ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2113/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - Leu indicat în anexa 1 coloana H.

S-a mai solicitat obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 50.250 de RON.

Prin aceeași sentință, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM. și NNNN. în contradictoriu cu pârâta OOOO. S.A.

S-a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

În considerentele acestei sentințe, prima instanță, în aplicarea dispozițiilor art. 406 alin. (1)-(4) C. proc. civ., a reținut că se impune a se lua act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții AA. și BBB. în contradictoriu cu pârâta OOOO. S.A.

Pe fondul acțiunii, sub un prim aspect, tribunalul a reținut că, ceea ce invocă, în esență, reclamanții nu este caracterul defectuos sau periculos al serviciului prestat de către pârâtă, ci aspecte relaționate strict la echivalentul acestui serviciu, plata ratelor de credit, în contextul în care, în opinia acestora, defectul este asociat cu riscul valutar, respectiv cu creșterea substanțială a cursului leu-franc elvețian. Or, această împrejurare este ulterioară încheierii contractelor și exterioară acestuia, neputând să reprezinte o trăsătură defectuoasă sau periculoasă a prestației băncii.

Ca atare, tribunalul a motivat că, deși reclamanții au dreptul să invoce aspecte vătămătoare în ceea ce privește contractele de credit, acestea nu se circumscriu noțiunilor de servicii defectuoase, periculoase, în sensul strict avut în vedere de dispozițiile legale incidente.

Totodată, s-a reținut că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 17 din Codul consumului, întrucât lipsa conformității este strict asociată noțiunii privind declarația de conformitate, iar în cazul creditelor bancare, nu se poate reține existența unor documente tehnice normative. De asemenea, nu sunt aplicabile prevederile art. 12 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, având în vedere că, în cazul creditelor bancare, nu se poate pune problema unor termene de garanție sau de valabilitate, ele având ca obiect sume de bani, despre care poate susține că prezintă deficiențe ce se impun a fi remediate și nici nu pot prezenta pericol pentru sănătatea consumatorului.

Au invocat reclamanții și art. 15 din O.G. nr. 21/1992, modificat prin O.U.G. nr. 174/2008, însă cum această ordonanță a intrat în vigoare la data de 27.12.2008, după încheierea tuturor contractelor deduse judecății, având în vedere principiul neretroactivității legii, prima instanță a reținut că nu este aplicabil în cauză.

Tribunalul a motivat că serviciile de creditare prestate de către pârâtă în favoarea reclamanților nu pot fi caracterizate ca fiind toxice, periculoase sau defectuoase, în sensul avut de prevederile legale invocate, astfel încât nu se poate pune problema unei răspunderi obiective a pârâtei. De asemenea, pentru aceleași considerente, nu se poate reține încălcarea de către pârâtă a obligațiilor prevăzute de art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992.

Cât privește răspunderea întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000, tribunalul a avut în vedere art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, din care reies condițiile ce se cer a fi întrunite pentru declararea ca abuzivă a unei clauze contractuale încheiate cu consumatorul.

Prima instanță a reținut ca fiind îndeplinită cerința privind lipsa negocierii, întrucât pârâta nu a produs dovada contrară a negocierii clauzelor contestate.

În lipsa unor probe concrete referitoare la pretinsa conduită ilicită a pârâtei, tribunalul a înlăturat susținerea privind încălcarea de către aceasta a prevederilor Legii nr. 148/2000, având în vedere că pârâta nu poate fi ținută responsabilă pentru faptele altor persoane.

Cât privește ofertele de credit, reclamanții au arătat că nu au dorit niciodată să contracteze creditele în franci elvețieni, în condițiile în care nu obțin venituri în această monedă. Tribunalul a motivat că este nerelevant aspectul monedei în care reclamanții își realizează veniturile, fiind evident că în România creditarea în valută a fost și este legală, deși majoritatea împrumutaților obțin venituri în RON, iar faptul că pârâta avea în portofoliul său o astfel de ofertă de creditare nu este ilicit.

