ÎCCJ, decizie (scj.ro #147656)

Cameră preliminară. Măsuri de supraveghere tehnică

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Camera preliminară

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

cameră preliminară

-

măsuri de supraveghere tehnică

C. proc. pen.,

art. 142, art. 281

Deciziile Curții Constituționale nr. 51/2016 și nr. 302/2017

Actele de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică reprezintă, din perspectiva dispozițiilor art. 97 C. proc. pen., procedee probatorii, care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităților de supraveghere tehnică, ce constituie mijloc de probă și, prin urmare, în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 51/2016, organele care pot participa la realizarea acestor acte sunt exclusiv organele de urmărire penală. În raport cu dispozițiile art. 285 C. proc. pen. - potrivit cărora urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată - actele de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică reprezintă acte de urmărire penală.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 302/2017 s-a realizat o schimbare a regimului juridic al nulității generate de încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, în sensul incidenței nulității absolute, iar nu a nulității relative. Punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către „alte organe specializate ale statului”, care nu au calitatea de organe judiciare, nu determină numai o încălcare a competenței materiale sau a competenței funcționale a organelor de urmărire penală, ci o încălcare a competenței generale a organelor statului, care se valorifică prin prisma dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 302/2017.

I.C.C.J., Secția penală, judecător de cameră preliminară, încheierea din 21 martie 2018

Prin încheierea penală nr. 40/CP din 28 decembrie 2017 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Târgu-Mureș, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 345 alin. (1) C. proc. pen., s-au respins, ca neîntemeiate, cererile și excepțiile formulate de inculpații A. și B.

S-a constatat că inculpații C. și D., partea civilă E. și persoana vătămată F. nu au invocat cereri sau excepții.

În temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat regularitatea rechizitoriului emis la data de 2 octombrie 2017, în dosarul nr. X. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A., B., C. și D., a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

S-a dispus începerea judecății, primul termen de judecată urmând a fi stabilit după rămânerea definitivă a prezentei încheieri.

În temeiul art. 345 alin. (2) C. proc. pen., încheierea s-a dispus a se comunica, de îndată, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, inculpaților, părții civile și persoanei vătămate.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, în baza art. 347 C. proc. pen., au formulat contestații inculpații A. și B., criticând încheierea judecătorului de cameră preliminară pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, fiind reiterate, în esență, aspectele invocate în fața judecătorului de cameră preliminară.

Prin motivele de contestație prezentate în scris, inculpații A. și B., în temeiul art. 347 alin. (3) raportat la art. 345 alin. (2) C. proc. pen., au solicitat admiterea contestațiilor formulate, desființarea încheierii penale nr. 40/CP din 28 decembrie 2017 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară și, rejudecând, admiterea cererilor și excepțiilor invocate.

Examinând actele dosarului și încheierea contestată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu sub aspectul cazurilor de nulitate absolută, în limitele prevăzute de dispozițiile art. 347 alin. (1) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată, între altele, următoarele:

Obiectul procedurii de cameră preliminară este descris explicit în cuprinsul dispozițiilor art. 342 C. proc. pen. care statuează neechivoc asupra prerogativelor judecătorului de a verifica, după trimiterea în judecată, chestiuni punctuale, enumerate limitativ: competența instanței sesizate prin rechizitoriu, legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat la chestiuni ce țin, în mod esențial, de legalitatea actelor procesuale și procedurale efectuate în faza de urmărire penală ori de legalitatea probelor în sine și implică identificarea dispozițiilor legale pertinente aplicabile în cauză, examinarea conformității probelor și actelor de urmărire penală cu exigențele acelor dispoziții și, doar în cazurile expres prevăzute de lege, de aplicare corespunzătoare a sancțiunilor prevăzute în art. 281-282 C. proc. pen.

Sfera controlului exercitat în camera preliminară, în privința legalității sesizării, vizează îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 328 C. proc. pen. referitoare la conținutul rechizitoriului, fiind necesar ca acesta să cuprindă mențiunile privind data emiterii și denumirea parchetului, numele, prenumele și calitatea celui care l-a întocmit, datele privitoare la persoana inculpaților, faptele reținute și încadrarea juridică a acestora, probele și mijloacele de probă, date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță și măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale, dispoziția de trimitere în judecată, cheltuielile judiciare și semnătura celui care l-a întocmit, precum și mențiunea verificării sub aspectul legalității și temeiniciei de către procurorul ierarhic superior.

