ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 350/RC/2017

I. Deliberând asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) C. proc. pen., teza finală sintagma „fără citarea părților și fără participarea procurorului” formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin cererea depusă la dosar la data de 08 iunie 2017, inculpatul, prin apărător, a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) teza finală C. proc. pen., sintagma „fără citarea părților și fără participarea procurorului”.

La termenul din data de 22 septembrie 2017, în ședință publică, apărătorul ales al inculpatului a susținut oral concluziile detaliate în scris depuse la dosarul cauzei învederând instanței că inițial a invocat această excepție în faza admisibilității în principiu a recursului în casație la data de 08 iunie 2017.

Deși cererea de recurs în casație a fost admisă în principiu prin încheierea pronunțată la data de 09 iunie 2017, apărătorul a apreciat că excepția invocată are legătură cu soluționarea recursului în casație ce formează obiectul prezentului dosar întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. și din acest considerent înțelege să susțină oral cererea în fața instanței la acest termen de judecată. Așa fiind, a pus concluzii de admitere a cererii de sesizare a Curții Constituționale față de împrejurarea că dispozițiile art. 440 alin. (1) teza finală C. proc. pen., sintagma „fără citarea părților și fără participarea procurorului” încalcă atât principiul contradictorialității cât și dispozițiile art. 24 din Constituția României privind dreptul la apărare, art. 6 parag. 3 lit. b) și c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Directiva nr. 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, Directiva (Uniunea Europeană) nr. 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale.

În susținerea cererii inculpatul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 republicată. În acest sens a arătat că textul de lege - art. 440 alin. (1) teza finală este actualmente în vigoare.

Referitor la „pertinență” s-a arătat că de soluționarea acestei excepții de neconstituționalitate depinde soluționarea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. x/740/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în procedura admiterii în principiu a recursului în casație, reglementată de dispozițiile art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Lipsind etapa procesuală a admiterii în principiu de contradictorialitate, în opinia apărătorului, i se încalcă inculpatului toate garanțiile procesual-penale, în condițiile în care încheierea judecătorului care soluționează admiterea în principiu nu are cale de atac fiind o încheiere definitivă.

Un alt motiv pentru care s-a apreciat că cererea de sesizare a Curții Constituționale este admisibilă este și acela că această excepție de neconstituționalitate nu a mai făcut obiectul unui dosar sau a unei soluții de admitere pronunțate de Curtea Constituțională și nici a unui recurs în interesul legii.

Pentru toate aceste motive, inculpatul, prin apărător, a solicitat instanței admiterea cererii și pronunțarea unei încheieri conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, prin care să se constate îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din legea mai - sus menționată și sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) teza finală C. proc. pen., sintagma „fără citarea părților și fără participarea procurorului”, dispoziții legale care, în redactarea actuală în vigoare nu permit citarea părților și participarea procurorului la judecarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale cu dispozițiile art. 440 alin. (1) teza finală C. proc. pen., sintagma „ fără citarea părților și fără participarea procurorului”, este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, se observă că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Așadar, excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei și, în consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei, respectiv a dispoziției legale și a textului constituțional, ci trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În cauza de față, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite primele 3 cerințe de legalitate potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, întrucât excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) teza finală C. proc. pen., sintagma „fără citarea părților și fără participarea procurorului” a fost invocată în fața instanței judecătorești învestită cu soluționarea cererii de recurs în casație împotriva Deciziei penale nr. 214/A din 16 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, formulată de autorul excepției; vizează dispoziții C. proc. pen. cu privire la care la care instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat constatându-le ca fiind neconstituționale și sunt în vigoare la data solicitării.

Referitor la condiția privind legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, se reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei, verificându-se utilitatea pe care soluționarea excepției o are în cadrul judecății procesului principal în care a fost invocată.

Drept urmare, condiția legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci în concret, în funcție de incidența prevederilor a căror constituționalitate se contestă asupra soluționării cauzei.

