ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2276/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a clauzelor din secțiunea nr. 6) alin. (1) teza I din Condițiile speciale și din secțiunea nr. 1) referitoare la definiția Riscului Valutar, secțiunea nr. 4) pct. 4.1., 4.2 și 4.5, secțiunea nr. 7) pct. 7.1 lit. p) din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x/31.07.2008, cu obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi, precum și cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 194 lit. c) C. proc. civ., reclamanta a precizat că valoarea capătului I al cererii de chemare în judecată este de 262.370,33 RON, reprezentând rezultatul diferenței dintre suma totală plătibilă de reclamant conform contractului de credit (principal și cost total al creditului), convertită din CHF în RON la cursul de la data introducerii cererii de chemare în judecată, și aceeași sumă, convertită la cursul de la data semnării contractului de credit.

Capătul al II-lea al cererii de chemare în judecată nu este evaluabil în bani, întrucât reprezintă o obligație de a face, respectiv de a pune la dispoziție un document reprezentând Anexa la contractul de credit.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, Regulamentul nr. 17/2012 al BNR, Legea nr. 296/2004, Codul consumatorului, art. 970, art. 1073 și următoarele C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE, toate dispozițiile legale menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum și orice alte dispoziții relevante.

Prin sentința civilă nr. 1778 din 21 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca nefondată, acțiunea privind pe reclamanta A. și pe pârâta B. S.A..

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1665/A din 24 octombrie 2017, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1778 din 21 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1665/A din 24 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În argumentarea recursului, susține, în esență, că instanța de apel nu a analizat obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit și nici obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare.

Or, în lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, apreciază recurenta, instanța de apel a încălcat normele de procedură privind conținutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ.. În concret, instanța nu a arătat motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În opinia recurentei, decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce atrage incidența punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, raportat la exigențele deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel asupra caracterului abuziv nu poate fi menținută.

Principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidență excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13:

"Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului".

Dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece așa cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepția este de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție al consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a doua că " statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție".

Excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, așa cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Decizia din Cauza C-l86/16, paragraful 28, presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Directiva nu poate permite analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce reflectă o normă obligatorie, pentru că o astfel de analiză ar însemna un control indirect al unei norme obligatorii în dreptul național în materia protecției consumatorului, fapt ce ar contraveni chiar Tratatului de Funcționare a UE. Potrivit art. 4 alin. (2) lit. f) din TFUE, în materia protecției consumatorilor, există o competență partajată între Uniune și statele membre, ceea ce înseamnă că Uniunea nu exercită o competență exclusivă în materia protecției consumatorilor.

Analizând excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, prin prisma explicațiilor menționate, rezultă că dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă) dar, evident, sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive.

Prin urmare, apreciază recurenta, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Clauzele contestate, mai arată recurenta, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații.

Prezintă relevanță obligația băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variații de curs și la efectele acestora. Iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale, și nicidecum raportat la profan și la public, în general.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, la paragraful 47 din Decizia dată în speța Andriciuc, tocmai asta impune, ca banca să comunice consumatorului, în etapa pre-contractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său. Nu în zadar Curtea de Justiție a Uniunii Europene utilizează adjectivele posesive "sale" și "său".

Atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene).

De asemenea, mai susține recurenta, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie).

Prin urmare, banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar (deși nu acest lucru i se reproșează în acțiunea de față), dar mult mai important este ca ea trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condițiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (C., D. și E.) nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul.

Cu toate acestea, instanța de apel, în totală contradicție cu decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene din speța Andriciuc, a reținut că "nu se poate pretinde acestuia din urmă (profesionistului bancar - n.n.) să sfătuiască un client în sensul neacceptării unei oferte din portofoliul său, în condițiile în care scopul oricărui profesionist este obținerea de profit (s.n.)".

În conținutul obligației de informare, menționează recurenta, trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit, aceasta fiind obligația de avertizare, Codul consumului stabilind o astfel de obligație.

În opinia recurentei, banca și-a încălcat in mod evident obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor, faptul că nu au fost negociate clauzele deduse judecății a fost stabilit de instanțele de fond, motiv pentru care, apreciază recurenta, există autoritate de lucru judecat pe acest aspect.