De asemenea, există consens între părți cu privire la împrejurarea că, la momentul respectiv, ofertele de creditare în franci elvețieni erau cele mai avantajoase, întrucât prevedeau dobânzi mai mici și permiteau acordarea unei sumei mai mari cu titlu de credit. Însă, acest aspect nu poate fi considerat ilicit și nu poate dovedi vreo intenție ascunsă a pârâtei de a induce în eroare pe reclamanți și de a obține venituri nejustificate din diferențele de curs valutar. Este firesc ca un prestator de servicii financiare să dețină mai multe oferte, dintre care unele să fie mai avantajoase decât altele. Această situație se explică prin faptul că banca, la rândul său, se împrumută de pe piață, astfel încât și condițiile de creditare diferă în funcție de valuta contractată. Nu se poate impune băncilor ca toate ofertele să fie identice în ceea ce privește condițiile de creditare și de rambursare. Simpla existență a unei oferte mai avantajoase nu poate fi echivalată cu o publicitate agresivă.

De asemenea, tribunalul a argumentat că reclamanții nu au dovedit, prin niciun mijloc de probă, în condițiile art. 249 C. proc. civ., că pârâta le-a recomandat contractarea creditelor în franci elvețieni și nici că le-a prezentat acest tip de credit ca fiind unul fără riscuri valutare majore sau că a exagerat beneficiile unui astfel de credit. Totodată, nu s-a dovedit în niciun mod că reclamanții nu se calificau și pentru alte tipuri de credite, în altă valută sau în RON, astfel încât toate aceste aspecte nu pot fi reținute de către instanță.

Pe de altă parte, chiar dacă, în raport cu situația materială și personală a reclamanților, aceștia nu puteau obține sumele solicitate integral decât prin contractarea creditelor în franci elvețieni, acest aspect nu este de natură a implica vreo culpă din partea băncii, având în vedere că aceasta nu poate fi obligată să asigure fiecărui client mai multe produse financiare accesibile, indiferent de suma solicitată.

Prin urmare, prima instanță a motivat că simpla formulare a unor oferte de creditare în franci elvețieni, pentru sumele solicitate de către consumatori, nu este ilicită și nu poate conduce la reținerea incidenței Legii nr. 193/2000, indiferent de moneda în care consumatorii realizau veniturile și indiferent dacă aceștia se calificau, raportat la situația lor financiară și personală, și pentru obținerea unor credite în alte valute.

A mai reținut tribunalul că nu s-a făcut nicio dovadă concretă în sensul că pârâta a anticipat creșterea semnificativă a cursului valutar și, cu rea-credință, a ascuns acest aspect consumatorilor, cu intenția de a-și procura câștiguri ilicite din diferențele de curs valutar.

Prima instanță a arătat că simplul fapt că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată. Revenea reclamanților obligația de a dovedi că, în cauza de față, la momentul încheierii fiecărui contract de credit, pârâta avea cunoștință că în viitor moneda franc elvețian se va aprecia considerabil față de moneda națională și că a acționat în consecință pentru a-și procura câștiguri necuvenite. Însă, nu a fost produsă nicio dovadă în acest sens, astfel încât prima instanță nu a reținut îndeplinirea condiției privind reaua-credință a pârâtei.

Relativ la obligația de informare, reclamanții au invocat și prevederile Regulamentului BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. Însă, acest regulament, în varianta în vigoare la data încheierii contractelor de credit, mai puțin a contractelor de credit încheiate de reclamanții W. și KKK., nu impunea în sarcina băncilor obligația de a informa consumatorii în legătură cu riscul valutar, o astfel de obligație fiind impusă doar începând cu data de 22.08.2008, prin modificările aduse prin Regulamentul BNR nr. 11/2008, care a introdus art. 44.

În privința celorlalte două contracte, deși tribunalul nu a identificat în cuprinsul acestora o clauză în sensul celei solicitate de art. 44, s-a reținut, față de aspectele arătate anterior, că reclamanții W. și KKK. puteau prevedea faptul că, în viitor, cursul franc elvețian-leu putea evolua atât în sensul creșterii, cât și al descreșterii.

Prima instanță a reținut că nu sunt aplicabile în cauză nici prevederile art. 41 din același act normativ, întrucât și acestea au fost introduse în actul normativ ulterior datelor de încheiere a majorității contractelor.

În privința contractelor de credit încheiate de reclamanții W. și KKK., tribunalul a motivat că aceștia nu au arătat, în concret, de ce o eventuală încălcare de către pârâtă a prevederilor menționate anterior duce la nulitatea absolută a clauzelor contestate.

Totodată, reclamanții au invocat și prevederile art. 4 lit. c) din acest regulament, or, a reținut prima instanță, din aceste prevederi rezultă că ele nu se referă, în concret, la riscul valutar, astfel încât nu au relevanță în prezenta cauză.