În acest context, în ceea ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 440 alin. (1) teza finală C. proc. pen., sintagma „ fără citarea părților și fără participarea procurorului”, Înalta Curte constată că aceste dispoziții legale nu au relevanță în cauza dedusă judecății. Art. 440 alin. (1) C. proc. pen. reglementează admisibilitatea în principiu a recursului în casație și prevede în sensul că „admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părților și fără participarea procurorului.”

Înalta Curte constată că dispozițiile legale pretins neconstituționale - art. 440 alin. (1) teza finală C. proc. pen. „ fără citarea părților și fără participarea procurorului” - nu au incidență în speța de față ce are ca obiect soluționarea recursului în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 214/A din 16 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, și nici nu pot produce vreo înrâurire asupra soluției din procesul principal față de împrejurarea că faza admisibilității în principiu a recursului în casație este în prezent depășită. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că, prin încheierea din 09 iunie 2017 s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpat.

Simpla invocare a neconstituționalității dispozițiilor legale mai sus menționate nu este suficientă pentru a învesti instanța de contencios constituțional cu o astfel de cerere, atâta timp cât inculpatul s-a raportat doar formal la legătura textului în discuție cu prevederile constituționale și cu soluționarea prezentei cauze.

Întrucât cadrul procesual în care ne aflăm în prezent nu are nicio legătură cu dispozițiile legale cuprinse în art. art. 440 alin. (1) teza finală C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) C. proc. pen. sintagma „fără citarea părților și fără participarea procurorului”, formulată de inculpatul A.

II. Deliberând asupra fondului cererii de recurs în casație, Înalta Curte, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 272 din 20 iulie 2017, Judecătoria Alexandria, cu privire la inculpatul A., a hotărât următoarele:

Conform disp. art. 5 N.C.P., astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale:

În baza art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și la art. 122 alin. (1) lit. e), art. 124 C. pen. din 1969, a încetat procesul penal având ca obiect săvârșirea de către inculpatul A., cu antecedente penale, a infracțiunii de încăierare, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. 1969, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale (prescripția specială) - fapta din 30 august 2011.

În baza art. 371 N.C.P., art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a condamnat pe același inculpat la 3 luni închisoare, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice - fapta din 30 august 2011.

În baza art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 a revocat beneficiul suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 217 din 14 iunie 2010, pronunțată de Judecătoria Alexandria, definitivă prin nerecurare la data de 29 iunie 2010 și a dispus executarea acestei pedepsei alături de pedeapsa din cauză, care nu se contopesc, inculpatul având de executat pedeapsa rezultantă finală de 1 an și 3 luni închisoare.

A admis acțiunea civilă promovată de partea civilă B. Alexandria și a obligat inculpații, în solidar, la plata sumei de 437,48 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând cheltuieli de spitalizare.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în sumă de 600 lei au fost suportate de către inculpați în mod egal, fiecare câte 100 lei.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul fondului a reținut următoarea situație de fapt dedusă din coroborarea materialului probator administrat în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești și anume:

În noaptea de 29/30 august 2011, în jurul orelor 01.00, inculpații C., D. și E. s-au deplasat în parcul central situat lângă Casa de Cultură a municipiului Alexandria, unde inculpații A., F. și G. aveau amenajată o terasă, dotată cu un grătar, unde comercializau produse din carne și băuturi, cu ocazia sărbătorii zilelor municipiului. Pe terasa amenajată se aflau mai multe persoane care se aflau la mese, unde consumau diverse produse. Inculpații C., D. și E. s-au oprit la grătarul unde se afla inculpatul F., Intre inculpații C. și F. au avut loc discuții, care au degenerat, ambii îmbrâncindu-se, iar primul inculpat l-a lovit cu capul in zona feței pe cel de-al doilea, aplicându-și apoi lovituri reciproce, în altercația creată fiind răsturnat grătarul pe care erau așezate produse pentru consum din carne, în altercație intervenind și inculpații D. și E., în ajutorul inculpatului C., respectiv inculpații A. și G., în ajutorul inculpatului F. În altercația iscată, cei șase inculpați și-au aplicat lovituri cu pumnii și picioarele, fără a se putea stabili concret agresiunile exercitate și suferite de către fiecare inculpat în parte, încăierarea desfășurându-se inițial în parcul de lângă Casa de Cultură, în încăierarea iscată fiind răsturnate mai multe scaune și canapele amenajate în parc, tulburându-se totodată ordinea și liniștea publică în zonă. Ulterior acestui prim episod, grupul format din inculpații A., F. și G., precum și alte persoane din anturajul acestora sau aflate la mese, au plecat in urmărirea grupului format din ceilalți inculpați (C., D. și E.), care au fugit de la locul unde s-au derulat primele agresiuni, spre Scoală Generala, în vecinătatea Parcului Central, aici mai având loc schimburi reciproce de lovituri între inculpați, aplanate în urma intervenției lucrătorilor din cadrul Inspectoratului de Jandarmi al Jud. Teleorman. De asemenea, din investigațiile derulate de organele de cercetare penală s-a stabilit faptul că agresiunile au avut loc numai între cei 6 inculpați, restul persoanelor nefiind implicate, acestea doar fiind de fata la desfășurarea evenimentelor.

