ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 789/2018

Decizia nr. 789/2018

Asupra recursului civil de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul.

Judecătoriei Motru sub nr. x/263/2016, reclamanta A. a chemat în

judecată pe pârâtele SC B. SA, C. și D., solicitând instanței

ca, prin sentința pe care o va pronunța, să oblige pârâtele fa

plata despăgubirilor civile reprezentând valoarea de înlocuire pentru

construirea imobilelor construcții proprietatea sa din corn.

Cătunele, sat. Lupoaia, Jud. Gorj, în raport de suprafața

construită cu materialele de construcție actuale, cu firma de specialitate,

cu studiu geotehnic de caz și proiect de execuție, imobile ce au fost

degradate de activitatea minieră sau să oblige pârâtele la plata

despăgubirilor reprezentând contravaloarea reparațiilor capitale

și consolidări cu studiu geotehnic, cu proiect de execuție

și firmă de specialitate în cazul în care imobilele construcții

pot fi reparate fără a se înlătura cauzele degradărilor,

precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 891 din 13 aprilie 2017 pronunțata de Judecătoria Motru în Dosarul

nr. x/263/2016, a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului C. și excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei D. și, în

consecință, a fost respinsă cererea față de

acești pârâți, ca fiind formulată față de o

persoană fără calitate procesuală pasivă. A fost

respinsă excepția prescripției dreptului material la

acțiune invocată de pârâta SC B. SA.

A fost admisă în parte

cererea principală formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu

pârâta SC B. SA.

A fost obligată pârâta SC

B. SA la plata, către reclamantă, a sumei de 198 966 lei cu titlu de

despăgubiri precum și a sumei de 9.085 lei cheltuieli de

judecată, fiind respinsă în rest cererea principală.

Prin Decizia nr. 1743 din 26

octombrie 2017, Tribunalul Gorj, secția I civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârâta SC B. SA împotriva sentinței civile nr.

891 din 13 aprilie 2017 pronunțată de Judecătoria Motru în Dosarul

nr. x/263/2016.

Decizia a fost dată cu

drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs pârâta SC B. SA.

Cererea de recurs a fost

înaintată, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

S-a fixat termen de

judecată la 14 martie 2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483

alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art.

97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților

de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de

lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea

pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor

probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care

a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma

de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum

s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competentei de

atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă

instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o

soluție legislativă diferită, prin indicarea, expresă

și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede

că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, aceiași

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin.

(4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se

aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în

acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că

acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o

concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel

sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale, procedând ia examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speța,

judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea

fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul,

rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc.

civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme,

O altfel de interpretare care

să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în

materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar

însenina, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei

norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție

„competența instanțelor judecătorești și procedura de

judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art.

122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai

prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apei de către Tribunalul Gorj

revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel

Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a

declina competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Declină în favoarea

Curții de Apel Craiova competența de soluționare a recursului

declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 1743 din 26 octombrie 2017 a

Tribunalului Gorj, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 martie 2018.