ÎCCJ, decizie (scj.ro #144244)

Evaziune fiscală. Cauză de reducere a pedepsei. Prejudiciu

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Evaziunea fiscală

Indice alfabetic:

Drept penal

-

evaziune fiscală

-

cauză de reducere a pedepsei

Legea nr. 241/2005,

art. 10

Excluderea de la beneficiul cauzei de reducere a pedepsei, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești definitive prin care s-a aplicat art. 10 alin. (1) din aceeași lege și s-a reținut cauza de reducere de pedepsei pentru infracțiunea săvârșită anterior. Excluderea nu operează în cazul concursului de infracțiuni, atunci când pentru niciuna dintre infracțiunile concurente nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă de aplicare a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

În consecință, dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, care exclud beneficiul cauzei de reducere a pedepsei, nu sunt aplicabile în cazul infracțiunilor concurente judecate în aceeași cauză, ci sunt incidente numai în ipoteza în care există o hotărâre judecătorească definitivă prin care a fost reținută anterior cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 186/A din 25 mai 2017

Prin sentința nr. 56 din 6 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în rejudecare, în baza dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen. și, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în:

- art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 și art. 91 lit. c) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului amenda administrativă de 1.000 lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.

În baza dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen. și, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul B., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 și art. 91 lit. c) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului amenda administrativă de 800 lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.

În baza dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen. și, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul C., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 25 raportat la art. 26 C. pen. anterior, raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 și art. 91 lit. c) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului amenda administrativă de 800 lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.

În baza dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen. și, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul D., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 și art. 91 lit. c) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului amenda administrativă de 800 lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.

S-a constatat prejudiciul acoperit.

A fost respinsă, ca nefondată, acțiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice prin ANAF.

Împotriva sentinței nr. 56 din 6 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat apel, între alții, procurorul și partea civilă ANAF - DGRFP Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

Examinând cauza în temeiul art. 417 și urm. C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Apelurile declarate de procuror și de partea civilă ANAF - DGRFP Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 56 din 6 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie sunt fondate în limitele și pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:

Problemele de drept a căror dezlegare este avută în vedere de prezentele apeluri sunt:

a) interpretarea condiției negative privitoare la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu privire la conceptul de faptă anterioară pentru care să se fi aplicat art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005;

b) interpretarea condiției negative prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 cu privire la conceptul de prejudiciu și influența interpretării conceptului asupra modului de soluționare a laturii civile;

c) natura cauzei de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzute în art. 10 din Legea nr. 241/2005;

d) influența duratei procesului asupra individualizării pedepsei, ca remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în cauză, nici procurorul și nici inculpații C., B., D. și A. (care, de altfel, nu au exercitat calea de atac a apelului) nu au contestat situația de fapt reținută de instanța de fond. Situația de fapt reținută de instanța de fond influențează dezlegarea în drept a problemelor invocate în prezentul apel, respectiv soluția de încetare a procesului penal și modul de stabilire a prejudiciului. Astfel, se observă că instanța de fond a reținut că inculpatul A., în calitate de membru al Consiliului de Administrație, șef al departamentului de aprovizionare și director general al societății E., precum și administrator de fapt, director comercial responsabil cu aprovizionarea la societatea F., a înregistrat cu știință în contabilitate facturi fiscale, cunoscând că ele nu reflectau operațiuni comerciale reale, cu consecința deducerii, în mod nejustificat, a TVA, fapta având drept consecință calcularea eronată a TVA de plată, pe care societățile erau obligate să îl plătească pentru anii 2006, 2009 și 2010 și, astfel, a prejudiciat bugetul de stat cu suma totală de 309.077,25 lei:

- în relația comercială rezultată din facturile emise în anul 2006 de către societatea G. către societatea E.;

- în relația comercială rezultată din facturile emise în perioada 2009-2010 de către societatea H. către societatea F.;

- în relația comercială rezultată din facturile emise în perioada 2009-2010 de către societatea H. și societatea I. către societatea E.

De asemenea, s-a reținut că D., în cursul anului 2006, în calitate de administrator al PFA D., a emis mai multe facturi care nu atestau operațiuni reale privind livrarea de materiale de construcții la societatea G., societate administrată de inculpatul B., care, la rândul său, a refacturat aceleași cantități de materiale de construcții la societatea E. și, astfel, l-a ajutat cu știință pe inculpatul A. la comiterea faptelor de evaziune fiscală.