S-a apreciat că, faptul că a fost vorba despre existența unei altercații de anumite proporții generată de inculpați, mai cu seamă de cele două grupări distincte ale inculpaților, respectiv câte un grup de trei persoane de o parte și un altul de trei persoane de cealaltă parte, se poate deduce din coroborarea declarațiilor jandarmilor care au intervenit în acea seară, declarații care sunt convergente pe acest aspect, clare și constante sub aspectul conținutului faptic. Astfel, deși teza defensivă a inculpaților C., D. și E. se fundamentează pe inexistența unor grupări diferite organizate în acel moment, în mod spontan, care să își fi executat reciproc lovituri, totuși, probatoriul din dosar nu susține o asemenea alegație.

Instanța a reținut că între cei șase inculpați, organizați în două tabere, au avut loc și s-au executat reciproc lovituri cu pumnii și picioarele, fără însă a se putea stabili în mod concret agresiunile exercitate și suferite de către fiecare inculpat în parte, fără a se individualiza sau nominaliza cine anume le-a aplicat și cui le-a aplicat. Martorul H., care a intervenit printre primii la acel eveniment, a relatat destul de clar că acel incident s-a derulat pe stradă, în centrul orașului, pe zona Libertății, unde erau mai multe persoane care dezvoltau o altercație, fără a se cunoaște de la început că sunt două grupuri. Ulterior, după ce a reușit să-i despartă și-a dat seama că sunt de fapt două grupări. Împreună cu colegii săi, martorul a precizat că tot încerca să îi țină departe unii de alții, împingându-i într-o parte ți în alta. Inculpații erau împărțiți doi cu doi când au ajuns la fața locului echipajele de jandarmi, se tăvăleau la pământ, martorii reușind să îi despartă după ce au tras de ei. Erau unii peste alții când am ajuns noi, arată același martor, cu referire la cele două grupuri. Eu împreună cu colegii mei am tras de ei să îi ridicăm și să îi despărțim. (…) Era ca un fel de lupte între ei, relatează același martor, cu referire la încăierarea desfășurată între inculpați.

S-a apreciat că, într-adevăr, inculpații au încercat pe parcursul urmăririi penale, dar și în fața instanței, să arate și dovedească că nu au existat în fapt aceste două grupuri care s-au lezionat reciproc, însă, materialul probator administrat consfințește contrariul celor alegate de aceștia, fundamentând partea descriptivă din actul de sesizare. În acea seară, în mod indubitabil au existat două tabere, două grupări, organizate spontan, temporar, strict pentru aplicarea unor corecții reciproce între persoanele implicate, pe fondul unui motiv banal, pueril, cu conotație orgolioasă, între care s-au purtat și aplicat loviri, amenințări, injurii.

Ca atare, instanța a reținut existența tipicității obiective a infracțiunii de încăierare în sarcina fiecărui inculpat trimis în judecată prin actul de sesizare, sub forma de bază din cadrul art. 322 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 N.C.P., infracțiune ce a fost comisă de fiecare dintre aceștia cu forma de vinovăție a intenției directe.

