ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 912/2021

Ședința publică din data de 21 aprilie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

La data de 24.11.2020 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă recursul declarat de reclamanții A., B. împotriva deciziei civile nr. 1242/A/12.10.2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Dosarul a fost repartizat aleatoriu spre soluționare completului C5 cu termen de judecată la data de 10.12.2020.

Prin cererea formulată la data de 11.02.2021, petenții au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În motivare, s-a arătat că sintagma "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia" este neconstituțională, fiind în contradicție cu dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție.

Petenții au considerat că la întocmirea raportului de expertiză experții ar trebui să țină seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel și în aceeași unitatea administrativ teritorială, în contextul în care există posibilitatea ca pentru acea perioada de timp să existe comparabile.

Altfel, petenții reclamă că, în cauza pendinte, deși există obligația mai sus enunțată, nu au fost identificate suficiente tranzacții.

Cum este de notorietate că metoda evaluării poate să îmbrace mai multe forme, prin comparație, cost, etc., conform standardelor ANEVAR în materie, petenții au apreciat că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituționale și încalcă dreptul de proprietate în contextul în care, în lipsa unor tranzacții sau prin existenta unor tranzacții vădit insuficiente, reclamantul, în loc să beneficieze de o evaluare conform legii, are parte de impunerea unui acord de voință al unor terți.

Totodată, obligativitatea raportării în procedura de evaluare la tranzacții sau contracte existente pe piață, în situația premisă în care acestea nu există, contravine și art. 1 din CEDO, ce se referă la protecția proprietății.

Concluzionând, petenții au susținut că dispozițiile legale anterior enunțate sunt neconstituționale, prin raportare la dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, atunci când experții sau instanța trebuie să se raporteze la valoarea rezultată din prețul obișnuit cu care se vând imobile similare, în contextul în care, pentru perioada în care a operat exproprierea, nu au existat tranzacții pe piața sau dacă au existat, au fost în număr insuficient.

Prin încheierea de ședință din 11.02.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Înalta Curte a constatat că petenții nu aduc o critică de neconstituționalitate textului legal, prin raportare la Constituția României, ci fac o apreciere proprie a modului cum ar trebui acesta interpretat atât de instanță cât și de experți, urmărind adăugarea, în acesta, a unui criteriu suplimentar pentru stabilirea despăgubirilor.

A mai constatat instanța că, nefiind vizată neconstituționalitatea textului de lege, ci mai degrabă o omisiune legislativă, pe care numai parlamentul, ca unica autoritate legiuitoare a țării, este în măsură să o cuprindă într-un text de lege, în cauză nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât sesizarea nu poate fi soluționată în sensul admiterii.

La data de 12.02.2021, în termen legal, împotriva acestei încheieri au formulat recurs petenții A., B., arătând că excepția de neconstituționalitate invocată îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că autorii cererii de sesizare sunt părți în procesul pendinte, textul normativ criticat a fost indicat în mod explicit și are legătură cu cauza, iar Curtea Constituțională nu s-a pronunțat, până în prezent, cu privire la conformitatea acestui text cu legea fundamentală.

Au mai arătat recurenții că sintagma "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia" este neconstituțională, fiind în contradicție cu dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție.

Recurenții au reiterat aspectele cuprinse în cererea de sesizare privind faptul că la întocmirea raportului de expertiză experții ar trebui să țină seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel și în aceeași unitate administrativ teritorială, doar în contextul în care există posibilitatea ca pentru acea perioada de timp să existe comparabile.

De asemenea, au reluat aspectele referitoare la faptul că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituționale și încalcă dreptul de proprietate întrucât în lipsa unor tranzacții sau prin existenta unor tranzacții vădit insuficiente, reclamantul, în loc să beneficieze de o evaluare conform legii, are parte de impunerea unui acord de voință al unor terți.

Totodată, obligativitatea raportării în procedura de evaluare la tranzacții sau contracte existente pe piață, în situația premisă în care acestea nu există, contravine și art. 1 din CEDO, ce se referă la protecția proprietății.