Pe de altă parte, a motivat prima instanță, că obligația de informare precontractuală nu își poate avea temeiul în prevederile art. 970 C. civ. din anul 1864, prevederi care se referă la executarea contractului, deci la o etapă ulterioară încheierii contractului.

Referirea la aceste dispoziții legale, a reținut tribunalul, ignoră limitele textului legal, întrucât în contracte nu s-a prevăzut nicio paritate franc elvețian - leu pentru a se invoca ca s-au schimbat împrejurările din momentul semnării acestora, iar art. 970 alin. (2) C. civ. din anul 1864 prevede, în ceea ce privește convențiile, că acestea "obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa". În acest sens, legea consacră principiul nominalismului monetar și restituirea unui împrumut în aceeași monedă în care a fost acordat, iar echitatea trebuie să vizeze analiza obligației de restituire prin prisma efectelor față de ambele părți.

Informarea în etapa precontractuală trebuie să îi permită unui consumator avizat să înțeleagă obligațiile asumate, astfel încât decizia pe care o adoptă să corespundă nevoilor sale, or, contractând un credit într-o monedă străină reclamanții au acceptat, în deplină cunoștință de cauză, variația de curs valutar, aceasta fiind o împrejurare de fapt previzibilă, asupra căreia nu era necesară o informare sau o avertizare specială. De altfel, chiar în clauzele ce fac obiectul prezentei cereri, elementul central este schimbul valutar, ceea ce evidențiază un factor variabil și previzibil care determină modul de restituire a creditului, a opinat prima instanță.

Față de cele anterior expuse, tribunalul a motivat că nu s-a dovedit împrejurarea susținută de către reclamanți în sensul cunoașterii de către pârâtă a modului în care va fluctua cursul valutar și neaducerii la cunoștința consumatorilor. Consecutiv, nu se poate reține o informare defectuoasă a acestora din urmă și nici reaua-credință a pârâtei.

Prima instanță a argumentat că nu este îndeplinită nici condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În primul rând, acest dezechilibru trebuie raportat la data încheierii fiecărui contract și trebuie să vizeze aspecte intrinseci acestuia. Or, ceea ce invocă reclamanții este un aspect extrinsec, respectiv deprecierea monedei naționale în raport de francul elvețian, fenomen asupra căruia pârâta nu a avut niciun control.

Nu pot fi reținute nici susținerile reclamanților conform cărora doar ei suportă riscul valutar, întrucât modul de formulare a clauzelor contestate nu conduce la o astfel de concluzie, iar riscul este în sarcina ambelor părți, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport de moneda națională.

Aplicând în acest context criteriile de stabilire a dezechilibrului semnificativ, indicate de CJUE în cauza C-414/11 Mohamed Aziz vs. Caixa D’Estalvis de Catalunya, tribunalul a reținut că, având în vedere contractarea unor credite în franci elvețieni, virarea sumelor în această monedă de către bancă, este legitim să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, reclamanții ar fi acceptat restituirea creditului tot în franci elvețieni, aceasta fiind, de altfel, regula în dreptul român și pe piața financiară.

Lipsa dezechilibrului care ar fi produs prin clauzele contestate este evidențiată și de faptul că acestea, stipulând restituirea creditelor în moneda acordată, nu pun consumatorii într-o situație inferioară celei care ar rezulta din dispozițiile legale supletive din dreptul intern. Chiar dacă aceste clauze nu ar fi fost stipulate în contract și chiar dacă s-ar face abstracție de ele, prevederile incidente din C. civ. din anul 1864, art. 1578, impun restituirea sumei împrumutate în aceeași monedă, astfel cum se va arăta în continuarea prezentelor considerente.

De asemenea, în condițiile în care nu s-a dovedit că pârâta putea anticipa valorile acestor fluctuații, prima instanță a arătat că nu se poate reține un dezechilibru nici din această perspectivă.

Cât privește dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, tribunalul a motivat că rațiunea legiuitorului a fost să excludă de sub incidența legii acele clauze care privesc obiectul principal al contractului, sub rezerva caracterului lor clar și inteligibil, acest text de lege preluând în legislația internă dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În cazul contractului de credit, prestația esențială a băncii este punerea la dispoziție a sumei împrumutate, iar prestația esențială a împrumutatului este restituirea capitalului și a dobânzii, care reprezintă prețul creditului. Or, acestea sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu și moneda. Prin urmare, tribunalul a reținut că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă, tribunalul a arătat că nu presupun dificultăți de înțelegere clauzele contractuale, acestea fiind clare și inteligibile. Cel mai puțin avizat consumator putea să înțeleagă că are obligația de a achita, lunar, sumele în franci elvețieni.