S-a menționat că, în forma de bază a acestei infracțiuni reținută de către instanță se include în mod natural, absorbindu-se conținutul constitutiv al infracțiunii de lovire sau alte violențe, prev. de art. 180 C. pen. anterior, în raport de numărul de zile de îngrijiri medicale materializate prin certificatele medico legale din 29 septembrie 2011 și din 31 august 2011 emise de Serviciul de Medicină Legală Teleorman.

În cauză, cu toate că din probatoriul administrat a reieșit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, vinovăția inculpaților sub aspectul comiterii infracțiunii de încăierare, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. 1969, faptele descrise în actul de sesizare fiind tipice, s-a dispus încetarea procesului penal instanța constatând intervenirea prescripției răspunderii penale.

Cu privire la legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză, în concret și în ansamblu, instanța a constatat că de la data săvârșirii faptelor, august 2011, până la soluționarea definitivă au fost în vigoare două legi penale care au incriminat această infracțiune, respectiv C. pen. din 1969 (cu modificările aferente până la data de 01 februarie 2014) și Legea nr. 286/2009 (legea de punere in aplicare a N.C.P.).

Cu privire la instituțiile relevante aplicabile în cauză, în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților, tratamentul sancționator aplicabil concursului de infracțiuni, instanța a identificat și aplicat legea penală mai favorabilă pentru inculpați și în raport de Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale care a precizat expres că în aplicarea art. 5 N.C.P. nu este permisă combinarea dispozițiilor succesive din legile penale.

În prezenta cauză, instanța a constatat, în raport de tratamentul sancționator al infracțiunilor, precum și în raport de instituția prescripției răspunderii penale, că inculpaților le este mai favorabilă legea penală anterioară, anume C. pen. anterior, în aplicarea art. 5 N.C.P.

În privința celeilalte infracțiuni reținute în acuzație în sarcina inculpaților, anume tulburarea ordinii și liniștii publice, prev. de art. 371 C. pen., instanța a constatat că faptele descrise mai sus s-au derulat în public, în centrul orașului Alexandria, pe timp de noapte, pe stradă, în prezența inerentă a mai multor persoane în zonă, dat fiind acel festival social-cultural organizat în acele zile.

Probatoriul administrat a reliefat că a existat un scandal în public generat inițial de inculpatul C. Cătălin și inculpatul F., în acel loc special organizat de autorități pentru vânzarea de produse, în care erau organizate mese, scaune, toată logistica necesară pentru un astfel de eveniment. Cu acea ocazie, pe fondul agresiunilor fizice executate de cei doi, reciproce, a fost răsturnat grătarul pe jos, au fost răsturnate mese, scaune, erau de față mai multe persoane, terțe, ocazionale, care participau la evenimente, atât la momentul inițial, cât și ulterior, pe parcurs.

Deși inculpații au susținut că nu a avut loc nici un fel de tulburare a ordinii publice din zonă, instanța a reținut că dat fiind modalitatea concretă în care s-au derulat faptele în acea zi, este improbabil ca acele acțiuni de violență executate reciproc de inculpați, acele amenințări, acele jigniri comise într-un spațiu public, în plină stradă, în timpul derulării unui eveniment social, să nu fi generat ca și rezultat socialmente periculos atingeri ale bunelor relații de conviețuire socială în cadrul unei societăți civilizate.

Martorii audiați în cauză au relatat că a avut loc o tulburare a ordinii publice în acea seară, în zona respectivă, chiar inculpatul E. confirmând faptul că respectivii clienți care erau serviți la terase, la mese în seara respectivă s-au sesizat după ce a izbucnit conflictul inițial și chiar au pornit în urmărirea inculpaților (declarație fila 201 dosar, vol. 1).

