ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 139/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 17 aprilie 2014, sub nr. x/2014, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, un număr de 66 de reclamanți, între care și domnul A. au chemat în judecată pe pârâtele B. ROMÂNIA S.A., B. UNGARIA prin B. ROMÂNIA S.A., C. prin B. ROMÂNIA S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana K a cererii de chemare în judecată din contractele de credit încheiate de către fiecare dintre reclamanți și obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia urmând a se face în funcție de cursul CHF - LEU existent la data contractării fiecărui contract de credit, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 6 iunie 2014, reclamanții au depus o cerere, prin care au precizat cadrul procesual, reclamantul A. urmând să se judece cu pârâta B. ROMÂNIA S.A.

La data de 15 iulie 2014 pârâtele au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru și excepția prescripției extinctive.

La termenul de judecată din 30 septembrie 2014, reclamanții au formulat cerere de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul acțiunii și cerere modificatoare, fiind invocate dispozițiile art. 204 din C. proc. civ., anexând un nou tabel, prin care au fost indicate erorile materiale ale cererii de chemare în judecată și o serie de clauze cuprinse în actele adiționale încheiate de către respectivii reclamanți și care, astfel, au fost atacate (în aceasta constând modificarea acțiunii).

La data de 19 ianuarie 2015 reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare, prin care a fost indicată, pentru fiecare reclamant, valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, iar la data de 16 februarie 2015 reclamanții au înaintat la dosar anexa privind valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.

În funcție de această precizare, Tribunalul a apreciat că este competent material să soluționeze cererea reclamantului A., valoarea obiectului cererii acestuia fiind de 303.450,32 RON.

Prin încheierea de ședință din 24 februarie 2015 tribunalul a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanți și formarea de dosare distincte pentru fiecare.

În urma disjungerii, s-a format și dosarul nr. x/2015 privind pe reclamantul A. și pârâta B. România S.A. (potrivit cererii precizatoare din 06.06.2014).

Prin încheierea de ședință din 14 aprilie 2015 tribunalul a respins excepția netimbrării, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, iar la termenul de judecată din 26 mai 2015 tribunalul a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune și a luat act de faptul că excepția inadmisibilității este invocată de pârâtă ca o apărare de fond.

Prin sentința civilă nr. 4125/2015 din 7 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune; s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. ROMÂNIA S.A., ca neîntemeiată.

În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Tribunalul a constatat că la data de 18 mai 2007 între reclamantul A. și pârâta B. ROMÂNIA S.A. s-a încheiat contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x, prin care banca a acordat clientului un împrumut ipotecar în sumă de 81.199 CHF pentru finanțarea achiziționării unui apartament compus din două camere, situat în sectorul 2, București, durata creditului fiind de 409 de luni de la data tragerii creditului.

Potrivit art. 9.1 din contract, «rambursarea creditului se va face în rate lunare egale (formate din rata de capital și dobânda) conform graficului de rambursare cuprins în Anexa 1 la prezentul contract, Anexă care face parte integrantă din acesta».

Art. 9.4 al contractului de credit stabilește că «rambursarea ratelor lunare se va efectua direct în moneda creditului, prin debitarea contului curent nr. x Clientul poate opta și pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care Clientul în calitate de împrumutat are deschis un cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 00:00 a datei scadente, folosind cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare. Banca are dreptul la libera alegere a ordinii în care va utiliza disponibilitățile din conturile în diferite valute, iar utilizarea disponibilităților respective se va face până la limita rambursării complete a sumelor datorate».

Prin art. 10.2 din contract «Dacă clientul nu-și îndeplinește la scadență obligațiile de plată în conformitate cu prezentul Contract, iar în contul curent corespondent contului de credit, nu există suficiente fonduri, atunci Banca are dreptul, dar nu și obligația, să acopere datoria restantă din oricare alte conturi bancare deschise la bancă, prin debitarea oricăruia dintre acestea, inclusiv prin convertirea valutei necesare depozitate în conturile bancare ale clientului».