În cazul în care, prin rechizitoriu, s-au dispus atât soluții de trimitere în judecată, cât și soluții de netrimitere în judecată (clasare), verificarea legalității actului de sesizare a instanței se va raporta doar la soluțiile de trimitere în judecată; soluțiile de netrimitere în judecată pot fi verificate sub aspectul legalității și temeiniciei de judecătorul de cameră preliminară doar în cadrul competențelor derivate, numai în ipoteza formulării unei plângeri (potrivit procedurii prevăzute în art. 340 și art. 341 C. proc. pen.).

Limitele verificării legalității sesizării sunt impuse de dispozițiile art. 345 alin. (3) C. proc. pen. care se referă la „neregularități ale actului de sesizare”, precum și de dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. care prevăd sancțiunea restituirii cauzei la parchet când „rechizitoriul este neregulamentar întocmit”, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut în art. 345 alin. (3) C. proc. pen. și aceasta atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății.

În Decizia nr. 641/2014 a Curții Constituționale a României, s-a relevat că, în contextul separării funcțiilor judiciare, instituția camerei preliminare este echivalentă unei noi faze a procesului penal; ea nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, iar activitatea judecătorului de cameră preliminară nu privește fondul cauzei, neantamând și nedispunând cu privire la elementele esențiale: faptă, persoană și vinovăție.

În doctrină și jurisprudență s-a statuat că judecătorul de cameră preliminară nu verifică temeinicia ori aparența de temeinicie a probelor sau a trimiterii în judecată și nici caracterul complet al urmăririi penale sau oportunitatea ori suficiența probelor administrate în acuzare sau legalitatea și temeinicia încadrării juridice a acuzației, acestea fiind aspecte de fond ale cauzei penale.

Referitor la măsurile de supraveghere tehnică, precum și activitățile specifice de culegere de informații ce se regăsesc în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

a. În primul rând, privitor la activitățile autorizate prin mandatul de securitate națională nr. Y., a căror nulitate este invocată de către inculpata A., facem precizarea că acestea nu sunt măsuri de supraveghere tehnică dispuse conform C. proc. pen., ci activități de culegere de informații autorizate de judecători anume desemnați din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Este adevărat că unele dintre acestea sunt similare măsurilor de supraveghere reglementate în dispozițiile art. 138-146 C. proc. pen., însă nu trebuie confundate cu acestea.

Activitățile de culegere de informații sunt autorizate și puse în executare în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României și nu potrivit dispozițiilor C. proc. pen.

Potrivit acestei legi (art. 8 alin. 1), activitatea de informații pentru realizarea securității naționale se execută de Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat în materia informațiilor din interiorul țării, Serviciul de Informații Externe, organul de stat specializat în obținerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea națională, și Serviciul de Protecție și Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecției demnitarilor români și a demnitarilor străini pe timpul prezenței lor în România, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor acestora.

Conform art. 9 din aceeași lege, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate. Activitatea de informații a acestor organe se desfășoară în conformitate cu prevederile acestei legi și este controlată de Parlament. Cum Direcția generală de informații și protecție internă era structură specializată a Ministerului Afacerilor Interne care desfășura astfel de activități de informații (după cum vom arăta în continuare), tragem concluzia că activitatea de culegere de informații realizată de către DIPI/SIPI în baza Legii nr. 51/1991 este conformă acestei legi, precum și legii de organizare a acestei structuri (O. U. G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative).

Așadar, aceste activități de culegere de informații au fost realizate în conformitate cu legea care le reglementează, urmând ca instanța învestită să soluționeze în fond cauza să stabilească care este valoarea probatorie a acestor informații.

b. În al doilea rând, referitor la motivele contestațiilor formulate de inculpații A. și B., privitor la nulitatea măsurilor de supraveghere dispuse în cauză, conform dispozițiilor art. 138-146 C. proc. pen., distingem în funcție de criticile formulate următoarele situații:

b.1. Astfel, referitor la critica inculpatei A., privitoare la nulitatea actului de autorizare a măsurilor de supraveghere, respectiv încheierea nr. 18 din 16 decembrie 2015 și nr. 2 din 12 ianuarie 2016, precum și încheierea nr. 5 din 4 mai 2017 pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel Suceava, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată.

