ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1925/2021

Ședința publică din data de 26 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 2767 din 22.11.2016 și, pe cale de consecință, admiterea cererii de plată, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2229 din 12 iunie 2017, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Deciziei FGA nr. 2767/22.11.2016, a obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate, a respins, în rest, pretențiile formulate ca neîntemeiate și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1134,88 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs principal iar reclamanta A. S.A. a formulat recurs incident.

I. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. .

În motivarea recursului se arată că instanța de fond ajunge la concluzia eronată că, potrivit art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015, plățile către reclamantă, considerată o altă persoană decât creditorul de asigurări, pot fi efectuate conform alin. (3) lit. f) din acest articol, respectiv "în alte situații, conform contractelor încheiate între părți și prevederile, legale în vigoare"

Aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, precum și a dispozițiilor legale care reglementează plata indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA.

Creditorul de asigurare este definit atât la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015, cât și la art. 3 alin (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004.

Așadar, din dispozițiilor legale citate mai sus, se poate observa că singurele persoane care pot beneficia de dispozițiile Legii nr. 213/2015, respectiv de plata unor despăgubiri de la Fondul de garantare a asiguraților sunt creditorii de asigurări, astfel încât, dacă instanța de fond a considerat că reclamanta intimată nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată și în consecință obligarea noastră la soluționarea pe fond a cererii de plată pentru lipsa calității reclamantei.

Prin hotărârea atacată, sunt eludate astfel dispoziții legale care prevăd în mod imperativ că scopul FGA este acela de a proteja creditorii de asigurări, și implicit că plata despăgubirilor/indemnizațiilor din disponibilitățile sale se face doar către creditorii de asigurări.

Raportat la aceste dispoziții, care instituie reguli de tehnică legislativă, nu s-ar putea reține că prin emiterea Normei ASF nr. 16/2015 s-a lărgit sfera beneficiarilor Legii nr. 213/2015.

Norma ASF nr. 16/2015 vine în explicarea legii, iar nu în completarea ei.

O a doua observație este aceea că, procedând în acest fel, prima instanță a interpretat greșit și apoi a aplicat greșit aceste prevederi unei situații de fapt care nu reclamă aplicabilitatea acestor dispoziții.

Din cuprinsul acestor prevederi rezultă că, plata despăgubirilor se face direct către creditorii de asigurare, iar atunci când acest lucru nu este posibil, plata se va face către persoanele menționate în art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015. Spre exemplu, în situația în care creditorul de asigurări a decedat, plata se va face către moștenitorii acestuia și indiferent de numărul acestora, plafonul de garantare de 450.000 RON se aplică pe creditorul de asigurare unic și nicidecum nu se poate aplica pe fiecare moștenitor al acestuia. Astfel, la art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 sunt menționate doar persoanele care pot încasa despăgubirea de la Fond, alte persoane decât creditorii de asigurare și nu alți beneficiari ai prevederilor Legii nr. 213/2015.

Persoanele menționate la art. 23 alin. (3) lit. a) - b) din Norma ASF 16/2015 sunt moștenitorii legali sau testamentari ai creditorului de asigurări, acestea fiind persoanele care, dat fiind decesul creditorului de asigurare, pot încasa valoarea despăgubirilor de la Fond.

În mod nelegal prima instanță nu a ținut cont de susținerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. și implicit puterea de lucru judecat.

Dreptul de regres este un drept propriu al asigurătorului CASCO, care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat.

Aceasta realitate juridica este confirmata de art. 2 pct. 1 din Legea 237/2015 și, anterior acesteia, de art. 2 pct. 1 din Legea 32/2000, potrivit cărora: "activitatea de asigurare - activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată". Prin urmare, așa cum am menționat în apărările noastre activitatea de regres este o activitate de asigurare, comerciala. Creanța urmărita de asigurător este prin urmare o creanța de asigurare proprie, exclusiva asigurătorilor și nu și persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plății indemnizației de asigurare. Așadar asigurătorul își exercita dreptul de regres în nume propriu, ca titular al creanței și nu ca reprezentant al asiguratului. Reclamanta intimată își exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civila obligatorie ca urmare a subrogării acesteia în drepturile asiguraților despăgubiți. Astfel, potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit prevederii legale menționate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept.

