ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 825/2018

Decizia nr. 825/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Motru la data de 30 iunie 2016,

sub nr. x/263/2016,

reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții SC C.

SA, D., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va

pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata de

despăgubiri reprezentând valoarea de înlocuire pentru construirea

imobilelor construcții proprietatea reclamanților din sat Lupoaia,

com. Cătunele, județul Gorj, în raport de suprafața

construită, cu materiale de construcție actuale, cu firmă de

specialitate, cu studiu geotehnic de caz și proiect de execuție,

imobile ce au fost degradate de activitatea minieră sau obligarea

pârâtelor ea, în cazul în care imobilele construcții pot fi reparate

fără a se înlătura cauzele degradărilor, să

plătească reclamanților despăgubiri reprezentând

contravaloarea reparațiilor capitale și consolidări cu studiu

geotehnic, eu proiect de execuție și firmă de specialitate.

Prin

sentința civilă nr. 1238 din 31 mai 2017 pronunțata de

Judecătoria Motru în Dosarul nr. x/263/2014,

a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a E.

și D. și respinge cererea

față de aceste pârâte.

A fost

respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei SC C. SA și a fost respinsă excepția prescripției

dreptului material la acțiune.

A fost

admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B.,

în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, așa cum a fost precizată.

A fost

obligată pârâta SC C. SA la plata sumei de 253.800 lei, reprezentând

despăgubiri civile către reclamanți.

A fost

obligată pârâta SC C. SA la plata sumei de 8.804 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată către reclamanții A. și B.

A fost

respinsă în rest cererea.

Prin Decizia nr. 2008

din data de 6 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Gorj,

secția I civilă,

s-a

respins, ca nefondat, apelul declarant de pârâta SC C. SA, fiind obligată

apelanta la plata cheltuielilor de judecată către intimații-reci

amanți în cuantum de 1.000 lei onorariu avocat.

Împotriva acestei

din urmă decizii, pârâta SC C. SA a declarat recurs, înregistrat la

Tribunalul Gorj, instanță care a înaintat cererea de recurs,

împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, la data de 9 februarie 2018 și trimis, spre

soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de

filtru nr. 11.

Prin

rezoluția completului din data de 12 februarie 2018,

s-a fixat termen de judecată la

15 martie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de

recurs.

La acest termen,

Înalta Curte a rămas în

pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în

soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art.

97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc.

civ.

Analizând

excepția, Înalta Curie de Casație și Justiție Curte

constată că este întemeiată pentru următoarele

considerente:

Decizia

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în

apel într-un litigiu având ca obiect o acțiune în răspundere civilă

delictuală.

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4, orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art.

97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în

sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu

sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea

formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct.

1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea art.

97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de

drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd

că; ,,Reguli noi de competență pol fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din

Constituție, potrivii cărora „competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea. în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile."

Nici această

norma nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte

de Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, aceiași

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin.

(4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se

aplică în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede ca acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, potrivit competenței

sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97

pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost. prevăzută în mod expres.

Pornind de la

această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

N.C.P.C. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea,

în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu

regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010

privind C. proc. civ.

Cum în

speță, judecătoria a fost învestită în primă

instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost

soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență

norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în

materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât,

pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel

și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de

lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să

atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În aplicarea

acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ.,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Gorj

revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apei

Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina

competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului formulat de către pârâta SC

C. SA, împotriva Deciziei nr. 2008 din data de 6 decembrie 2017,

pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în favoarea

Curții de Apel Craiova.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 martie 2018.