raporturilor juridice cu prepușii săi.

O altă critică susținută prin recurs a fost aceea a cuantificării greșite de către Curtea de Conturi a prejudiciului, respectiv a valorii creanței principale, reținută în actele atacate a fi de 3.838.725 RON.

Înalta Curte infirmă considerentele sentinței atacate potrivit cărora valoarea acestei creanțe pierdute de MTS în raport cu CNLR prin intervenirea prescripției extinctive ar fi fost cert stabilită în cadrul litigiului care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 Instanța de fond a reținut greșit că prin hotărârile judecătorești pronunțate în cauza amintită ar fi fost constatată valoarea creanței și, din acest motiv, MTS nu ar mai putea repune în discuție acest aspect, opunându-i-se autoritatea de lucru judecat.

Analizând conținutul hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte constată că în această cauză cuantumul creanței a fost estimat de către MTS, ca titular al acțiunii în constatare, iar acțiunea în constatare a fost respinsă, ca inadmisibilă, cu motivarea că reclamantul a avut la îndemână acțiunea în realizare, iar intervenirea prescripției care s-ar fi opus acțiunii în realizare nu face inaplicabilă regula inadmisibilității acțiunii în constatare, stabilită de norma procesuală civilă.

Rezultă, astfel, că hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2015(sentința nr. 5091/2015 a Tribunalului București și decizia nr. 922/2016 a Curții de Apel București) nu au relevanță directă nici în ceea ce privește existența abaterii și nici în ceea ce privește cuantificarea creanței.

Estimarea Curții de Conturi asupra prejudiciului, respectiv a valorii creanței principale pierdute prin prescripție, s-a bazat exclusiv pe afirmațiile MTS din dosarul nr. x/2015, afirmații făcute în raport cu CNLR și care au reprezentat o simplă evaluare subiectivă a valorii creanței.

Însă, aceasta nu constituie o cauză de nelegalitate a actelor Curții de Conturi, estimarea autorității de audit asupra valorii prejudiciului fiind doar un indicator pentru entitatea verificată, în vreme ce stabilirea întinderii acestui prejudiciu revine entității verificate, așa cum prevede art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, împrejurare de necontestat și care este statuată și prin încheierea Curții de Conturi atacată în cauză.

În concluzie, estimarea prejudiciului pe criteriul subiectiv al poziției MTS din dosarul nr. x/2015 nu este un argument de nelegalitate a deciziei Curții de Conturi câtă vreme MTS, în cadrul implementării măsurilor, are obligația și dreptul de a stabili întinderea prejudiciului prin raportare la elemente obiective, și anume, valoarea câștigurilor CNLR din încasări pentru anumite jocuri de pronosticuri și pariuri sportive din perioada 2004-2005, cu aplicarea procentului de 5% prevăzut de Legea nr. 69/2000.

Din acest motiv, nu poate fi primită nici pretenția subsidiară a MTS de anulare a deciziei Curții de Conturi în măsura în care estimează prejudiciul.

O ultimă critică se referă la statuarea de către Curtea de Conturi, în actele atacate, a caracterului creanței de a fi purtătoare de penalități sau majorări de întârziere (specifice creanțelor fiscale), aceste accesorii fiind menționate ca părți componente ale prejudiciului creat prin săvârșirea abaterii.

Înalta Curte constată că această critică a fost formulată încă din etapa contestației administrative, iar Curtea de Conturi, prin încheierea atacată, a stabilit că recuperarea prejudiciului se face cu perceperea unor astfel de accesorii, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare. Încheierea trimite exclusiv la prevederile art. 73

1

din Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice, conform cărora (r)ecuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata și până s-au recuperat sumele.

Astfel, prin actul Curții ce Conturi, concordant cu poziția care își găsește justificare în dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, potrivit cărora stabilirea întinderii prejudiciului este sarcina entității auditate, autoritatea de audit nu a tranșat în concret problema aplicabilității penalităților de întârziere sau a majorărilor de întârziere în cazul prejudiciului de față și nici nu a lămurit statutul creanței care reprezintă prejudiciul, raportat la dispozițiile legale prin a căror aplicare această creanță a rezultat.

Ca atare, în limitele litigiului, nu se va decide asupra aplicabilității în concret a penalităților de întârziere/majorărilor de întârziere.

Cum, prin măsurile dispuse, Curtea de Conturi trimite exclusiv la prevederile art. 73

1

din Legea nr. 500/2002, se înțelege că revine entității auditate sarcina de a stabili, în cadrul implementării măsurilor, dacă respectiva creanță pierdută prin prescripție era purtătoare de penalități de întârziere sau majorări de întârziere.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, constatând lipsa de temei a criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Sportului împotriva sentinței civile nr. 3337 din data de 12 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2022.