Cât privește variația cursului valutar, astfel cum s-a reținut anterior, nu s-a făcut dovada cunoașterii de către pârâtă a faptului că moneda elvețiană se va aprecia în mod considerabil față de leu. Prin urmare, fluctuația cursului valutar nu este de natură a afecta caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate și al monedei creditelor, întrucât profesionistul nu putea nici el să prevadă modalitatea concretă în care cursul va varia.

Optând pentru un credit în franci elvețieni, reclamanții au acceptat posibilitatea variației cursului valutar, iar acest aspect nu determină caracterul abuziv al clauzelor atacate.

Astfel, clauzele contestate nu pot fi considerate abuzive nici din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a conchis prima instanță.

Tribunalul a mai reținut că nu își găsește temei în prevederile Legii nr. 193/2000 conversia solicitată de reclamanți. Mai mult, conversia ar presupune introducerea unei noi clauze în contract, aspect nepermis de lege judecătorului, acesta neputând reforma contractul peste voința părților, ci doar înlătura eventualele clauze abuzive.

Au invocat reclamanții incidența celor statuate de CJUE în cauza Kasler, însă tribunalul a reținut că situația de fapt și cea juridică din prezenta pricină sunt diferite de cele avute în vedere în hotărârea respectivă, astfel că argumentele reclamanților nu sunt relevante.

În prezenta cauză se contestă de către reclamanți chiar moneda în care a fost acordat creditul și obligația esențială a acestora de a restitui ratele în aceeași monedă, spre deosebire de cauza Kasler, în care se aveau în vedere clauzele care permiteau băncii utilizarea unor cursuri valutare la vânzare și la cumpărare.

S-a mai reținut că, întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 C. civ. din anul 1864.

Așadar, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată, franc elvețian, indiferent de fluctuațiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, cu atât mai mult cu cât nu au fost dovedite întemeiate susținerile reclamanților privind incidența normelor speciale din materia drepturilor consumatorilor.

Deși contractele de credit se bucură de prevederi speciale, acestea din urmă se completează întotdeauna cu dreptul comun, dacă nu cuprind dispoziții derogatorii. Or, nicio lege specială nu derogă de la principiul nominalismului monetar, astfel încât acesta este pe deplin aplicabil și în prezenta cauză. Pe de altă parte, nici legislația specială din materia drepturilor consumatorului și nici jurisprudența comunitară nu conțin elemente care să determine înlăturarea de la aplicare a acestui principiu.

De asemenea, tribunalul a reținut că prevederile art. 1578 alin. (2) fac referire la scăderea sau creșterea valorii monedei, cum este cazul în speța de față, când francul elvețian s-a apreciat în raport de leu. Rezultă cu evidență din interpretarea logico-juridică a conținutului textului de lege că această fluctuație nu are importanță, iar împrumutatul trebuie să restituie suma numerică împrumutată. Iar, în ceea ce privește ultima teză, nici aceasta nu poate susține pretențiile reclamanților, întrucât francul elvețian se află în continuare pe piață. Ar fi fost justificată restituirea în altă "specie" doar dacă cea efectiv împrumutată nu mai era pe piață, ceea ce nu este cazul.

Au mai invocat reclamanții că suportarea riscului valutar transformă contractul din comutativ în unul aleatoriu, ceea ce nu este permis, tribunalul reținând, însă, că aceste susțineri nu pot fi primite.

În contextul în care acordarea creditelor în franci elvețieni era legală și nu s-a dovedit reaua-credință a pârâtei și aspectul că aceasta cunoștea, la momentul încheierii contractelor, modul în care va evolua cursul valutar, văzând și dispozițiile legale de drept comun care consacră principiul nominalismului monetar, prima instanță a apreciat că nu se poate reține că a fost încălcat vreun interes economic legitim al consumatorilor. Dimpotrivă, ambele părți contractante și-au asumat variația cursului valutar pe perioada contractuală. Nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul cu încălcarea principiului nominalismului monetar. Astfel, nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 25 lit. b), ale art. 27 din Codul consumului ori ale art. 3 lit. a) din O.G. nr. 21/1992.