Din actele dosarului, rezultă că a fost respectată procedura prevăzută în dispozițiile art. 138-146 C. proc. pen. în care este reglementată procedura autorizării și a prelungirii acestor măsuri, argumentele prezentate de judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond fiind însușite întru totul de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Sub acest aspect, se constată că judecătorul de drepturi și libertăți competent, în raport de calitatea de magistrat procuror deținută de inculpata A., a autorizat și prelungit ulterior prin încheiere măsurile de supraveghere prevăzute în C. proc. pen. la solicitarea organului de urmărire penală competent, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Botoșani. Faptul că referatul cu propunerea de autorizare/ prelungire a măsurilor de supraveghere, precum și încheierile judecătorului de drepturi și libertăți nu sunt corespunzător motivate, în opinia inculpatei contestatoare, nu poate în niciun caz să atragă nulitatea acestora și, drept consecință, a mijloacelor de probă obținute în baza acestora.

b.2. În ceea ce privește criticile formulate de către cei doi contestatori referitoare la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în baza încheierii nr. 18 din 16 decembrie 2015 și prelungite prin încheierea nr. 3 din 12 ianuarie 2016 și încheierea nr. 7 din 12 februarie 2016, judecătorul de cameră preliminară al Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că acestea sunt întemeiate, pentru următoarele motive:

Din actele dosarului de urmărire penală rezultă că prin încheierea nr. 18 din 16 decembrie 2015 judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel Suceava a autorizat, printre altele, interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță de către A. și C., măsură prelungită prin încheierile din 12 ianuarie 2016 și respectiv 12 februarie 2016, ambele pronunțate de către același judecător de drepturi și libertăți.

Totodată, din actele dosarului reiese că, prin adresele nr. X. din 16 decembrie 2015, 12 ianuarie 2016 și 12 februarie 2016, Procurorul Șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Botoșani a solicitat Serviciului de Informații și Protecție Internă Botoșani punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în baza încheierilor amintite. De asemenea, mai rezultă că mandatul de supraveghere tehnică din 12 ianuarie 2016 emis de Curtea de Apel Suceava a fost înaintat de către procurorul șef al aceluiași serviciu către Serviciul Român de Informații pentru a fi pus în executare.

De asemenea, trebuie reamintit că în dispozițiile art. 142 alin. (1) C. proc. pen. se prevedea că procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori alte organe specializate ale statului.

Prin Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016), s-a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen. este neconstituțională. Prin această decizie s-a constatat că nicio reglementare din legislația națională în vigoare, cu excepția dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., nu conține vreo normă care să consacre expres competența unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică (paragraful 47).

Totodată, Curtea Constituțională a reținut că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. proc. pen., precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art. 55 alin. (5) C. proc. pen. Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. proc. pen., a sintagmei „alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.

Ulterior, prin O. U. G. nr. 6/2016, a fost modificat art. 142 alin. (1) C. proc. pen., în sensul stabilit de Curtea Constituțională prin decizia amintită, eliminând din cuprinsul acestuia sintagma „ori alte organe specializate ale statului.”

Privitor la competența Serviciului de Informații și Protecție Internă Botoșani de a efectua acte de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, Înalta Curte de Casație și Justiție, în acord cu judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Târgu-Mureș, consideră că lucrătorii acestui serviciu nu aveau o astfel de competență, nefăcând parte din categoria lucrătorilor specializați ai poliției în sensul dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, în dispozițiile art. 10 din O. U. G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative, se prevedea că Direcția generală de informații și protecție internă este structura specializată a ministerului care desfășoară activități de informații, contrainformații și securitate, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale privind misiunile, personalul, patrimoniul și informațiile clasificate din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative.

Prin O. U. G. nr. 76/2016 a fost reorganizată această direcție, prevăzându-se chiar în primul articol al acestui act normativ că Direcția Generală de Protecție Internă este structură specializată cu atribuții în domeniul securității naționale, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, cu personalitate juridică, care desfășoară activități de identificare, contracarare și înlăturare a amenințărilor, vulnerabilităților și factorilor de risc la adresa informațiilor, patrimoniului, personalului, misiunilor, procesului decizional și capacității operaționale ale structurilor Ministerului Afacerilor Interne, precum și a celor care pot duce la tulburarea gravă a ordinii publice.

De altfel, în art. 9 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României se prevede că Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate. Activitatea de informații a acestor organe se desfășoară în conformitate cu prevederile prezentei legi și este controlată de Parlament.

Așadar, rezultă cu claritatea că lucrătorii DIPI/SIPI ori SRI, la momentul punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, nu intrau în categoria organelor de cercetare penală sau a lucrătorilor specializați ai poliției (care pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară), enumerați în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. proc. pen., putând fi incluși doar în categoria altor organe specializate ale statului, prevăzută în același articol, în forma anterioară deciziei Curții Constituționale amintite.