În noua configurație a conținutului constitutiv pentru această infracțiune, s-a constatat că elementul material al acestei infracțiuni s-a realizat prin desfășurarea acelor acțiuni violente reținute de instanță în cadrul încăierării, în public, chiar în centrul orașului, noaptea, când de față participau și alte persoane terțe care serbau pașnic evenimentele social-culturale, asupra bunurilor amplasate în zonă (terase organizate cu mese, grătare, scaune-dărâmare grătar la pământ, mese, scaune rupte). Întreaga activitate infracțională s-a derulat într-un loc public, în accepțiunea legii, când în mod inerent de față se aflau mai multe persoane, fiind în mod evident tulburată ordinea publică, lezate regulile de conviețuire socială, nesocotite, fiind întrunite condițiile de tipicitate obiectivă pentru această infracțiune în sarcina inculpaților.

În privința stabilirii și aplicării legii penale mai favorabile inculpaților, în concret, în temeiul art. 5 N.C.P., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 265 din 2014 a Curții Constituționale, s-a arătat că tratamentul sancționator al acestei infracțiuni impune reținerea legii penale noi ca fiind mitior lex.

La individualizarea judiciară a pedepselor pentru ceilalți inculpați, instanța de fond a menționat că a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal și nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

In concret, instanța a reținut că, deși inculpații nu au recunoscut în întregime faptele descrise în actul de sesizare, totuși aceștia au regretat pe parcursul cercetării judecătorești cele întâmplate și au fost prezenți la fiecare termen de judecată stabilit în cauză.

Totodată, pe de altă parte, instanța a mai avut în vedere și modalitatea concretă si împrejurările de comitere a faptelor, generate în mod spontan, pe fondul unui mobil banal, nesemnificativ, mai mult de natură orgolioasă, vârsta tânără a inculpaților, faptul că nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, profesiunea la momentul faptelor și în prezent a inculpaților C., D., E., aceștia fiind agenți de poliție în cadrul Poliției sectorului 5 și sectorului 6 București, miza intrinsecă a acestui demers judiciar derulat împotriva acestora, prin prisma repercusiunilor ulterioare la nivel disciplinar.

S-a apreciat că toate aceste elemente sunt de natură să convingă instanța că inculpații C., D., E., F., G. dispun de resorturi psihice suficiente care să susțină și să confirme pe viitor adoptarea unui comportament corect față de valorile sociale ocrotite de legea penală, astfel că s-a renunțat la aplicarea pedepsei față de aceștia.

Sentința a fost apelată de inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 214/A din 16 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 272 din 20 iulie 2016.

A obligat apelantul inculpat la plata sumei de 400 lei către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În urma efectuării propriului demers analitic asupra datelor cauzei, Curtea a considerat că soluția de condamnare a apelantului - inculpat A. este conformă cu probele de vinovăție administrate atât în faza de urmărire penală, cât și în faza cercetării judecătorești, acestea demonstrând, fără putință de tăgadă, atât existența faptelor deduse judecății, cât și săvârșirea lor cu vinovăție de către inculpat. De aceea, s-a apreciat că varianta inculpatului, că nu a participat la evenimentul din data de 29/30 august 2011 în parcul central situat lângă Casa de cultură din Alexandria, este străină de probele cauzei, acesta neaducând argumente valide și veridice care să înlăture sau să creeze dubii legate de participarea sa la acel incident. Astfel, s-a reținut că, din declarațiile date de martorii oculari Stan Ion, unchiul inculpatului și a jandarmilor care au intervenit în dispută, I., J., K., H. și L. reiese mai presus de orice îndoială că altercația avea loc între „două grupuri formate din câte 3 persoane care se agresau efectiv (…)” (fila 125 verso d.u.p.) dintre care unul era reprezentat de frații A., F. și G.