În final, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor contestate. Totodată, nu se justifică nici solicitarea reclamanților de convertire a creditului în RON, la cursul de schimb de la data încheierii fiecărui contract. Aceasta ar semnifica o modificare a condițiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care tribunalul nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens. Dimpotrivă, o astfel de măsură ar contraveni unui principiu consacrat pe cale legală, de C. civ. din anul 1864, și anume principiul nominalismului monetar.

Chiar dacă în prezent restituirea împrumuturilor în franci elvețieni este împovărătoare pentru reclamanți, tribunalul a reținut că ea nu reprezintă un câștig pentru bancă. În schimb înghețarea cursului de schimb valutar la data încheierii contractelor ar înfrânge principiul nominalismului monetar menționat anterior. În dreptul civil român, principala obligație a împrumutatului este de a restitui la scadență lucruri similare, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor din momentul încheierii contractului și acela al plății, art. 1584 C. civ. din anul 1864. Modificarea monedei creditului nu poate fi realizată de instanța de judecată, întrucât reprezintă o novație prin schimbare de obiect care este atributul exclusiv al părților contractante.

Totodată, în condițiile în care nu se justifică nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislației speciale din materia drepturilor consumatorilor, prima instanță a reținut că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile legale de drept comun, inclusiv cele ale art. 969 C. civ. din anul 1864, conform cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, astfel că primul capăt de cerere este neîntemeiat.

Cu privire la celelalte capete de cerere, tribunalul, față de caracterul accesoriu al acestora, a motivat că și acestea sunt neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 825/A din 11 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a admis excepția inadmisibilității și, drept consecință, s-a respins ca inadmisibil apelul incident formulat de apelanta-pârâtă OOOO. S.A. împotriva considerentelor sentinței civile nr. 6154 din 9 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

S-a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți WW. și XX. împotriva aceleiași sentințe civile nr. 6154.

S-a anulat în parte sentința apelată, în sensul că s-a luat act de renunțarea reclamanților WW. și XX. la judecata cererii de chemare în judecată.

Au fost menținute dispozițiile sentinței în ceea ce îi privește pe ceilalți reclamanți.

Prin aceeași decizie, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți Y. și Z., precum si de ceilalți apelanți-reclamanți Q., MM., TT., VV., AAAA., B., J., A., C., E., F., G., I., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., W., X., BB., CC., EE., FF., RRRR., HH., II., JJ., KK., NN., PP., QQ., RR., SS., UU., YY., ZZ., AAA., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., PPP., QQQ., RRR., SSS., DDDD., TTT., UUU., EEEE., VVV., FFFF., WWW., XXX., GGGG., YYY., HHHH., ZZZ., IIII., BBBB., JJJJ., CCCC., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., D., H., V., OO., CCC., OOO., LL., DD. împotriva sentinței civile nr. 6154 din 9 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Au fost obligați apelanții-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a câte 300 RON fiecare apelant-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut cu privire la apelul incident formulat de apelanta-pârâtă OOOO. S.A., în aplicarea dispozițiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ. și art. 461 alin. (1) și (2) din același cod, că, întrucât apelul promovat de pârâtă tinde la păstrarea soluției din dispozitiv de respingere a cererii de chemare în judecată, dar în baza unor considerente contrare celor expuse de prima instanță în analiza caracterului nenegociat al clauzelor contestate de reclamanți, iar admiterea apelului declarat împotriva considerentelor nu duce la schimbarea sentinței în tot sau în parte, în sensul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., considerentele nu pot fi înlăturate, înlocuite decât prin exercitarea unui apel principal, iar nu a unui apel incident.

Cu privire la apelul formulat de apelanții-reclamanți WW. și XX., instanța de apel, constatând că partea adversă și-a manifestat acordul față de cererea de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată la termenul din 31.01.2018, a făcut aplicarea în speță a dispozițiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ.

Cu privire la cererile de apel formulate de ceilalți reclamanți, instanța de apel a reținut, cu titlu prealabil, că apelanții-reclamanți Y. și Z. au declarat apel atât împreună cu ceilalți reclamanți, prin reprezentantul convențional comun QQQQ., cât și prin reprezentant convențional avocat PPPP., arătând, prin cererea precizatoare depusă la data de 27.03.2018, că înțeleg să susțină și această din urmă cerere de apel.