În ceea ce-i privește pe lucrătorii Serviciului Român de Informații, desemnați să pună în executare mandatul din 12 ianuarie 2016, este evident, față de dispozițiile amintite mai sus, că nu pot fi incluși decât în categoria „altor organe specializate ale statului” la care se refereau dispozițiile art. 142 alin. (1) C. proc. pen., înainte de modificarea survenită prin O. U. G. nr. 6/2016.

Sub acest aspect, nu este lipsit de importanță să menționăm că, ulterior pronunțării Deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale, procurorul de caz a dispus prin ordonanța din 11 martie 2016 încetarea imediată a măsurilor de supraveghere autorizate prin mandatul de supraveghere tehnică din 12 ianuarie 2016 emis de Curtea de Apel Suceava.

Privitor la calificare din punct de vedere juridic a actelor de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, din perspectiva dispozițiilor art. 97 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că acestea reprezintă procedee probatorii, probele fiind convorbirile purtate de către persoanele în cauză, iar procesele-verbale de redare a acestor convorbiri reprezentând mijloacele de probă. În legătură cu acestea, Curtea Constituțională (în decizia amintită) a statuat că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 C. proc. pen., în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică efectuate, constituie un mijloc de probă. Totodată, în aceeași decizie s-a reținut că actele îndeplinite de organele prevăzute în art. 142 alin. (1) teza a doua C. proc. pen. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate în art. 55 alin. (1) C. proc. pen., respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 285 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Or, față de aceste dispoziții, este evident că punerea în executarea măsurilor de supraveghere reprezintă acte de urmărire penală, și nu doar activității de sprijin tehnic. Acestea din urmă erau reglementate în dispozițiile art. 142 alin. (2) și (3) C. proc. pen., care se refereau la furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau orice tip de comunicare ori de servicii financiare.

Tot în legătură cu aceste acte trebuie amintit că, potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (3) lit. a) și d) C. proc. pen., urmărirea penală în prezenta cauză trebuia să fie efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror, în acest sens fiind și prevederile art. 324 alin. (1) C. proc. pen. Însă, conform dispozițiilor art. 324 alin. (3) C. proc. pen., în cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală.

În prezenta cauză, constatăm că nu există ordonanțe ale procurorului de caz pentru delegarea lucrătorilor SIPI ori SRI în vedere punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în baza încheierilor amintite. Există însă numai ordonanțe de delegare a ofițerilor de poliție judiciară în vederea transcrierii convorbirilor telefonice interceptate în baza acestor mandate. De altfel, procurorul de caz nici nu avea posibilitatea legală să delege alte organe decât cele de cercetare penală să efectueze acte de urmărire penală.

Ulterior însă, procurorul de caz a emis ordonanță de delegare a ofițerilor de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Tehnic, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică din 4 mai 2017 emis de Curtea de Apel Suceava.

Așadar, punerea în executare a acestor mandate de supraveghere tehnică a fost realizată și cu încălcarea dispozițiilor art. 56 alin. (3) lit. a) și d) C. proc. pen. și art. 324 alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Revenind la Decizia nr. 51/2016, Curtea Constituțională a conchis în sensul că realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condițiilor legale prevăzute la art. 138-146 C. proc. pen., inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C. proc. pen.

Cât privește incidența acestei decizii a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, în dezacord cu judecătorul de cameră preliminară al Curții de Apel Târgu-Mureș, consideră că este aplicabilă în cauza de față.

Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că aceasta este singura concluzie care se impune ținând cont de argumentele prezentate chiar de Curtea Constituțională în cuprinsul acestei decizii. Astfel, se arată că privitor la efectele deciziei (paragraful 51), Curtea reamintește caracterul

erga omnes

și pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituție. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată. În ceea ce privește hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în această cauză, precum și în cauzele în care au fost ridicate excepții de neconstituționalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României.

În ceea ce privește sancțiunea care intervine în cazul încălcării normelor privitoare la competența organelor de urmărire penală, potrivit dispozițiilor art. 281 și art. 282 C. proc. pen., aceasta ar fi fost, la momentul punerii în executare a respectivelor măsuri de supraveghere, nulitatea relativă, regimul acesteia fiind reglementat în dispozițiile art. 282 C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 302/2017 a Curții Constituționale însă (publicată în M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017), s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.