Totodată, s-a reținut că inculpatul B., în anul 2006, în calitate de asociat și administrator de fapt al societății G., a înregistrat în contabilitatea acestei societăți mai multe facturi de materiale de construcții emise în numele PFA D., deși a cunoscut că acestea nu reflectă operațiuni reale, și a refacturat, în numele societății sale, aceleași cantități de materiale de construcții la societatea E., ajutându-l, astfel, cu știință, pe inculpatul A. la săvârșirea faptei de evaziune fiscală.

În ceea ce privește situația de fapt, instanța de fond a mai reținut și că inculpatul C., în perioada 2009-2010, l-a determinat cu intenție pe inculpatul J. să preia pe numele său societatea H. și societatea I., societăți în numele cărora, la îndemnul și sub coordonarea sa, inculpatul J. a scris mai multe facturi care nu atestau operațiuni reale pentru societatea E. și societatea F. contra unor sume de bani, ajutându-l astfel, cu știință, pe inculpatul A. la săvârșirea faptelor de evaziune fiscală.

Situației de fapt anterior menționată i s-a dat, în drept, o încadrare juridică necontestată, constatându-se că:

- faptele reținute în sarcina inculpatului A. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute în:

- art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- faptele reținute în sarcina inculpatului B. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- faptele reținute în sarcina inculpatului C. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 25 raportat la art. 26 C. pen. anterior, raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- faptele reținute în sarcina inculpatului D. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Astfel, în ceea ce privește relația comercială derulată între PFA D., societatea G. și societatea E. (prima infracțiune de evaziune fiscală reținută în sarcina lui A., cu participația, sub forma complicității, a lui B. și D.), prejudiciul este de 68.463,38 lei (TVA dedus nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de societatea G.). De asemenea, în relația comercială derulată între societatea H. și societatea E. (cea de-a doua infracțiune de evaziune fiscală reținută în sarcina inculpatului A., cu participația lui C. și J.), prejudiciul este de 193.493,87 lei (TVA dedus nelegal ca urmare a înregistrării facturilor emise de societatea H.), iar în relația comercială derulată între societatea I. și societatea E. (cea de-a treia infracțiune de evaziune fiscală reținută în sarcina inculpatului A., cu participația lui C. și J.), prejudiciul este de 47.120 lei (TVA dedus nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de societatea I.).

Un prim motiv de apel invocat de procuror a fost greșita încetare a procesului penal în ce îl privește pe inculpatul A., deoarece art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu putea fi aplicat acestui inculpat, întrucât a săvârșit în concurs trei infracțiuni de evaziune fiscală, iar perioada scursă între datele de săvârșire a acestor infracțiuni este mai mică de 5 ani, fiind incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că aceste critici sunt nefondate. Astfel, potrivit art. 10 alin.  (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare anterior datei de 1 februarie 2014, în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

De asemenea, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 stabilește că dispozițiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1).

Problema de drept invocată de Ministerul Public are în vedere incidența cauzei de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzute în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 în cazul infracțiunilor concurente.

Existența unui concurs de infracțiuni, judecat într-un dosar unic, nu exclude aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Condiția negativă prevăzută în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (să nu fi beneficiat de prevederile art. 10 alin. 1 într-un interval de 5 ani anterior săvârșirii infracțiunii pentru care instanța examinează incidența cauzei de nepedepsire) este realizată doar atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele condiții față de același inculpat:

a) instanța este învestită cu săvârșirea unei infracțiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005;

b) există o hotărâre judecătorească definitivă, privind o altă infracțiune, prin care s-a făcut aplicarea art. 10 alin. (1) și s-a reținut cauza de nepedepsire;

c) data hotărârii judecătorești definitive de aplicare a art. 10 alin. (1) se situează într-un interval mai mic de 5 ani calculat în raport de data celei mai recente fapte judecate în dosarul în care se examinează din nou aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