Referitor la criticile formulate de apelații-reclamanți Y. și Z., prin avocat PPPP., instanța de apel a constatat că, în marea lor majoritate, acestea nu au legătură cu pricina dedusă judecății, dat fiind faptul că prima instanță a fost învestită cu analiza nulității absolute a clauzelor cuprinse la art. 1.3 lit. c), art. 2.2 și art. 6.3 din condițiile speciale ale contractului de credit nr. x/18.09.2007 și s-a pronunțat, prin sentința apelată, exclusiv cu privire la aceste clauze, care nu privesc nici dreptul pârâtei de a modifica în mod unilateral rata dobânzii sau alte elemente ale contractului, nici comisionul de acordare. De asemenea, reclamanții nu au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3300 RON către pârâta OOOO. S.A., ci instanța a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, astfel încât susținerea din cererea de apel referitoare la neaplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu reprezintă o veritabilă critică adusă hotărârii atacate.

Instanța de apel a avut în vedere doar criticile expuse cu privire la caracterul abuziv al clauzei intitulate de apelanții-reclamanți de risc valutar și aplicabilitatea teoriei impreviziunii, ce au fost formulate și prin cererea comună de apel, la acestea răspunzând prin considerente comune.

În ceea ce privește critica expusă la pct. 1 din cererea de apel formulată de apelanții-reclamanți prin QQQQ., referitoare la respingerea de către prima instanță a argumentelor prezentate cu privire la caracterul toxic, defectuos, neconform și nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF, instanța de apel a reținut că aceasta este nefondată.

A motivat instanța de prim control judiciar că, din perspectiva răspunderii civile obiective, pentru produse defectuoase, toxice, riscul valutar nu poate fi asociat acestor noțiuni, atât timp cât prestația băncii nu reprezintă un viciu de natura celui expus în acțiune.

Instanța de apel a reținut că, nici la data încheierii contractului și nici în prezent nu este interzisă acordarea creditelor în franci elvețieni, astfel că nu poate fi considerată contrară legii deținerea în portofoliu de către bancă a unor astfel de credite și, totodată, nu există nicio dispoziție legală sau vreo prevedere în Norma BNR nr. 17/2003 din care să rezulte că băncile ar suporta toate riscurile legate de acordarea unui credit, inclusiv riscul valutar, astfel încât să se poată dispune conversia creditului în RON și stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii convenției de credit.

A mai arătat instanța de apel că nu se poate conchide, în speță, că intimata-pârâtă a furnizat apelanților-reclamanți un serviciu care le-a afectat interesele economice ori care a adus atingere drepturilor și intereselor lor legitime, contrar dispozițiilor art. 25, art. 27 din Legea 296/2004 privind Codul consumului și art. 3 lit. a), art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

S-a reținut că acordarea unui credit nu poate constitui un serviciu defectuos, prestația în sine, de punere la dispoziție a sumei împrumutate, neputând fi caracterizată astfel, raportat la prevederile Legii nr. 296/2004, nefiind aplicabile nici prevederile art. 17 din această lege, întrucât din cuprinsul acestora reiese că lipsa de conformitate este asociată cu noțiunea "declarație de conformitate", care se raportează la un document tehnic normativ, ce nu are incidență în cadrul contractelor de credit. La fel, art. 12 din O.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil, având în vedere că în cazul contractelor de credit nu se pune problema unor termene de garanție și de valabilitate, în cadrul cărora să se impună remedierea de către furnizor a unor deficiențe. Iar în ceea ce privește art. 15 din O.G. nr. 21/1992, s-a reținut că forma acestui text de lege, de care s-au prevalat reclamanții nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit, așa cum în mod corect a constatat și prima instanță, și, prin urmare, nu este incidentă în cauză.

Cât privește celelalte critici expuse la pct. 2-10 din cererea de apel, instanța de apel a constatat că acestea privesc modalitatea de interpretare și aplicare de către prima instanță a prevederilor Legii nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. (1)-(3); art. 4 alin. (6), alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, precum și alin. (2) lit. a) cu trimitere la alin. (1) lit. a), p), t) din aceeași Anexă la lege și a prevederilor art. 969 din C. civ. 1864, analiza obligațiilor profesionistului, de informare și de a nu utiliza practici înșelătoare, respectiv aplicarea în cauză a principiului nominalismului monetar.