Curtea Constituțională a constatat că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane (caracteristică nulităților relative) exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare la competența după materie și după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă

probatio diabolica

, și implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancțiunea nulității absolute nerespectarea normelor de competență materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situație, prezumată

iuris et de iure

.

Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Având în vedere că legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. în sensul celor stabilite în Decizia nr. 302/2017 a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că aceste dispoziții nu mai pot fi aplicate în forma avută înainte de declararea acestora ca neconstituționale. Totodată, nu se poate considera că dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. au fost abrogate în întregime și drept urmare nu mai pot fi aplicate deloc, întrucât nu acest lucru s-a statuat prin decizia amintită.

Ceea ce s-a realizat prin această decizie a fost schimbarea regimului juridic al nulității ce decurge din încălcarea dispozițiilor privitoare la competența după calitatea persoanei sau după materie a organelor de urmărire penală, din relativă, în absolută. Aceasta conduce la concluzia, în primul rând, că vătămarea suferită este prezumată, nemaifiind necesară dovedirea acesteia.

De altfel, având în vedere faza în care se află prezenta cauza, aspectele privitoare la termenul până la care poate fi invocată nulitatea nu prezintă importanță, aceasta, indiferent dacă este relativă sau absolută, putând fi invocată în faza camerei preliminare.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, emise în baza încheierilor amintite mai sus, de către lucrătorii Serviciului de Informații și Protecție Internă Botoșani și Serviciului Român de Informații, ce s-a materializat în interceptarea convorbirilor, atrage nulitatea absolută a acestora, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 302/2017. Aceasta deoarece actele au fost îndeplinite de către un organ care nu avea calitatea de organ de cercetare penală al poliției judiciare ori organ de cercetare penală special.

Procedându-se în această modalitate, nu se poate pune problema doar a încălcării competenței după materie, respectiv funcțională, întrucât această chestiune s-ar putea pune numai dacă necompetența ar viza organele judiciare. Cum lucrătorii Serviciului de Informații și Protecție Internă Botoșani și Serviciului Român de Informații nu aveau calitatea de organe judiciare, realizarea actelor menționate s-a efectuat cu încălcarea competenței generale a organelor statului. Bineînțeles că această încălcare va fi valorificată prin prisma dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., întrucât o astfel de încălcare a competenței organelor statului atrage cu atât mai mult nulitatea absolută a actelor astfel realizate.

Concluzionând sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să constate nulitatea actelor de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, emise în baza încheierilor amintite, de către lucrătorii Serviciului de Informații și Protecție Internă Botoșani și Serviciului Român de Informații și, în consecință, și a proceselor-verbale de redare a acestora, fiind realizate cu încălcarea normelor privitoare la competența organelor de urmărire penală.

Pentru aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestațiile declarate de inculpații A. și B. împotriva încheierii penale nr. 40/CP din 28 decembrie 2017 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Târgu-Mureș, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

A desființat, în parte, încheierea atacată și, rejudecând:

A constatat nulitatea interceptărilor convorbirilor telefonice din 24 decembrie 2015, 4 ianuarie 2016, 5 ianuarie 2016, 9 ianuarie 2016, 13 ianuarie 2016, 1 februarie 2016, 4 februarie 2016, 5 februarie 2016, 15 februarie 2016, 16 februarie 2016, 18 februarie 2016, 19 februarie 2016, 20 februarie 2016, 21 februarie 2016, 22 februarie 2016, 23 februarie 2016, 24 februarie 2016, 29 februarie 2016, 1 martie 2016, 2 martie 2016, 3 martie 2016, 4 martie 2016, 6 martie 2016, 7 martie 2016, 9 martie 2016, 10 martie 2016, 11 martie 2016 autorizate prin încheierea nr. 18 din 16 decembrie 2015 și prelungite prin încheierea nr. 3 din 12 ianuarie 2016 și încheierea nr. 7 din 12 februarie 2016 pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel Suceava, precum și a proceselor-verbale de redare a acestor convorbiri.

A exclus din materialul probator procesele-verbale de redare a convorbirilor mai sus menționate.

A dispus eliminarea mijloacelor de probă a căror nulitate a fost constatată.

În temeiul art. 347 alin. (3) raportat la art. 345 alin. (3) C. proc. pen., a comunicat procurorului copie a prezentei încheieri, cu mențiunea de a comunica în 5 zile de la comunicarea prezentei încheieri dacă menține dispoziția de trimitere în judecată a inculpaților ori solicită restituirea cauzei.

A menținut celelalte dispoziții ale încheierii atacate.