Art. 10.3 prevede că «Convertirea se va face la cursul de schimb al Băncii pentru valuta respectivă, cu suportarea de către client a tuturor comisioanelor, spezelor și taxelor aferente acestor tipuri de operațiuni».

Art. 13 ce poartă denumirea «declarații» conține lit. b) potrivit căreia «Clientul declară și garantează, pe proprie răspundere, că a luat la cunoștință faptul că există o fluctuație permanentă a cursurilor de schimb valutar între monede, fluctuație determinată de condițiile pieței, banca neavând niciun control asupra acesteia. Prin urmare, clientul acceptă toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul. Clientul exonerează banca de orice pretenție în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuațiilor cursului de schimb valutar».

Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că reclamantul A., care se prevalează de calitatea de consumator, a solicitat constatarea nulității clauzelor inserate în contractul încheiat cu pârâta ce instituie obligația de a restitui în CHF suma creditului, respectiv suportarea riscului valutar, afirmându-se că aceste clauze ar fi abuzive.

Astfel, s-a arătat că sancțiunea inserării clauzelor abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori este nulitatea absolută, consecința fiind imprescriptibilitatea acțiunii prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a constatat că prin acțiune se solicită constatarea nulității clauzei ce atestă că reclamantul cunoaște că există o fluctuație permanentă a cursului de schimb valutar și că își asumă riscurile contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul, invocându-se tocmai faptul că reclamantul nu ar fi fost avertizat de către bancă asupra riscului valutar, precum și constatarea nulității clauzelor din contract ce prevăd obligația rambursării ratelor lunare în aceeași monedă în care a fost acordat creditul.

Tribunalul a observat faptul că art. 9 din contract nu a fost redactat prin referire la moneda CHF, ci conține o formulare generică, aplicabilă tuturor contractelor de credit încheiate de banca pârâtă, indiferent de moneda în care acestea au fost acordate:

"rambursarea ratelor lunare se va efectua direct în moneda creditului".

Stipulația contractuală referitoare la obligația rambursării ratelor lunare în aceeași monedă în care a fost acordat creditul reprezintă preluarea în convenția părților a principiului nominalismului monetar, consacrat în art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de credit analizat, precum și în art. 2164 din C. civ. (2009), ce era adoptat la momentul semnării unora dintre actele adiționale.

Aceste texte de lege sunt relevante în cauză, deoarece creditul a fost acordat efectiv reclamantului în franci elvețieni, așa cum rezultă din extrasul de cont depus la dosar, ce atestă tragerea creditului în această monedă, iar contractul prevede rambursarea lui în moneda franc elvețian, potrivit graficelor de rambursare de la dosar, nefiind vorba, ca în cauza Kasler, invocată în acțiune, despre un credit denominat în CHF.

Împrejurarea că moneda contractului de vânzare-cumpărare a imobilului achiziționat de reclamant a fost EURO nu schimbă această concluzie, din extrasul de cont depus la dosar rezultând că, ulterior tragerii creditului, reclamantul a ordonat efectuarea operațiunii de schimb valutar în vederea virării prețului imobilului către vânzător în euro.

Cum clauzele contractuale criticate de reclamant, ce stabilesc rambursarea creditului în moneda în care acesta a fost accesat, reprezintă preluarea unor dispoziții legale, respectiv a art. 1578 din C. civ. de la 1864 (prevederi menținute și prin art. 2164 din Noul C. civ.), devin incidente dispozitiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi" consecința fiind aceea a respingerii solicitării de constatare a nulității acestor clauze contractuale.

Nu au fost primite susținerile din răspunsul la întâmpinare, conform cărora principiul nominalismului monetar nu ar fi aplicabil în speță, deoarece ar avea un caracter vetust, ce nu ar putea fi aplicat contractului de credit analizat, care nu ar reprezenta un simplu contract de împrumut, ci un contract distinct, complex, prin care banca se obligă și la prestarea altor servicii în afară de punerea la dispoziție a sumei de bani.