S-a arătat că, însuși apelantul - inculpat, cu ocazia cercetării la fața locului a prezentat inspectorului M. o bluză de culoare albă pe care a pretins că o purtat-o „în timp ce era agresat” (fila 131 d.u.p.), lucru confirmat și de declarațiile coinculpaților din faza de urmărire penală (filele 28, 57 d.u.p.) și de propria declarație de la urmărirea penală (fila 43) în care recunoaște că a fugit pe o alee din parc după unul din tineri, fiind apoi imobilizat de un jandarm. Faptul că ulterior, frații săi, coinculpații G. și F. și-au schimbat declarațiile, nemairecunoscând participarea sa la altercație, nu este de natură să contrazică afirmațiile anterioare, pentru că revenirea lor nu a fost determinată de motive temeinice și veridice. Pe de altă parte, retractarea totală sau parțială a unei declarații nu este de natură, prin ea însăși, să înlăture acea declarație numai dacă ea este temeinic motivată și împrejurările cauzei formând convingerea că relatările anterioare nu reprezintă realitatea sau au fost făcute cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la loialitatea probelor.

Așadar, Curtea a considerat că în cauză nu există nici un dubiu cu privire la participarea apelantului - inculpat A., alături de frații săi G. și F. la incidentul din data de 29/30 august 2011, astfel că soluția de condamnare a acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare a liniștii publice prevăzută de art. 371 N.C.P. cu aplicarea art. 5 C. pen. este corectă.

Referitor la revocarea beneficiului suspendării condiționate, în aplicarea art. 5 C. pen., s-a arătat că prima instanță a raportat art. 83 alin. (1) V.C.P. la art. 15 alin. (2) din Lega nr. 187/2012.

În raport de considerațiile care preced, cum nu s-au constatat motive care se iau în vedere din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - inculpat A.

Împotriva hotărârii instanței de apel, la data de 29 martie 2017 a formulat recurs în casație, prin apărător, inculpatul A. invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, apreciind că pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare este o pedeapsă nelegală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 25 aprilie 2017 sub nr. x/740/2015.

În susținerea cererii s-a arătat că inculpatul are de executat pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare, din care:

-1 an ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate, dispuse prin sentința penală nr. 217 din 14 iunie 2010 pronunțată de Judecătoria Alexandria în Dosarul nr. x/740/2009 definitivă prin neapelare la 29 iunie 2010 și;

- 3 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 272 din 20 iulie 2016 pronunțată de Judecătoria Alexandria, în Dosarul nr. x/740/2015, rămasă definitivă conform Deciziei penale nr. 214/A din 16 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/740/2015, hotărâre care face obiectul prezentului recurs în casație.

Revocarea beneficiului suspendării condiționate s-a dispus conform dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., care fac trimitere la dispozițiile art. 83 alin. (1) C. pen. 1969.

S-a arătat că hotărârea atacată cu prezentul recurs în casație (conform căreia inculpatul condamnat definitiv A. execută o singură pedeapsă cumulată aritmetic de 1an și 3 luni închisoare) este nelegală în sensul că este aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât dacă conform art. 83 alin. (1) C. pen. 1969 pedeapsa care se revocă și pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune, nu se contopește, atunci „ratio legis”, nici nu se adună, așa cum a procedat instanța, ci, ele se execută fiecare, separat, în individualitatea lor, pentru că, în caz contrar s-ar încălca principiul „res judicata pro veritate habetur” - în raport de prima hotărâre, respectiv sentința penală nr. 217 din 14 iunie 2010 pronunțată de Judecătoria Alexandria în Dosarul nr. x/740/2009 și, practic s-ar modifica o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

- prima hotărâre a rămas definitivă prin neapelare, la data de 29 iunie 2010 (este vorba de sent.pen.217 din 14 iunie 2010 pronunțată de Judecătoria Alexandria în Dosar nr. x/740/2009).

- fapta pentru care a fost condamnat inculpatul și pentru care s-a dispus revocarea suspendării condiționate, a fost săvârșită la data de 30 august 2011, dar a fost descoperită abia la data de 17 octombrie 2013 când s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva suspectului A..

În acest context, „rațio legis” - dacă termenul de încercare pentru prima infracțiune a expirat la data de 29 iunie 2013, fapta pentru care a fost condamnat inculpatul a fost descoperită ulterior acestui termen, respectiv la data de 17 octombrie 2013, situație în care se apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 83 alin. (2) C. pen. 1969, conform cărora: „Revocarea suspendării pedepsei nu are loc însă, dacă infracțiunea săvârșită ulterior, a fost descoperită după expirarea termenului de încercare”.