Clauzele contractuale contestate, a reținut instanța de apel, se referă, în esență, la acordarea creditului în CHF, la obligația de rambursare a creditului în moneda în care a fost acordat, CHF și la modalitatea de asigurare a îndeplinirii acestei obligații, în situația premisă a lipsei sau insuficientei disponibilului necesar pentru stingerea obligațiilor de plată scadente în contul curent al împrumutatului, precum și la eventualul cost stabilit pentru împrumutat în cazul modificării valutei sau altor condiții ale creditului la cererea acestuia acceptată de bancă, conversie.

În cadrul demersului de analiză a legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva Legii nr. 193/2000, instanța de apel a reținut că, în speță, clauzele care stipulează restituirea creditului în moneda în care a fost acordat transpun o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, care consacră principiul nominalismului monetar.

În atare context, a reținut instanța de apel, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit care prevăd obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Astfel, în raport cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, prevedere legală ce transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, instanța de apel a reținut că pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei prin considerentul al treisprezecelea.

Din aceste dispoziții, a motivat instanța de apel, reiese că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva SSSS. S.A..

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, instanța de apel a argumentat faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru apelanții-reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat.

De altfel, a motivat instanța de prim control judiciar, aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea și înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecința aplicării dispozițiilor supletive din dreptul național, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. din 1864, ajungându-se în aceeași situație ca și cea reclamată prin acțiune.

Instanța de apel a respins ca nefondată susținerea apelanților în sensul că ar putea fi verificat caracterul abuziv al unor clauze contractuale care transpun norme supletive din dreptul intern, întrucât astfel cum s-a reținut anterior, normele supletive sunt și ele obligatorii în raporturile dintre părți în lipsa unei stipulații contrare în convenție.

A constatat instanța de apel că prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva SSSS. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

În cauză, astfel cum deja s-a argumentat, clauzele din contractul de credit contestate transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000. Cum această verificare este prima care trebuie să fie efectuată potrivit ordinii instituite de CJUE prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva SSSS. S.A., găsindu-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare, a mai reținut instanța de apel.

Instanța de prim control judiciar a reținut că, prin prisma acestor considerente, criticile aduse de apelanții-reclamanți hotărârii apelate, cu privire la greșita interpretare de către tribunal, a incidenței art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în privința clauzelor contestate, respectiv a faptului că acestea sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, întrucât se referă la obiectul principal al contractului, reglementând moneda de restituire a creditului și sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, nu pot determina o schimbare a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În legătură cu această susținere este și critica referitoare la greșita interpretare a principiilor enunțate de C.J.U.E. în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt., insă, instanța de apel a reținut că verificarea acestor aspecte, dacă prevederile contractuale contestate se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului și dacă ele au caracter clar și inteligibil, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv, respectiv clauzele reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național.

Aceeași concluzie, a arătat instanța de apel, se impune și cu privire la criticile de netemeinicie și nelegalitate a hotărârii în raport de considerentele expuse cu privire la obligația de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, respectiv de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare, acestea fiind legate de caracterul clar și inteligibil al clauzelor, sau cu privire la condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și a relei-credințe a băncii, și la incidența prevederilor alin. (1) lit. b) sau alin. (2) rap. la alin. (1) lit. a), p) și t) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (pct. 2, 3, 5, 6 din cererea de apel comună, parțial invocate și prin apelul declarat de apelanții Cristescu prin avocat PPPP., deoarece odată ce instanța a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiții enunțate de C.J.U.E. în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva SSSS. S.A..

Instanța de apel, în acord cu tribunalul, a considerat că, indiferent de moneda în care au fost perfectate, contractele de credit au caracter comutativ. Teza caracterului aleatoriu al contractelor de credit în CHF, susținută de apelanții-reclamanți prin raportare la o decizie de speță, nu a fost reținută în cauză, în condițiile în care, în sistemul judiciar român, jurisprudența nu constituie izvor de drept, hotărârile judecătorești producând efecte obligatorii doar între părți, întemeiate pe principiul relativității.

Critica apelanților referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1578 alin. (2) C. civ. 1864 a fost respinsă de instanța de apel, reținându-se că operațiunile de circulație a monedelor pot avea loc și scriptic, prin virament bancar și nu numai prin remitere materială. Totodată, s-a reținut că dispozițiile art. 1579 din C. civ. nu sunt, în mod evident, aplicabile împrumutului în bani.