Recurenții au mai arătat că dispozițiile legale anterior enunțate sunt neconstituționale, prin raportare la dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, atunci când experții sau instanța trebuie să se raporteze la valoarea rezultată din prețul obișnuit cu care se vând imobile similare, în contextul în care, pentru perioada în care a operat exproprierea, nu au existat tranzacții pe piața sau dacă au existat, au fost în număr insuficient.

Recurenții au invocat decizia nr. 86/21.01.2016 a Înaltei Curți, arătând că aceasta are impact asupra prezentei cauze, întrucât instanța supremă a reținut că poate beneficia de efectele admiterii unei excepții de neconstituționalitate și implicit de instituția procesuală a revizuirii prevăzută de art. 322 pct. 10 C. proc. civ., doar cel care o invocă în cadrul unui litigiu. Astfel că, având în vedere natura cauzei (expropriere), incidența de fapt și de drept existentă în cauză, în sensul în care valoarea despăgubirilor petenților s-a raportat la o comparabilă în mod concret, determinat de inexistența tranzacțiilor, este evident că textul legal aplicabil pe situația de fapt în care nu sunt tranzacții ori sunt insuficiente, reprezintă o îngrădire a dreptului de proprietate prin lipsa stabilirii unei despăgubiri drepte printr-un raport de evaluare.

La data de 21.04.2021, recurenții au depus note scrise prin care au solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale, conținând apărări pe care le-au susținut și oral, în ședință publică, prin reprezentant.

La aceeași dată, recurenții au depus un supliment la notele scrise, prin care au arătat că cererea de sesizare a Curții Constituționale este admisibilă, în mod greșit s-a reținut prin încheierea recurată că se dorește o interpretare a legii, textul legal este neconstituțional pentru motivele arătate, respectiv impune o cenzură nepermisă și produce o limitare a expertului și instanței. Au mai arătat recurenții că ghidul ANEVAR conține metode de evaluare, care trebuie să fie aceleași ca în toate litigiile având ca obiect dreptul de proprietate și că împrejurarea că Legea nr. 255/2010 a fost supusă la numeroase modificări și controale de constituționalitate demonstrează că textul de lege criticat este neconstituțional și încalcă dreptul de proprietate.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Prin aceste dispoziții legale se atribuie instanței, în fața căreia a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate, o competență specială, limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, formularea excepției de neconstituționalitate obligă instanța în fața căreia aceasta este ridicată să verifice îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituțională cu soluționarea excepției.

Cum condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiții nu este îndeplinită, instanța va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În cauză, urmare a analizării, de către instanță, a condițiilor de admisibilitate astfel cum au fost enunțate anterior, prin încheierea recurată, s-a reținut că petenții nu aduc o veritabilă critică de neconstituționalitate textului legal obiect al excepției, ci supun analizei pe de o parte, o chestiune de interpretare a legii, în sensul unei aprecieri proprii a acestora în ce privește criteriile de stabilire a despăgubirilor, iar pe de altă parte, o chestiune de omisiune legislativă, pe care numai parlamentul, ca autoritate legiuitoare, este în măsură să o reglementeze.

Înalta Curte constată că în calea de atac împotriva acestei încheieri, recurenții reiau, în parte, argumente expuse deja în cererea de sesizare, asupra cărora instanța învestită cu respectiva solicitare s-a pronunțat. De asemenea, o parte din critici privesc legătura cu cauza a excepției invocate, în condițiile în care un asemenea considerent nu se regăsește în încheierea atacată.

Așa cum s-a arătat, argumentele instanței în respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale au vizat faptul că se solicită acesteia să procedeze la o interpretare a legii și se invocă o omisiune legislativă, aspecte ce nu se circumscriu analizei instanței de contencios constituțional, determinând astfel o soluție corectă, de respingere a solicitării formulate de această manieră.

În realitate, recurenții circumscriu excepției de neconstituționalitate invocate (atât în cadrul cererii de sesizare, cât și în cadrul motivelor de recurs) aspecte de fapt ale pricinii legate de inexistența unor tranzacții pe piață în raport de care să se stabilească cuantumul despăgubirilor reglementate de art. 26 din Legea nr. 33/1994, sau de existența unor tranzacții care sunt, însă, în opinia lor, ineficiente în această evaluare.