În concluzie, condiția din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 presupune doi termeni: o hotărâre definitivă anterioară prin care s-a aplicat art. 10 alin. (1) și săvârșirea, din nou, a unei infracțiuni de tipul celor descrise de lege și pentru care se acoperă prejudiciul. Condiția nu este incidentă în cazul unui concurs de infracțiuni, atunci când pentru niciuna dintre infracțiunile concurente nu s-a pronunțat o hotărâre de aplicare a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Analizând dispozițiile legale anterior menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare anterior datei de 1 februarie 2014) se aplică în situația în care făptuitorul a comis anterior (într-un interval de 5 ani) o infracțiune pentru care a beneficiat de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzută în alin. (1) al aceluiași articol. Or, comiterea unei infracțiuni și reținerea unei cauze de nepedepsire/reducere a pedepsei, astfel cum prevede art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, nu pot fi stabilite decât prin hotărâre judecătorească definitivă. Anterior datei pronunțării unei astfel de hotărâri existența unei infracțiuni este incertă; nici actele procurorului, nici actele procesuale specifice desfășurării procedurii judecății în primă instanță anterioare pronunțării unei hotărâri de soluționare a acțiunii penale, conform

art. 405

C. proc. pen., nu conduc la reținerea certitudinii existenței infracțiunii. În consecință, nu va beneficia de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzută în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 doar inculpatul căruia i s-au aplicat, prin hotărârea judecătorească definitivă, prevederile anterior menționate, pentru o faptă comisă cu cel mult 5 ani înainte de săvârșirea infracțiunii deduse judecății.

Prin urmare, dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare anterior datei de 1 februarie 2014) nu se aplică în cazul infracțiunilor concurente cercetate în aceeași cauză, fiind incidente doar în cazul în care a existat o hotărâre judecătorească definitivă prin care a fost reținută, anterior, cauza de nepedepsire prevăzută în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

În speță, se observă că inculpatul A. nu a beneficiat, anterior, de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei prevăzută în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, pentru săvârșirea vreunei infracțiuni reglementate de același act normativ. Într-adevăr, în prezenta cauză, inculpatul A. este cercetat pentru săvârșirea a trei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, prima fiind comisă la data înregistrării facturilor fiscale fictive provenind de la societatea G., respectiv la 28 decembrie 2007, iar celelalte două, începând cu anul 2009. Cu toate acestea, în lipsa unei hotărâri definitive anterioare, prin care să i se fi aplicat inculpatului prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală din 28 decembrie 2007, nu se poate susține că, la acest moment, nu poate beneficia de cauza de nepedepsire/reducere a pedepsei anterior menționată pentru toate cele trei infracțiuni săvârșite în concurs și deduse judecății în același timp.

Un alt motiv de apel invocat de procuror în ceea ce îl privește pe inculpatul A. este greșita aplicare a unei amenzi administrative, având în vedere că prejudiciul total creat de inculpat este mai mare de 50.000 de euro (aproximativ 77.000 de euro), astfel încât raportat la acest prejudiciu s-ar fi impus aplicarea unei amenzi penale.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că și aceste critici sunt nefondate.

Condiția prejudiciului se raportează la fiecare infracțiune și se evaluează incidența dispozițiilor legale în raport cu fiecare infracțiune. O interpretare în sens contrar a acestor dispoziții legale ar însemna ca legea să fie interpretată prin analogie în defavoarea inculpatului. Tot astfel cum în cazul unui concurs de infracțiuni vinovăția se evaluează în raport cu fiecare infracțiune, iar stabilirea vinovăției pentru o infracțiune nu înlătură obligația stabilirii vinovăției pentru celelalte, și în cazul prejudiciului condiția se analizează în raport cu fiecare infracțiune și nu cu întregul concurs de infracțiuni.