Reclamanta-intimată este înscrisă în Tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca un singur creditor de asigurare. Ca mențiune, se precizează în tabel ca petenta are o creanță scadentă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe un creditor de asigurare.

Reclamanta-intimată este înscrisă la masa credală a B. tocmai în virtutea principiului subrogării legale la care face referire în punctele sale de vedere, ignorând însă faptul că, în cadrul procedurii administrative, suma ce o poate solicita este limitată, printr-o lege specială, la un plafon maxim.

Ori "creditorul de asigurări" nu este definit ca atare în Legea nr. 85/2014, aceasta făcând trimitere la definiția din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare a "creditorului de asigurări" (art. 244 alin. (1) din Legea nr. 85/2014) - respectiv cel căruia legiuitorul i-a creat atât o poziție privilegiata, atât în procedura de faliment, fiind înscris într-o categorie prioritara în ceea ce privește distribuirea sumelor încasate la masa credală (art. 267 alin. (1) din Legea nr. 85/2014), cât și în procedura administrativă de plata la FGA, care îi acordă o protecție suplimentara în raport de ceilalți creditori ai asigurătorului în faliment. În acest sens, art. 243 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 indică în mod expres faptul că măsurile aplicate în cadrul falimentului reglementate de Capitolul IV urmăresc protejarea intereselor legitime și a drepturilor creditorilor de asigurări, prevederea fiind similara cu dispozițiile din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare și cu cele din Legea nr. 213/2015 referitoare la protecția creditorilor de asigurări, ca însăși scop al înființării subscrisei (art. 2 din Legea nr. 213/2015).

În ceea ce privește aplicarea plafonului instituit de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la persona vătămată și nu la reclamanta, prima instanță a încălcat aceste dispoziții, precum și cele ale art. 4 lit. e) din același act normativ - care definesc noțiunea de plafon de garantare prin raportare la creditorul de asigurare.

În situația în care se reține că reclamanta nu este creditor de asigurare, aceasta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 213/2015, plata indemnizațiilor/despăgubirilor se poate face doar către un creditor de asigurare.

Dimpotrivă, în situația în care s-ar reține că reclamanta este creditor de asigurare, plata de către Fond a creanțelor de asigurări se poate face doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare. În această situație însă raportarea plafonului nu se poate face la persoana vătămată întrucât reclamanta nu solicită.

Plata creanței în calitate de reprezentant legal sau convențional al acesteia, ci în nume propriu.

Într-o altă ordine de idei, prima instanță ignora cu desăvârșire dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. raportat la art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015. dispoziții care determina scopul înființării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

Totodată, Curtea Constituțională prin decizia nr. 80/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitatea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, a reținut ca dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 instituie o procedura necontencioasa pentru soluționarea petițiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului ca obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se consideră creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată, să declanșeze procedura de plată administrativă necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Prin urmare, Fondul nu a preluat patrimoniul sau parte din patrimoniul B., ci exclusiv dosarele de daună, precum și evidentele tehnico-operative și contabile aferente acestor dosare. Prin urmare, subscrisa a desfășurat o activitate administrativă, activitate care se continua în toate celelalte etape stabilite de lege, prin primirea și înregistrarea cererilor petenților, analizarea dosarelor, aprobarea sau respingerea acestor petiții de către Comisia specială și finalizarea activității, prin emiterea de ordine de plată sau decizii de respingere a petițiilor creditorilor de asigurări.