Or, lipsa unor asemenea tranzacții sau ineficiența lor nu poate fi reproșată legiuitorului, întrucât reprezintă o chestiune ce ține de administrarea de probatorii, operațiune ce este caracteristică cercetării pe fond a cauzei și care nu poate fi supusă analizei pe calea excepției de neconstituționalitate.

Susținerile recurenților în sensul că modalitatea de evaluare este restrictivă, discriminatorie în raport cu regimul probatoriu specific altor cauze în care se dezbate dreptul de proprietate, de natură să cenzureze experții și instanța în evaluarea despăgubirilor, nu pot fi primite.

În cadrul controlului de constituționalitate, a cărui declanșare se realizează pe calea invocării excepției și solicitării sesizării instanței constituționale, nu se pot face analize comparative ale regimului juridic probatoriu conținut în diverse acte normative a căror nelegalitate/neconstituționalitate nu a fost invocată, ci se analizează, punctual, textul legal obiect al excepției cu textul constituțional indicat că ar fi fost încălcat.

Existența sau inexistența tranzacțiilor într-un anumit interval de timp reprezintă o chestiune de fapt ce nu poate fi imputată legiuitorului, iar exproprierea reprezintă o procedură specială, reglementată de dispoziții speciale, derogatorii de la regimul juridic comun al dreptului de proprietate, în raport de care nu se pot realiza analogiile evidențiate de recurenți.

Așa cum în mod corect a reținut instanța învestită cu cererea de sesizare, nemulțumirea părții în ce privește criteriile de stabilire a despăgubirilor nu reprezintă un aspect de neconstituționalitate, ci unul de interpretare a legii, ori de relevare a unei omisiuni ce nu poate fi remediată în această procedură.

Recurenții susțin, pe de o parte, că existența tranzacțiilor reprezintă un criteriu exclusiv, care cenzurează posibilitățile de evaluare dacă acele tranzacții există sau nu există, sunt concludente sau nu, dar că și dacă ar exista tranzacții sustenabile, raportarea la terți este una nelegală/neconstituțională. Or, aceste afirmații au un accentuat caracter de contradicție intrinsecă și demonstrează că nemulțumirea recurenților nu se circumscrie unor aspecte de neconstituționalitate, ci unor chestiuni specifice cercetării judecătorești a fondului cauzei.

Contrar susținerilor recurenților, evaluarea realizată potrivit unui criteriu legal, reglementat într-o procedură specială cum este cea a exproprierii, nu reprezintă un aspect de neconstituționalitate care să poată fi analizat ca atare, ci este o modalitate probatorie specifică acestei proceduri de excepție.

Susținerea conform căreia împrejurarea că Legea nr. 255/2010 a fost supusă mai multor modificări și controale de constituționalitate demonstrează că textul de lege criticat este neconstituțional și încalcă dreptul de proprietate al recurenților, este străină de obiectul prezentei cauze și nu poate fi avută în vedere, nici ca argument de jurisprudență constituțională, câtă vreme textul legal a cărui neconstituționalitate se ridică este dat de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Referitor la decizia nr. 86/21.01.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosar nr. x/2015 la care se face trimitere prin motivele de recurs, se constată că prin această decizie a fost respinsă, ca inadmisibilă, o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ. pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de acel text legal, respectiv pentru neinvocarea, într-un litigiu soluționat definitiv, a unei excepții de neconstituționalitate asupra căreia Curtea Constituțională să fi dat ulterior o soluție de admitere.

Considerentele acestei decizii în soluționarea cererii de revizuire cu care a fost învestită nu au relevanță în prezenta cauză, iar evocarea lor de către recurenți nu face decât să acrediteze ideea că prezenta solicitare de sesizare a Curții Constituționale este realizată pro causa, ca argument în eventualitatea promovării în viitor, de către aceștia, a unei cereri de revizuire similare cu cea la care fac referire.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ce nefondat, recursul declarat de petenții A., B. împotriva încheierii de ședință din 11 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenții A., B. împotriva încheierii din 11 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 aprilie 2021.