Astfel, din analiza rechizitoriului se observă că prejudiciul imputat de organele de urmărire penală inculpaților A., D. și B. a fost de 68.463,38 lei (TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de societatea G.). De asemenea, prejudiciul imputat inculpaților A., C. și J. a fost de 193.493,87 lei (TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de societatea H.), respectiv 47.120 lei (TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de societatea I.). Or, după cum se poate observa, prejudiciul imputat inculpatului A. pentru fiecare dintre cele trei infracțiuni de evaziune fiscală este mai mic de 50.000 euro.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 au în vedere situația în care, printr-o infracțiune dedusă judecății, a fost creată o pagubă mai mică de 50.000 euro, respectiv de 100.000 euro și nu ipoteza în care prin mai multe infracțiuni s-au cauzat aceste prejudicii, calculate prin totalizarea pagubelor. Prejudiciul trebuie cumulat numai în cazul în care a fost reținută în cauză o formă a unității legale, respectiv săvârșirea unei infracțiuni în formă continuată. În caz contrar, prejudiciul trebuie să fie analizat în mod distinct, pentru fiecare infracțiune în parte, niciun text de lege neacordând efecte juridice cuantumului prejudiciilor cumulate prin fapte comise în concurs.

Așadar, în mod corect instanța de fond a aplicat inculpatului A. o amendă administrativă, prejudiciul reținut de organul de urmărire penală în sarcina acestuia, pentru fiecare dintre cele trei infracțiuni de evaziune fiscală, fiind mai mic de 50.000 euro.

Un al doilea motiv de apel invocat de procuror vizează greșita încetare a procesului penal în ce îi privește pe inculpații B., D. și C., întrucât cauza de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă prevăzută în art. 10 din Legea nr. 241/2005 este o cauză personală, care nu se referă la faptă (infracțiunea de evaziune fiscală fiind, de altfel, o infracțiune de pericol), ci la atitudinea făptuitorului care înțelege să repare consecințele faptelor sale, iar inculpații nu au achitat prejudiciul imputat prin rechizitoriu.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt întemeiate doar criticile procurorului referitoare la inculpatul D., susținerile privindu-i pe inculpații B. și C. fiind nefondate.

Astfel, se observă că dispozițiile art. 10

alin. (1

) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 9/2017 (soluționând sesizarea formulată în prezentul dosar).

Decizia dată în dezlegarea problemei de drept subliniază faptul că, prin introducerea în conținutul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 a cauzelor de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, legiuitorul, în evaluarea generică a pericolului social al faptei, a considerat că recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, până la momentul stabilit de legiuitor (primul termen de judecată, astfel cum a fost stabilit și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1519 din 18 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 43 din 18 ianuarie 2011), este o împrejurare ulterioară săvârșirii infracțiunii care influențează pericolul social și are ca efect atenuarea regimului sancționator, în raport cu conduita făptuitorului după comiterea faptei.

Conform Deciziei nr. 9/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, acoperirea integrală a prejudiciului, în condițiile reglementate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, conturează tot eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, fiind incluse de legiuitor în categoria cauzelor de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, fără a le afecta prin aceasta caracterul personal.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în cauza dedusă judecății, achitarea prejudiciului a avut loc la data de 11 noiembrie 2011, astfel cum rezultă din chitanța depusă la dosar. În apel s-au administrat probe cu privire la modalitatea de plată a prejudiciului, respectiv la existența unei contribuții personale a fiecărui inculpat la acoperirea prejudiciului, fiind audiați inculpații C., B. și A., separat, în temeiul art. 379 alin. (2) C. proc. pen. Așadar, deși pe chitanță apare doar numele inculpatului A., din probatoriul administrat a reieșit că la plata prejudiciului au participat și inculpații C. și B.

Astfel, fiind audiați, separat, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la modalitatea de plată a prejudiciului, inculpații C., B. și A. au oferit detalii clare referitor la cuantumul sumei plătite de fiecare, perioada în care au fost dați banii lui A., așa încât nu se poate considera că declarațiile acestora sunt lipsite de credibilitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că declarațiile inculpaților C., B. și A. sunt susținute de mențiunile din rechizitoriu, întrucât, în rechizitoriu, prejudiciul nu a fost stabilit pentru fiecare inculpat în parte, ci în funcție de relațiile comerciale ale societăților, respectiv, așa cum a susținut și reprezentantul Ministerului Public în cererea precizatoare a motivelor de apel, prin rechizitoriu s-a stabilit că TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de societatea G. a fost de 68.463,38 lei, pentru complicitate la această infracțiune de evaziune fiscală fiind trimiși în judecată, alături de inculpatul A. (autor), inculpații D. și B., iar TVA dedusă nelegal ca urmare a înregistrării facturilor fiscale emise de societatea H. și societatea I. a fost de 193.493,87 lei și 47.120 lei, pentru această infracțiune fiind trimiși în judecată, alături de inculpatul A. (autor), inculpatul C. și inculpatul J.