Dacă solicitanții - creditori de asigurări - se pot adresa atât Fondului cât și asigurătorului în procedura de faliment - precum intimata-reclamantă în cauza de față - este evident că, raportul juridic de asigurare își păstrează părțile de la momentul încheierii lui -asigurător - asigurat, în condițiile în care nu s-ar putea susține în mod logic faptul că, în unul și același raport juridic să existe atât un subrogat cât și un titular.

Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesor sau continuator al vreunei societăți de asigurare - în cauza, B. - ci o persoană juridică de drept public, având ca scop realizarea unui interes public de protecție a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, sens în care desfășuram doar operațiuni administrative și intrând în raporturi de drept administrativ cu petenții, activitatea subscrisei nefiind comercială și nerealizând profit.

Pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că, astfel cum am arătat și anterior, FGA nu preia funcțiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursa) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăți de asigurare în faliment. În niciun caz nu se poate susține că, subscrisa FGA am preluat riscul din piața, căci într-o astfel de ipoteză ar însemna fie că subscrisa suntem succesor al B., fie fidejusor al acesteia. Or, o astfel de ipoteză nu poate fi nicidecum acceptată, de vreme ce FGA este o schemă de garantare.

Plafonul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare și nu pe creditor de asigurare, adaugă la lege, neputând fi în niciun caz primită.

În fine, recurentul a reluat definițiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noțiunile de creditor de asigurări și creanță de asigurare, ce se regăsesc în conținutul art. 4 din Lege, precizând că legea definește chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, făcând trimitere și la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lit. a) și b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 și nr. 11/2011.

II. Reclamanta A. S.A., în motivarea recursului, arată că prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile de drept material, respectiv art. 18 din Legea nr. 544/2004, dispozițiile Legii nr. 136/1995, precum și dispozițiile art. 16 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, apreciind că n-ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate prin Cererea de plată. Or, având în vedere existența documentului de avizare aflat la dosarul cauzei, Cererea de plată a fost analizată deja de către FGA din toate punctele de vedere - acesta având de altfel și o obligație legală de a analiza dosarele de daună din toate punctele de vedere - direcțiile de specialitate constatând că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru plata acestor sume.

Prin urmare, în mod greșit a apreciat prima instanță că FGA nu ar fi decăzut din dreptul de a invoca noi motive de respingere a cererii sau că nu ar fi obligat să se pronunțe prin aceeași decizie asupra tuturor motivelor de respingere a cererii, din moment ce toate condițiile prevăzute de lege erau îndeplinite pentru obligarea autorității pârâte să emită o decizie de aprobare a plății.

Astfel, așa cum s-a apreciat în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, Legea 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios administrativ de plină jurisdicție, în cadrul căruia controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecății. În cazul în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat și în acest scop poate chiar să oblige autoritatea pârâtă să emită un act cu conținutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

În cauză au fost formulate întâmpinări, fără a fi invocate excepții.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza și răspunde criticilor formulate prin considerente comune.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 2767/22.11.2016 pârâtul a respins cererea de plată formulată de reclamantă, motivat de faptul că Fondul a efectuat plăți în valoare de 450.000 RON, acesta fiind plafonul maxim permis potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În motivarea deciziei pârâtul a reținut în mod exclusiv faptul că, în privința reclamantei, care reprezintă un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment, deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

Înalta Curte constată că soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Instanța de control judiciar apreciază că, în cauză, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) fiind corectă.

De asemenea, în atare situație nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce privește motivul de recurs potrivit căruia instanța de a obligat Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că nu poate fi obligat direct Fondul la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia.

Înalta Curte are în vedere că, deși dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, conferind posibilitatea instanței de contencios să reformeze decizia administrativă, aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Or, în speță, această situație nu se regăsește. Aceasta întrucât pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare.

Prin urmare, a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, ar interveni în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată, inclusiv cu privire la aspectul îndreptățirii reclamantei de a fi despăgubită și în privința penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, instanța de fond în mod corect a respins pretențiile reclamantei de obligare directă a plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, ca neîntemeiate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurenți sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2229 din 12 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 martie 2021.