Totodată, clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Recurenta mai susține că a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților încă de la încheierea contractului. În mod esențial, consideră că trebuie reținut că, în contractele comercianților cu consumatorii (și mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat.

În mod evident, pârâta în prezenta cauza nu numai ca nu a făcut proba echilibrului real între părțile contractante, dar nici măcar nu și-a propus o astfel de țintă probatorie.

Deși caracterul abuziv al unei clauze se apreciază prin raportare la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului (art. 4 alin. (1), obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive și lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce privește aprecierea dezechilibrului semnificativ determina concluzia că articolul 3 alin. (1) din directivă vizează și ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

În acest sens, în cauza Banco Primus S.A. vs. Jesus Gutierez Garcia (cauza C-421/14) s-a reținut că instanța națională trebuie să verifice dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o clauză prezumată a fi abuzivă în urma unei negocieri individuale și că examinarea caracterului eventual abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator trebuie efectuată, printre altele, în raport cu mijloacele de care dispune consumatorul, în temeiul reglementării naționale, pentru a determina încetarea utilizării acestui tip de clauze.

Omisiunea informării sau ocultarea informației confirmă dezechilibrul contractual și probează reaua-credință a băncii.

Totodată, transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislația protecției consumatorului.

Dacă lipsește informația privitoare la risc sau, și mai grav, dacă informația este disimulată sau ascunsă, contractul se transformă în mod nepermis, prin voința unilaterală a părții puternice a contractului, mai precis, se pervertește, într-un contract aleatoriu.

Or, dacă nu este dovedit faptul că împrumutatul și-a asumat expres riscul devalorizării monedei, în schimbul prețului mai mic creditului, atunci contractul comutativ s-a pervertit într-un contract aleatoriu prin voința unilaterală, insidioasă, a comerciantului, adică a băncii.

Un astfel de contract nu numai că este o expresie a unei practici comerciale înșelătoare și unui abuz de putere economică reliefat prin clauze abuzive, ci și un rebut contractual, a cărei ființă juridică este precară, fiind nul absolut.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat și, pe cale de consecință menținerea soluției instanței de apel ca legală și temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 23 mai 2018 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015 a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de petenta A. și sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24, art. 25 alin. (1), art. 27 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă și a fost acordat termen la 30 ianuarie 2019 pentru soluționarea acestuia.

La 15 ianuarie 2019, s-a dispus, din oficiu, preschimbarea termenul de judecată stabilit pentru 30 ianuarie 2019 la data de 1 martie 2019.

Constatându-se lipsa nejustificată a părților, în condițiile în care nici una dintre acestea nu au solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată la 1 martie 2019.

Recurenta-reclamantă a formulat cerere de repunere pe rol, iar prin încheierea din 19 aprilie 2019 a fost admisă cererea de repunere pe rol; a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă și, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., s-a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1665/A din 24 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-și găsește incidența, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a arătat în concret care sunt regulile de procedură încălcate.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Se constată că instanța de apel a verificat aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii (constatarea nulității absolute a clauzei de risc valutar din contractul de credit încheiat, ca urmare a caracterului abuziv; înghețarea cursului valutar CHF-LEU la momentul semnării convenției valabil pe toată durata derulării raporturilor; restituirea diferențelor încasate peste cursul valutar de la data semnării contractului), prin raportare la toate susținerile în fapt și în drept ale părților, în condițiile în care reclamanta a înțeles să exercite calea de atac a apelului fără a arăta motivele pe care se întemeiază, invocând în soluționarea apelului dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora în situația apelului nemotivat, instanța de apel urmează a se pronunța, în fond, numai pe baza motivelor, mijloacelor de apărare și probelor invocate la prima instanță.

Așa fiind, simpla nemulțumire a recurentei cu privire la faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței sale nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, conform pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. invocat.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Cum în mod corect a reținut și instanța de apel, această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. B. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății". Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru reclamantă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impunea și nici nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurenta-reclamantă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1665/A din 24 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1665/A din 24 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2020.