Așadar, având în vedere probele administrate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că inculpații C., B. și A. au participat la plata prejudiciului, așa încât le sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, care reglementează, așa cum s-a reținut prin Decizia nr. 9/2017, o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal.

În ceea ce îl privește pe inculpatul D., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, din probatoriul administrat, rezultă că acesta nu a participat la plata prejudiciului, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Astfel, trebuie subliniat că situația de fapt, astfel cum a fost prezentată anterior, în considerentele prezentei hotărâri, nu a fost modificată în calea de atac a apelului. De asemenea, atât în primul ciclu procesual, cât și în cel de-al doilea ciclu procesual, instanțele de fond au reținut vinovăția inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală. Totodată, Curtea de Apel Pitești a dispus prin sentința atacată încetarea procesului penal cu privire la inculpatul D., întrucât a apreciat că achitarea prejudiciului de către ceilalți inculpați este un fapt obiectiv, care trebuie să profite tuturor inculpaților din cauză, având în vedere imposibilitatea obiectivă de a se diferenția contribuția fiecăruia la producerea prejudiciului cauzat părții civile. În calea de atac a apelului, așa cum s-a menționat anterior, instanța a sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care a statuat prin Decizia nr. 9/2017 că dispozițiile art. 10

alin. (1

) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal. În consecință, soluția ce urmează a fi pronunțată în ceea ce îl privește pe inculpatul D. este influențată de faptul că nu a participat la acoperirea prejudiciului, astfel încât nu i se pot aplica dispozițiile reglementate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Referitor la cuantumul pedepsei ce urmează a fi aplicată, instanța va avea în vedere durata procedurilor din prezenta cauză, care, în raport cu momentul săvârșirii faptei (2006), depășește o durată rezonabilă și nu poate fi imputată inculpatului. Va reflecta încălcarea duratei rezonabile în cuantumul pedepsei ce urmează a fi aplicate prin reținerea duratei procedurilor în favoarea persoanei condamnate, ca o circumstanță atenuantă prevăzută în art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, în compensarea prejudiciului suferit prin durata procedurilor, ca remediu efectiv conform art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În același timp, instanța are în vedere și atitudinea inculpatului D., care a recunoscut faptele săvârșite și a ajutat organele de cercetare penală să stabilească adevărul și să identifice toți participanții la săvârșirea faptelor.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a valorifica aspectele anterior menționate (durata excesivă a procedurii judiciare și atitudinea inculpatului după săvârșirea faptei) ca circumstanță atenuantă conform art. 74 alin. (2) C. pen. anterior. Prin urmare, va aplica inculpatului D. pentru infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală o pedeapsă sub minimul special, de 6 luni închisoare.

De asemenea, în baza art. 71 C. pen. anterior, va interzice inculpatului D. drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

Al treilea motiv de apel invocat de procuror a vizat faptul că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, întrucât în cauză nu era incidentă cauza de nepedepsire prevăzută în art.10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, în condițiile în care până la primul termen de judecată inculpații au achitat doar obligațiile fiscale principale datorate (prejudiciul efectiv de 309.077 lei), nu și obligațiile fiscale accesorii.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceste critici sunt nefondate. Astfel, se observă că aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu include obligarea inculpaților la plata obligațiilor fiscale accesorii conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, prejudiciul în sensul art. 9 și art. 10 din Legea nr. 241/2005 având în vedere suma exigibilă la data săvârșirii infracțiunii și nu suma care include obligațiile accesorii, născute după momentul săvârșirii infracțiunii.

În acest sens, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că prejudiciul în sensul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu include obligații accesorii, dobânzi, penalități, majorări. De asemenea, s-a reținut că, în cazul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în valoarea prejudiciului - care, dacă depășește 100.000 euro în echivalentul monedei naționale, determină reținerea variantei agravate prevăzute în art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 - nu se includ obligațiile fiscale accesorii și nici cheltuielile reale efectuate de inculpat, în ipoteza în care infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este comisă prin evidențierea în actele contabile a unor operațiuni fictive care atestă cheltuieli mai mari decât cele efectuate în realitate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale (decizia penală nr. 4011 din 12 decembrie 2013, decizia penală nr. 829 din 7 martie 2013).