Tribunalul a reținut că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 sunt pe deplin aplicabile contractului în litigiu.

S-a mai arătat că în cuprinsul art. 1 denumit "obiectul contractului", se menționează că prin acesta "Banca acordă clientului un împrumut ipotecar", iar în partea introductivă a contractului se arată că acesta a fost încheiat "în baza Legii nr. 190/1999 pentru creditul imobiliar pentru investiții imobiliare".

Din analiza Legii nr. 190/1999 rezulta că acest tip de credit reprezintă un împrumut acordat de instituții financiare autorizate, destinat să finanțeze construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinație locativă, industrială sau comercială. Ceea ce caracterizează acest contract este scopul acordării împrumutului, respectiv finanțarea construirii, cumpărării, reabilitării, consolidării sau extinderii imobilelor cu destinație locativă și faptul că este garantat prin instituirea unei ipoteci imobiliare.

Cum obiectul principal al contractului îl reprezintă punerea la dispoziția clientului a unei sume de bani, ce trebuie returnată la datele scadente prevăzute în graficul de rambursare, iar celelalte servicii prestate de bancă în plus față de împrumutarea sumei de bani nu reprezintă decât acte inerente administrării respectivului credit, subsidiare și în strictă legatură cu acesta, a căror existență ar fi de neconceput în lipsa împrumutării respectivei sume, a se susține că norma cu caracter de principiu de la art. 1578 din vechiul C. civ. nu ar fi aplicabilă convenției părților pe motivul existenței unei subtile distincții între contractul de împrumut și cel de credit, ar echivala cu ignorarea esenței înseși a contractului de credit ipotecar.

Chiar dacă motivele anterior expuse sunt suficiente pentru a conduce la respingerea acțiunii, tribunalul a constatat că în cauză ar fi operat oricum și excluderea prevazută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 ce stabilește că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Reclamantul A. a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe, solicitând admiterea căii de atac și modificarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, având în vedere toate argumentele de fapt și de drept invocate prin acțiunea introductivă.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1066 din 14 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a respins apelul ca nefondat formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 4125 din 7 iulie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. ROMÂNIA S.A. și C. prin B. ROMÂNIA S.A.; apelantul-reclamant a fost obligat la plata sumei de 2263,67 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, către intimata-pârâtă.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Cu titlu preliminar, Curtea a reținut că potrivit art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, în situația apelului nemotivat, instanța de apel urmează a se pronunța, în fond, numai pe baza motivelor, a mijloacelor de apărare și a probelor invocate în fața primei instanțe.

În ceea ce privește însă efectele concrete ale acestui text de lege, Curtea a avut în vedere și prevederile art. 466 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora obiectul apelului îl constituie hotărârea pronunțată de prima instanță.

Ca atare, deși apelul este o cale devolutivă de atac, provocând o nouă judecată asupra fondului, el are două limitări reglementate prin dispozițiile art. 477 și art. 478 din C. proc. civ. care dau valoare normativă principiilor "tantum devolutum quantum indicatum" și "tantum devolutum quantum apellatum".

S-a arătat că instanța de apel este în drept să-și însușească pur și simplu faptele și motivele din sentința apelată, când înaintea sa nu se produc fapte noi și nu se invocă mijloace noi de apărare, prin simplul fapt că s-a făcut apel, hotărârea instanței de fond nu cade, ci își produce efectele atât timp cât nu se dovedește netemeinicia ei în fața instanței de apel.

Curtea a constatat că apelantul-reclamant nu a adus critici de nelegalitate sentinței apelate, în sensul că nu a arătat argumentele pentru care consideră că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală și nici nu a produs probe noi în apel.

În raport de dispozițiile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., Curtea de Apel București și-a însușit astfel motivarea în fapt și în drept a hotărârii instanței de fond reținând legalitatea și temeinicia acesteia.