În sprijinul acestui argument - respectiv că nu trebuie revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii de 1 an aplicată prin sentința penală nr. 217 din 14 iunie 2010, la care s-a făcut referire - cu motivarea că a doua faptă, chiar dacă a fost săvârșită în termenul de încercare, a fost descoperită și s-a început urmărirea penală, după expirarea termenului de încercare, este și sentința penală nr. 272 din 20 iulie 2016 pronunțată de Judecătoria Alexandria în Dosarul nr. x/740/2015, rămasă definitivă conform Deciziei penale nr. 214 A din 16 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosar nr. x/740/2015, hotărâre judecătorească conform căreia: pentru infracțiunea de

încăierare, prev. de art. 322 C. pen. 1969, a intervenit prescripția răspunderii penale (prescripția specială - art. 122 rap. la art. 124 C. pen. 1969 adică, de la data săvârșirii faptei au trecut 3 ani plus 1/2 din 3 ani, respectiv 4 ani și 6 luni). Ambele fapte, atât infracțiunea de încăierare prev. de art. 322 C. pen. 1969 cât și infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice, prev. de art. 371 C. pen., au fost săvârșite la aceeași dată, respectiv 30 august 2011, în aceeași împrejurare și de către același inculpat.

Având în vedere motivele mai sus prezentate, în conformitate cu dispozițiile art. 440 alin. (4) C. proc. pen., apărătorul inculpatului a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație întrucât apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 434-art. 438 C. proc. pen.

Prin Încheierea din 09 iunie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/740/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. A fixat termen de judecată la data de 22 septembrie 2017, cu citarea părților și asigurarea asistenței juridice obligatorii, pentru judecarea pe fond a cererii de recurs în casație.

La termenul de jucată din data de 22 septembrie 2017, Înalta Curte a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul în dezbaterea cererii de recurs în casație, susținerile fiind consemnate în practicaua deciziei.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, având în vedere următoarele considerente:

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un

termen

rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de

jurisdicție

.

În acest context, noua legislație procesual penală prevede o singură

cale de atac

ordinară, și anume apelul,

recursul

devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de „recurs în casație”, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de

lege

și numai pentru motive de

nelegalitate

.

Așa cum reiese chiar din Expunerea de motive la Proiectul N.C.P.P., recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce urmărește verificarea legalității hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de către curtea de apel.

Prin recursul în casație este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casație vizează așadar exclusiv legalitatea hotărârilor definitive. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalității, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfășoare în conformitate cu dispozițiile legale.

Potrivit dispozițiilor art. 447 C. proc. pen., instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Acest caz de recurs în casație este o garanție a principiului legalității pedepselor.

El trebuie însă abordat într-o manieră strictă, în sensul că nu se au în vedere orice nelegalități cu privire la pedepse (principale, accesorii sau complementare) ci numai acele nelegalități care au determinat ca pedeapsa aplicată să se situeze în afara limitei (minime sau maxime) pe care instanța ar fi putut să o aplice în raport de infracțiunea dedusă judecății dar și de situația juridică a inculpatului, rezultată din elemente obiective.

Revenind la speța de față se constată că aspectele invocate de către inculpat, prin apărător, nu se circumscriu acestui caz de casare.

Astfel, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii prev. de

art. 371 N.C.P., infracțiune prevăzută de lege cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Pedeapsa aplicată așadar inculpatului se înscrie în limitele speciale prevăzute de lege.

Referitor la critica formulată de inculpat potrivit căreia revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an este nelegală și că cele două pedepse, de 3 luni închisoare (aplicată inculpatului în prezenta cauză) și respectiv cea de 1 an închisoare (aplicată prin sentința penală nr. 217 din 14 iunie 2010, pronunțată de Judecătoria Alexandria, definitivă prin nerecurare la data de 29 iunie 2010), nu se contopesc ci se execută separat, Înalta Curte constată că și această critică este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, constată că în mod corect, în aplicarea art. 5 C. pen., instanța de fond a raportat art. 83 alin. (1) V.C.P. la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012.