Totodată, prin decizia nr. 370/A din 29 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au reținut următoarele: „Cauza specială de reducere a pedepsei reglementată în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este aplicabilă în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzută în art. 8 și art. 9 din legea menționată, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile. În ipoteza în care partea civilă nu a indicat cuantumul obligațiilor fiscale accesorii nici în cursul urmăririi penale și nici în cursul judecății până la primul termen de judecată, dar inculpatul a acoperit prejudiciul reținut în rechizitoriu, înainte de primul termen de judecată, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 sunt incidente, întrucât omisiunea părții civile de a calcula obligațiile fiscale accesorii, pentru a da posibilitatea inculpatului să le achite în termenul prevăzut de lege, nu poate opera în defavoarea acestuia.”

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, pentru a aprecia asupra incidenței dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, se are în vedere prejudiciul cert și actual produs prin fapta penală, fără accesorii (penalități, dobânzi). De altfel, când a intenționat să se refere și la plata acestora, legiuitorul a operat modificarea textului, care, în prezent, se referă la „pretențiile civile.” („În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate.”).

Or, în cauza dedusă judecății, așa cum, de altfel, a susținut și procurorul în motivele formulate, inculpații C., B. și A. au achitat obligațiile fiscale principale datorate, respectiv prejudiciul efectiv de 309.077 lei, nu și obligațiile fiscale accesorii.

Un ultim motiv de apel invocat de procuror a vizat greșita soluționare a laturii civile. Astfel, s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea civilă și nu a dispus obligarea tuturor inculpaților la plata prejudiciului calculat ulterior, constând în dobânzi și penalități.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceste critici sunt întemeiate, în același sens fiind și apelul formulat de partea civilă ANAF - DGRFP Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

Astfel, se observă că, prin Decizia nr. 17/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat că: „În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.”

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că „în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală inculpații vor fi obligați la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale deținute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei și beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codului fiscal și ale Codului de procedură fiscală, dar și la plata creanțelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 21 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, având în vedere că dreptul la perceperea acestor creanțe, constând în dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, în condițiile legii, intră, de asemenea, în conținutul raportului juridic de drept fiscal, cuantumul acestora fiind stabilit de Codul de procedură fiscală.”

Or, în cauza dedusă judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de fond în mod greșit a respins ca nefondată acțiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice prin ANAF, în condițiile în care inculpații C., B. și A. au achitat obligațiile fiscale principale datorate, respectiv prejudiciul efectiv de 309.077 lei, nu și obligațiile fiscale accesorii.

Astfel, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 17/2015 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite acțiunea civilă formulată de partea civilă ANAF - DGRFP Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

Față de toate considerentele anterior expuse, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis apelurile declarate de procuror și de partea civilă ANAF - DGRFP Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 56 din 6 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

A desființat, în parte, sentința penală atacată și, rejudecând:

În baza art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat inculpatul D. la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală.

În baza art. 71 C. pen. anterior, a interzis inculpatului D. drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

A admis acțiunea civilă formulată de partea civilă ANAF - DGRFP Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș și, în consecință:

- a obligat în solidar pe inculpații B., D. și A., acesta din urmă în solidar și cu partea responsabilă civilmente societatea E., la plata penalităților de întârziere, majorărilor și dobânzilor aferente sumei de 68.463,38 lei, calculate de la data la care obligația principală a devenit scadentă până la data de 11 noiembrie 2011;

- a obligat în solidar pe inculpații C. și A., acesta din urmă în solidar și cu partea responsabilă civilmente societatea E., la plata penalităților de întârziere, majorărilor și dobânzilor aferente sumei de 193.493,87 lei, calculate de la data la care obligația principală a devenit scadentă până la data de 11 noiembrie 2011;

- a obligat în solidar pe inculpații C. și A., acesta din urmă în solidar și cu partea responsabilă civilmente societatea F., la plata penalităților de întârziere, majorărilor și dobânzilor aferente sumei de 47.120 lei, calculate de la data la care obligația principală a devenit scadentă până la data de 11 noiembrie 2011.

A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.