Curtea a înțeles să puncteze câteva aspecte esențiale avute în vedere la realizarea controlului judiciar.

Astfel, din verificarea clauzelor contractuale, s-a constatat că prima instanță a reținut, în mod corect, că reclamantul a cunoscut că plata ratelor pe întreaga durată a contractului urma a se efectua în moneda creditului, CHF, iar valoarea acestuia putea fi influențată de cursul valutar.

Posibilitatea modificării cursului unei monede străine în raport cu leul în cursul derulării contractului nu poate fi considerată o situație imprevizibilă la nivelul anului 2007.

Fiecare persoană, chiar cu un nivel mediu de cunoștințe financiare, cunoscând efectele fluctuațiilor valutare.

Cu prilejul interpretării conduitei reclamantului la momentul încheierii contractului, relevante în analiza pretinsului dezechilibru generat între părți, instanța a avut în vedere și reperul consumatorului mediu definit de art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, apreciind că o persoană precaută și rezonabil informată putea anticipa posibilitatea unor fluctuații monetare de natură a influența costul în RON al creditului contractat.

Prin urmare, Curtea a reținut că dispozițiile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 care sancționează prevederile contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului nu erau aplicabile în cauză.

Posibilitatea modificării pe viitor a cursului valutar a fost asumată implicit de către reclamant la momentul contractării creditului într-o monedă străină, iar aceasta nu poate fi considerată de plano abuzivă, generatoare de dezechilibru semnificativ în defavoarea uneia dintre părți, deoarece fluctuațiile ar fi putut opera în mod variat, în favoarea sau defavoarea oricăreia dintre părți, într-un grad mai mare sau mai mic.

De altfel, nici reclamantul nu neagă acest lucru, în condițiile în care invocă doar imposibilitatea anticipării modificării semnificative a cursului de schimb, ceea ce nu i-a permis asumarea obligațiilor în cunoștință de cauză.

Or, dincolo de posibilitatea apariției unor fluctuații ale cursului CHF-Leu de natură a afecta și valoarea în RON a ratelor creditului, deja cunoscută consumatorului, partea cocontractantă nu era în măsură să ofere prin clauze suplimentare informații precise privitoare la evoluția efectivă a acestuia pe întreaga durată a contractului, contrar celor afirmate de apelant.

Instanța de apel a reținut că alegerea monedei de contractare, ce atrăgea și condiții diferite de creditare potrivit ofertelor prezentate de bancă, a aparținut apelantului-reclamant.

În concret, alegerea reclamantului nu a avut în vedere exclusiv moneda de contractare, ci și celelalte elemente ale ofertei bancare ce l-au determinat, în final, să accepte creditul acordat pentru satisfacerea unor interese economice concrete.

Curtea a subliniat că obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale, dar nu nerezonabilă.

Astfel, nu i s-ar putea impune băncii, în condiții de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF - Leu în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului, deoarece acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice pe care o desfășoară.

Instanța de prim control judiciar a mai reținut că pe toată durata contractului împrumutatul avea posibilitatea refinanțării creditului într-o altă monedă dacă aprecia că modificările cursului valutar fac prea oneros contractul în raport de ofertele de creditare existente pe piață.

De altfel, în condițiile contractuale enunțate nu se putea vorbi de un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților la data semnării contractului sub aspectul valutei, deoarece acestea erau exprimate, deopotrivă, în aceeași valută și nu se puteau estima cu certitudine efectele evoluției cursului valutar asupra întinderii obligațiilor părților.

Prin urmare, în afara situației în care s-ar fi dovedit că banca a ascuns cu intenție informații pe care le-ar fi deținut cu privire la evoluția cursului CHF-Leu în perioada de derulare a contractului, afirmată, dar nedovedită în cauză, riscul fluctuațiilor le-ar fi putut afecta deopotrivă pe ambele părți, neputându-se susține că a fost de plano asumat exclusiv de consumator.