De asemenea, în aplicarea Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, aplicabilă în acest caz este și Hotărârea prealabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectiv Decizia nr. 13/2015 prin care s-a stabilit că: „dacă în aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., conform Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care, potrivit C. pen. anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă, cu suspendarea condiționată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) C. pen., nu îndeplinește condițiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și, respectiv, o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiționate, se realizează potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. raportat la art. 83 alin. (1) C. pen. anterior sau conform dispozițiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) C. pen., referitoare la pluralitatea intermediară”.

Rezultă că, în mod corect, în baza art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, instanța de fond a revocat beneficiul suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 217 din 14 iunie 2010 pronunțată de Judecătoria Alexandria, definitivă prin nerecurare la data de 29 iunie 2010 și a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa de 3 luni închisoare aplicată inculpatului în această cauză, pedepsele necontopindu-se, prin urmare inculpatul are de executat o pedeapsă rezultantă finală de 1 an și 3 luni închisoare.

Este adevărat că, dispozițiile art. 83 C. pen. din 1969 se referă la pedeapsa revocată și la pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune folosind sintagma „nu se contopesc”. Deși nu se prevede expres nici faptul că se execută în cumul aritmetic, în realitate, prin executarea pedepselor una după alta se ajunge la același rezultat, respectiv o pedeapsă rezultantă.

Ca atare, ele se execută separat însă, dat fiind faptul că atât condamnarea cât și revocarea sunt dispuse printr-o singură sentință, la rămânerea definitivă a acesteia se emite un singur mandat care se referă la ambele pedepse și, astfel, la o pedeapsă rezultantă, în raport de care se va calcula celelalte efecte prevăzute de lege - fracția de liberare condiționată (dacă este cazul), termenul de reabilitare, termenul de prescripție a executării etc.

În ceea ce privește susținerea inculpatului-recurent în sensul că revocarea nu trebuia dispusă întrucât a intervenit după împlinirea termenului de supraveghere al primei sentințe de condamnare, Înalta Curte constată, în primul rând, că o astfel de critică nu se circumscrie cazului de recurs în casație prev. de art. 438 pct. 12 C. proc. pen.

Așa cum s-a menționat mai sus, nu orice nelegalitate a pedepsei intră sub incidența acestui caz de casare ci numai acele situații în care, datorită încălcării unor dispoziții legale o persoană ajunge să fie condamnată la o pedeapsă care se situează în afara limitelor prevăzute de lege pentru infracțiunea respectivă.

Ori, în speță, chiar dacă revocarea ar fi fost nelegală, pedeapsa rezultantă de 1 an și 3 luni închisoare se încadra tot în limitele prevăzute de lege.

În al doilea rând, susținerile recurentului-inculpat sunt și neîntemeiate.

Astfel, conform art. 83 alin. (2) C. pen. din 1969 revocarea suspendării nu are loc dacă infracțiunea săvârșită anterior a fost descoperită după expirarea termenului de încercare, ceea ce nu este însă cazul în speță.

În speța de față infracțiunea comisă a fost descoperită chiar la data comiteri (existând plângerea expresă adresată organelor de poliție de una din persoanele implicate în conflict și chiar înregistrându-se un dosar de urmărire penală) fiind incidente așadar dispozițiile art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969 cum în mod corect au stabilit instanțele de fond și apel.

Prin urmare pedeapsa rezultantă finală aplicată recurentului inculpat

A., respectiv aceea de 1an și 3 luni închisoare, este o pedeapsă legală iar criticile aduse de inculpat hotărârii atacate sub acest aspect, sunt neîntemeiate.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 214/A din data de 16 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.

,

onorariile cuvenite apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați F., G., C., E. și D.,

în sumă de câte 260 lei pentru fiecare inculpat, rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) C. proc. pen., formulată de inculpatul A.

Cu recurs în 24 de ore de la pronunțare.

II. Respinge ca nefondat recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 214/A din data de 16 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați F., G., C., E. și D.,

în sumă de câte 260 lei pentru fiecare inculpat, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2017.