Expunând considerentele reținute în paragrafele 37 și 38 din Decizia nr. 62/2017 a Curții Constituționale, instanța de apel a conchis că, în esență, clauzele contestate de apelanții-reclamanți raportat la faptul că prevăd restituirea împrumutului în moneda în care a fost acesta a fost acordat, reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar, iar prima instanță a interpretat și aplicat în mod corect prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, neputând fi primită teza apelanților-reclamanți conform căreia principiul nominalismului monetar este chiar regula originară care permite înghețarea cursului valutar la nivelul celui din data acordării creditului în caz de fluctuație a cursului.

Instanța de apel a arătat că nu poate fi primită nici critica apelanților-reclamanți referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 din C. civ. 1864, față de faptul că prima instanță a reținut că acest text de lege este aplicabil, întrucât nu se justifică nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislației speciale din materia drepturilor consumatorilor.

Cu privire la teoria impreviziunii, instanța de apel a reținut că, deși nu a cunoscut o consacrare legală sub imperiul dispozițiilor C. civ. de la 1864, s-a recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii. În speță, cum apelanții-reclamanți urmăresc o intervenție a instanței în acordul de voință al părților, a conchis instanța de apel, o astfel de solicitare nu poate fi primită, întrucât nu urmărește reechilibrarea prestațiilor părților, efectul fiind cel de dezechilibrare a contractului în defavoarea apelantei-pârâte.

În aplicarea Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale și a Deciziei nr. 62/2017 a Curții Constituționale, instanța de apel a reținut că, în cauza dedusă judecății, apelanții-reclamanți nu au indicat în concret data la care raportul contractual, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariției unor evenimente externe părților, ci au solicitat ajustarea prestațiilor la data încheierii convenției, convertirea întregului credit acordat în baza contractelor la cursul de schimb CHF/RON de la data încheierii acestora, cu toate că, din chiar motivarea cererii de chemare în judecată, reiese că aprecierea semnificativă a monedei CHF față de moneda națională, invocată drept cauză de schimbare a circumstanțelor de executare a contractului, a avut loc ulterior acestui moment, pe parcursul derulării convențiilor de credit.

Instanța de apel a reținut că este neîntemeiat și capătul de cerere privind obligarea intimatei pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, ca urmare a conversiei sumei creditului din CHF în RON, fie că acesta este accesoriu celui în nulitate, fie că este fundamentat pe incidența teoriei impreviziunii.

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au învederat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a deciziei CJUE din cauza C-186/16. Raportat la exigențele acestei decizii, s-a subliniat că analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva nr. 93/13, așa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16 și nu se referă la toate dezlegările date de C.J.U.E. în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilității analizei caracterului abuziv, ci doar la punctele 25-31 ale hotărârii, ce au vizat aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

Astfel, paragrafele 26-31 din decizie obligă instanța națională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul național, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene, dacă însă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Chiar dacă se constată că acele clauze intră în sfera acestor noțiuni, paragrafele 43-51 din Decizie obligă instanța sa verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuție intră în sfera acestor noțiuni și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000.

Dacă însă instanța constată că respectivele clauze, deși intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din Decizie, obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Instanța europeană subliniază că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurenții-reclamanți au precizat că pot fi analizate clauzele contestate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea reflectă principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive. De asemenea, clauzele pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă intră în sfera noțiunii de obiect principal al contractului, pentru că nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, clauzele contestate fiind inserate în contracte nenegociate.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

In esență, recurenții au arătat că, pornind de la considerentele CJUE din Cauza C -186/16, instanța de apel a constatat în mod greșit că este incidentă excluderea de la analiza caracterului abuziv prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod greșit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fî prohibită.

Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale, respectiv cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului și cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului și la calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată în raport de produsele și serviciile primite în schimb de consumator.

Excepțiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situații similare.

Recurenții au arătat că, în conformitate cu deciziile constante ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, legislația protecției consumatorilor este guvernată de principiul efectivității, astfel că excepțiile de la analiza caracterului abuziv nu trebuie interpretate și aplicate în așa fel încât să facă inutilă reglementarea regimului juridic sancționator al clauzelor abuzive, un regim orientat către prevenția prin disuasiune a abuzului de putere economică a comercianților.

Analiza în condițiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze simt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziției produsului sau a perfectării contractului.

Regula, preluată din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și are în vedere noțiunea largă de lege, s-a mai susținut.

Argumentele pentru care legislația protecției consumatorilor, inclusiv Directiva clauzelor abuzive, nu permit verificarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce reflectă dispoziții din acte n