Dezechilibrul apărut ulterior semnării contractului din cauza unor factori externi (modificarea cursului CHF-Leu) depășește cadrul regimului nulității care privește încălcarea cerințelor legale la data încheierii actului juridic.

Împotriva deciziei civile nr. 1066 din 14 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, a susținut faptul că, raportat la exigențele deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din decizie obligă instanța națională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul național, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizie, dacă însă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noțiuni, paragrafele 43-51 din decizie obligă instanța să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuție intră în sfera acestor noțiuni și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanța constată că respectivele clauze, deși intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din decizie obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurentul-reclamant consideră că acestea sunt reperele după care trebuia să fie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.

Recurentul susține că dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece excepția este de strictă interpretare, așa cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din decizie. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție a consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței acestei directive, în preambulul căreia s-a arătat, la alin. (13), teza a II-a că:

"statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție".

Mai mult, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce privește protecția consumatorilor, că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte, împrejurare față de care revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție, așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, această obligație a instanței de apel rezultând și din art. 20 alin. (2) din Constituție.

În opinia recurentului-reclamant, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă), însă sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurentul menționează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiții: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Or, în cazul de față, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurentul-reclamant precizează că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanța europeană (C.J.U.E.) a statuat, în paragraful 32 al deciziei din Cauza Andriciuc, în sensul că:

"în cazul în care instanța de trimitere ar constata că clauza în discuție în litigiul principal nu este inclusă în excepția menționată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului" sau în noțiunea "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecință pentru speța de față și astfel de litigii, în general.

Prin urmare, chiar dacă instanța constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Recurentul-reclamant consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanțelor ce au respins acțiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului.

Or, potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza.

În Cauza Andriciuc, la paragraful 37 din decizie, C.J.U.E. a arătat că:

"în speță, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziția Curții tind să indice că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

În același sens sunt și paragrafele 41 și 43 din decizie, cu mențiunea că C.J.U.E. a accentuat faptul că " ... această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar și inteligibil".

Așadar, revenea instanței de apel obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de apel a constatat, în mod greșit, că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei și b) Informarea privind consecințele economice ale clauzei, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului.

Recurentul a precizat faptul că instanța europeană se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie să fie analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale și, nicidecum, raportat la profan și la public, în general, aducând, în esență, următoarea argumentație:

În Cauza Andriciuc, la paragraful 47 din Decizie, C.J.U.E. impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Prin urmare, recurentul apreciază că instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă (paragraful 56 din decizia C.J.U.E.).

De asemenea, s-a arătat că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraful 50 din decizie).

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, întrucât numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, însă un aspect mult mai important este acela că aceasta trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales, în condițiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (D., E. și F.) nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiții, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simțitor, iar profitabilitatea băncii și bonusurile angajaților din vânzări ar fi scăzut în consecință.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenții-reclamanți au arătat că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Totodată, recurentul relevă faptul că este stabilită o astfel de obligație de avertizare în Codul consumului, pe mai multe paliere, raportându-se la dispozițiile pe care le consideră relevante și anume la art. 15 și art. 45.

Un alt aspect deosebit de important, în opinia recurenților-reclamanți, este acela că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

S-a arătat că această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit.

De asemenea. recurentul-reclamant a susținut că este contrară legii și jurisprudenței C.J.U.E., inclusiv soluției pronunțate în Cauza Andriciuc și alții contra Băncii Românești, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligația de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromițătoare pentru o unitate bancară afirmația că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecințele contractării creditului în CHF, chiar și pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și pct. 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar și ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acționa în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor și nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. k), art. 3, art. 6 și art. 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înșelătoare.

Față de cele anterior expuse, este evident că, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene, instituția bancară care acordă credite în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hipervalorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul.

Recurentul consideră că banca și-a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații fiind lovite de nulitate absolută.

În situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Ca urmare a aplicării acestei sancțiuni, clauza de risc valutar va deveni inoperabilă, astfel încât recurenții apreciază că ar trebui să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, materializată în suportarea riscului valutar, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori ca o consecință a nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, precum și în stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurentul-reclamant A., raportându-se la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene, au menționat că revine instanței de judecată sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor cauzei și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Recurentul a făcut trimitere, în cuprinsul cererii de recurs, la studii publicate pe această temă.

În opinia recurentului, dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este funciarmente inegalitară, sens în care a făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie.

Astfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în repetate rânduri, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract. Intervenția pozitivă, exterioară, de natură a instaura echilibrul contractual real este în competența tribunalului, fiind o intervenție judiciară.

În decizia de reechilibrare judiciară a contractului, instanța va avea la dispoziție prezumția de dezechilibru al contractului, prezumție care îl are ca beneficiar pe consumator. Partea adversă, comerciantul, va putea demonstra că echilibrul contractual este real, și nu formal, însă sarcina probei îi incumbă.

Intimata-pârâtă din prezenta cauză nu numai că nu a făcut proba echilibrului real între părțile contractante, dar nici măcar nu și-a propus o astfel de teză probatorie.

Recurentul a susținut că analiza caracterului abuziv al unei clauze se face prin raportare la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului (art. 4 alin. (1), însă obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive și lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce privește aprecierea dezechilibrului semnificativ determină concluzia că articolul 3 alin. (1) din aceeași directivă vizează și ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

În ceea ce privește reaua-credință a băncii, autorul căii de atac a arătat că aceasta este dovedită și de omisiunea informării sau ocultarea informației care confirmă dezechilibrul contractual.

În opinia recurentului, lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare.

Art. 3 și art. 5 din Directiva 93/13 impun cerințe de bună-credință, de echilibru și de transparență și, prin urmare, în contract trebuie indicată, în mod transparent, metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

S-a mai susținut că în lipsa informației referitoare la risc sau în cazul în care această informație este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voința unei singure părți, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislația protecției consumatorului, deoarece efectele contractului nu mai depind de înțelegerea inițială a părților, ci de hazard. Recurentul-reclamant apreciază că se accentuează astfel dezechilibrul contractual, câtă vreme consumatorul nu are informații și cunoștințe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, iar banca pârâtă, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoștințe.

În finalul cererii de recurs, recurentul-reclamant a conchis în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligații printre care și obligația de informare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanță a neîndeplinirii acestei obligații, se va constata și neîndeplinirea celorlalte obligații.

Recurentul-reclamant consideră că aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective și, eventual, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din convenție.

Întrucât nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca urmare a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Prin urmare, răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligația de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat cu reclamanții.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. ROMÂNIA S.A. a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport cu art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. coroborat cu art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, în susținerea căreia s-a arătat că litigiul se încadrează în materia exceptată de legiuitor în ceea ce privește exercitarea căii de atac a recursului.

Prin cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2018, recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 și art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 16 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 și art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant A., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 16 ianuarie 2020, cu citarea părților.

La termenul din 16 ianuarie 2020 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a fixat termen la 28 ianuarie 2021, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin acțiune reclamantul A. a formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor inserate la art. 9.1, art. 9.4, art. 10.2, art. 10.3 și art. 13b din contractul de credit nr. x/18.05.2007 pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, ca o consecință firească a admiterii primului capăt, reclamantul a solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU din acea zi.

Cu alte cuvinte, în accepțiunea reclamantului, consecința stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate se materializează în dreptul acestuia de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF la cursul de la data contractării împrumutului.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondată întrucât, contrar celor susținute de recurentul-reclamant, decizia instanței de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele care se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, Curtea a reținut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (paragraful 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (paragraful 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kušionová împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (paragraful 78). Totodată, Curtea a reținut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (paragraful 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanța de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc și într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (paragraful 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

De asemenea, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței na