ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1367/2016

Decizia nr. 1367/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL București, în contradictoriu cu B., a solicitat, în principal, anularea Deciziei nr. 97 din 21 decembrie 2011 a B., prin care a fost sancționată la plata unei amenzi în cuantum de 136.894.846 lei, reprezentând 3% din cifra de afaceri realizată în anul 2010 pentru considerente ce țin de inexistența unui acord/ înțelegeri/practică concertată și exceptarea în sensul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, republicată.

În subsidiar, s-a solicitat modificarea deciziei în sensul diminuării amenzii aplicate prin actul administrativ atacat, în urma aplicării corecte de către instanța de judecată a mecanismului de individualizare a pedepsei.

La termenul din 23 martie 2012 reclamanta a depus la dosar precizări prin care a invocat o serie de motive de nelegalitate de natură procedurală.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 21 mai 2013 reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a Ordinelor președintelui B. nr. 355 din 23 septembrie 2009 și din 24 septembrie 2009 de inspecție inopinată la sediul C. solicitând ca, pe cale de consecință, să se constate nelegalitatea actelor subsecvente, respectiv procesul-verbal de sigilare din 23 septembrie 2009, procesul-verbal de afișare din 23 septembrie 2009, procesul-verbal de constatare și inventariere din 25 septembrie 2009 și procesul-verbal de inventariere din 5 aprilie 2011.

Prin sentința nr. 2987 din 8 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca nefondată excepția de nelegalitate invocată și acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a motiva această soluție instanța de fond a reținut că prin Ordinul nr. 211 din 8 septembrie 2005 al președintelui B. s-a dispus declanșarea din oficiu a unei investigații având ca obiect „posibila încălcare a Legii concurenței nr. 21/1996, republicată, de către societățile active pe piața petrolului și a produselor derivate, din România”, în investigație fiind implicate următoarele întreprinderi: reclamanta SC A. SRL București, SC D. SRL București, SC E. SA București, SC F. SRL București, SC G. SRL Cluj-Napoca și SC H. SRL București.

La baza emiterii acestui ordin a stat Nota Direcției Industrie și Energie nr. 1316 DIN 08 septembrie 2005, din cuprinsul căreia rezultă că la declanșarea investigației autoritatea de concurență a avut în vedere o serie de indicii privind posibila existență a unor înțelegeri referitoare la fixarea concertată a prețurilor de vânzare sau de revânzare, la alocarea/ împărțirea piețelor/ teritoriilor între întreprinderi, producători și/ sau distribuitori, precum și posibila folosire, în mod abuziv, de către mai multe întreprinderi, a unei poziții dominante pe piață.

În perioada 2007-2008, întreprinderile investigate, inclusiv reclamanta, au făcut parte din C., organizație nonprofit constituită în anul 2002, condusă de o Adunare Generală, alcătuită din totalitatea membrilor asociați, și de un Consiliu/ Comitet Director, compus din reprezentanți ai fiecărei întreprinderi membre a asociației, care asigură punerea în executare a hotărârilor Adunării Generale.

În septembrie 2009, președintele B. a emis Ordinul nr. 355 din 23 septembrie 2009, modificat prin Ordinul nr. 358 din 24 septembrie 2009, prin care a autorizat efectuarea unei inspecții inopinate la sediul C.

În cursul inspecției derulate la data de 25 septembrie 2009, membrii echipei de investigație au ridicat de la sediul C. o serie de documente apreciate ca fiind relevante în raport cu obiectul investigației și, totodată, au copiat integral informațiile stocate în memoria calculatorului d-nei I., reprezentantul asociației.

La data de 05 aprilie 2011, reprezentantul C. a fost invitat la sediul B., unde s-a procedat la deschiderea documentelor aflate pe suport electronic și la identificarea documentelor pe care autoritatea de concurență intenționa să le păstreze în copie.

Prin Ordinul nr. 588 din 22 iunie 2011 s-a modificat art. 1 din Ordinul nr. 211 din 08 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, după cum urmează: „Se dispune declanșarea din oficiu a unei investigații având ca obiect posibila încălcare de către societățile active pe piețele exploatării, producției și vânzării țițeiului, rafinării țițeiului și distribuției carburanților auto benzină și motorină, angro și cu amănuntul din România, a dispozițiilor art. 5 alin. (1) prin stabilirea, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de revânzare, prin limitarea sau controlul producției, comercializării, dezvoltării tehnice sau investițiilor și prin împărțirea piețelor și a dispozițiilor art. 6 din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a dispozițiilor art. 101 și 102 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene”.

Prin Ordinul nr. 647 din 04 august 2011 al președintelui B. s-a dispus disjungerea cazului în două investigații distincte, astfel:

- „o investigație privind posibila încălcare de către societățile active pe piețele exploatării, producției și vânzării țițeiului, rafinării țițeiului și distribuției carburanților auto benzină și motorină angro și cu amănuntul din România, a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a art. 101 și 102 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin stabilirea, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de revânzare și prin împărțirea piețelor și a dispozițiilor art. 6 din lege precum și a dispozițiilor art. 101 și 102 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene”;

-„o investigație privind posibila încălcare de către societățile active pe piața distribuției carburanților auto, benzină și motorină, angro și cu amănuntul, din România, a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a dispozițiilor art. 101 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin limitarea sau controlul producției, comercializării, dezvoltării tehnice sau investițiilor”.

În luna noiembrie 2011, echipa de investigație a B. a finalizat raportul de investigație privind această a doua încălcare și l-a comunicat întreprinderilor vizate, inclusiv reclamantei SC A. SA, care, la data de 16 decembrie 2011, în termen legal, a formulat observații scrise.

La data de 21 decembrie 2011, întreprinderile investigate au participat la audieri în fața B., iar în urma deliberării, Plenul B. a emis Decizia nr. 97/21 decembrie 2011 (fila 1537 vol. V), prin care s-a reținut că SC E. SA, SC F. SA, SC D. SA, SC A. SA, SC G. SRL și SC H. SRL au participat la o înțelegere și/sau practică concertată privind renunțarea la comercializarea cu amănuntul a benzinei Eco Premium pe piața românească, faptă ce constituie o încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și a art. 101 alin. (1) Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

În urma investigației s-a constatat că întreprinderile menționate au fost implicate în următoarele acțiuni referitoare la benzina Eco Premium:

- contacte între întreprinderile implicate (întâlniri, discuții și corespondență) cu privire la încetarea comercializării sortimentului de benzină menționat;

- cooperarea pentru înlăturarea riscurilor pe care le presupune concurența prin adoptarea unui plan comun cu privire la încetarea comercializării sortimentului de benzină Eco Premium;

- denaturarea comportamentului comercial al întreprinderilor implicate prin punerea în practică a celor stabilite de comun acord.

B. a reținut că activitățile descrise în Decizie au făcut parte dintr-un plan general de a restricționa concurența între părțile implicate, plan ce a determinat linia de acțiune a întreprinderilor implicate cu privire la comercializarea sortimentului de benzină Eco Premium și a limitat astfel autonomia comercială a acestora. Durata încălcării săvârșite de SC E. SA, SC F. SA, SC A. SA, SC G. SRL și SC H. SRL a fost reținută ca fiind de la 10 mai 2007 până la 1 aprilie 2008, iar pentru SC D. SA, de la 1 noiembrie 2007 până la 1 aprilie 2008.

Pentru încălcarea reținută, reclamanta SC A. SA a fost sancționată cu amendă în sumă de 136.894.846 lei, reprezentând 3% din cifra de afaceri realizată în anul 2010.

Prezenta acțiune în contencios administrativ are ca obiect contestația formulată de reclamanta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 97/2011, criticată atât pe considerente de ordin procedural, parțial invocate în cadrul excepției de nelegalitate ridicată în cauză, cât și pentru chestiuni de fond, ce vor fi analizate punctual în cele ce urmează.

Față de primul motiv de nelegalitate de ordin procedural, invocat de reclamantă, respectiv faptul că în cuprinsul Ordinului nr. 211/2005 de declanșare a investigației nu este precizat comportamentul investigat și nu se indică temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza măsurii dispuse, Curtea a constatat că prin Ordinul inițial, nr. 211/2005, s-a dispus declanșarea din oficiu a unei investigații având ca obiect „posibila încălcare a Legii concurenței nr. 21/1996, republicată, de către societățile active pe piața petrolului și a produselor derivate, din România”, iar potrivit art. 34 lit. a) din Legea nr. 21/1996, în forma în vigoare la data emiterii ordinului, B. este îndreptățit să dispună efectuarea de investigații din oficiu. Conform art. 15 alin. (2) lit. b) teza finală din Regulamentul de organizare, funcționare și procedură al B. aprobat prin Ordinul nr. 61/2004, act normativ aplicabil în speță, atunci când constată un fapt susceptibil a constitui o încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) sau ale art. 6 din Legea concurenței, direcția de resort întocmește o propunere motivată privind deschiderea unei investigații. Această propunere motivată stă la baza ordinului președintelui de declanșare din oficiu a investigației, act cu privire la care legea nu impune condiții speciale de validitate, de formă sau de conținut.

În speță, B. a acționat cu respectarea dispozițiilor legale mai sus enunțate, la baza emiterii Ordinului nr. 211/2005 aflându-se Nota Direcției Industrie și Energie nr. 1316 din 08 septembrie 2005 (fila 1653 vol. V), ce conține propunerea motivată de declanșare a investigației.

În condițiile în care legea în vigoare la momentul emiterii ordinului de declanșare a investigației nu impunea un anumit conținut prestabilit pentru acest tip de act, neindicarea în cuprinsul său a temeiului de drept și a elementelor de fapt care au fundamentat măsura dispusă, ca și indicarea generică a obiectului investigației și a pieței vizate nu pot constitui prin ele-însele cauze de nelegalitate, atâta timp cât temeiul de drept se regăsește în dispozițiile Legii nr. 21/1996, fiind reprezentat de art. 34 lit. a), circumstanțierea obiectului, respectiv posibila încălcare a art. 5 alin. (1) și (6) din Legea concurenței, rezultă din nota internă în care se menționează indiciile avute în vedere și comportamentul vizat, legat în principal de fixarea prețurilor pe piața relevantă, iar definirea restrictivă a acesteia din urmă nu s-ar fi justificat, dat fiind caracterul incipient al cercetărilor.

Curtea a reținut că această modalitate de definire inițială a obiectului investigației nu a produs în concret nicio vătămare reclamantei, din perspectiva dreptului la pregătirea apărării, a dreptului de a fi informată cu privire la acuzația ce i se aduce și a dreptului de a nu se auto incrimina (rămânând de analizat în ce măsură a influențat legalitatea obținerii probelor).

Ulterior deschiderii investigației, SC A. SA a fost înștiințată cu privire la declanșarea procedurii și i s-au solicitat informații cu privire la creșterile comparative de prețuri, volume de vânzări, portofolii de clienți, tipuri de servicii și sortimente de produse comercializate, aspecte de asemenea specifice înțelegerilor de prețuri/ împărțirii pieței/ abuzului de poziție dominantă colectivă, iar reclamanta nu a manifestat niciun moment vreo nelămurire cu privire la întinderea sau sfera faptelor pentru care era investigată, ci, dimpotrivă, a colaborat cu autoritatea de concurență și a comunicat informațiile solicitate.

Or, în contenciosul administrativ subiectiv sancțiunea nulității nu poate interveni în absența demonstrării unei vătămări cauzate prin neregularitatea invocată, vătămare ce nu există în speță, din perspectiva analizată.

Cât privește jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene invocată de SC A. SA, potrivit căreia autoritatea de concurență are obligația de a indica în mod clar obiectul și scopul investigației, respectiv faptele prezumate pe care intenționează să le cerceteze (cauzele conexate C-46/87 și 227/88 Hoechst, parag. 29 și 41, C-94/00 Roquette Frères, parag. 47), Curtea a reținut că aceasta vizează decizia de inspecție, în contextul în care, spre deosebire de procedura de investigație reglementată în dreptul intern, cea derulată de Comisia Europeană, reglementată de Regulamentul Consiliului European nr. 1/2003, nu presupune emiterea unui ordin de investigație, ci debutează prin chiar decizia de inspecție.

Reclamanta a criticat și modificările succesive aduse de B. obiectului investigației, aspecte cu privire la care Curtea a reținut însă că nu pot fi considerate dovada unei acțiuni abuzive a autorității, ci reprezintă consecința exercitării de către aceasta a dreptului de apreciere cu privire la evaluarea probelor obținute în cursul investigației și la calificarea juridică a faptelor constatate, punând în discuție eventual temeinicia actului final al investigației, iar nu legalitatea derulării acesteia.

Cu privire la disjungere, contrar celor susținute de reclamantă prin concluziile scrise, Curtea a reținut că deși această posibilitate nu este prevăzută expres de lege, ea nu este apanajul organelor judiciare, nefiind incompatibilă cu natura administrativă a procedurii de investigație, ci reprezintă o măsură de bună administrare a investigației, a cărei oportunitate rămâne la aprecierea autorității de concurență ce instrumentează cauza, fiind cenzurabilă doar în măsura în care aceasta acționează cu exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ipoteză ce nu se regăsește în speță.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a înlăturat ca lipsite de fundament criticile de nelegalitate formulate de reclamantă cu privire la ordinul de declanșare a investigației și ordinele subsecvente, de circumstanțiere a obiectului acesteia.

Ca motiv de nelegalitate a Ordinelor de inspecție nr. 355 din 23 septembrie 2009 și nr. 358 din 24 septembrie 2009 de autorizare a inspecției inopinate la sediul C., reclamanta a invocat, pe calea excepției de nelegalitate, lipsa autorizării judiciare prealabile, apreciind că aceasta era obligatorie, în conformitate cu prevederile art. 37 din Legea nr. 21/1996 și în contextul în care C. nu se număra printre subiectele supuse investigației.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că, potrivit art. 37 din Legea nr. 21/1996, republicată, în forma în vigoare la data emiterii ordinelor de inspecție inopinată la sediul C., necesitatea autorizării judiciare prealabile este prevăzută exclusiv pentru situația în care inspecția se desfășoară în spații aparținând unor persoane fizice, instituind o excepție de la dispozițiile art. 36, ce reglementează puterile de inspecție cu care sunt abilitați inspectorii de concurență în cazul inspecțiilor efectuate în spații aparținând agenților economici ori asociațiilor de agenți economici și care se exercită în baza ordinului emis de președintele B., fără vreo altă autorizare prealabilă, singura condiție impusă de lege fiind aceea a existenței unor indicii că în locurile respective „pot fi găsite documente sau pot fi obținute informații considerate necesare pentru îndeplinirea misiunii lor” (art. 36 alin. (2)).

S-a invocat și faptul că art. 50 lit. e) din lege sancționează cu amendă raportată la cifra de afaceri refuzul de a se supune unei inspecții desfășurate conform prevederilor art. 36 și 37, raționamentul reclamantei fiind acela că, atâta timp cât cifra de afaceri este un atribut propriu doar persoanelor juridice, rezultă că art. 37 este aplicabil inclusiv în cazul unor inspecții desfășurate în spații aparținând unor persoane juridice, dar această interpretare a fost considerată eronată, textul de lege mai sus enunțat stabilind doar că și în cazul în care persoana fizică la care se referă art. 37, conducător, administrator, director sau alt angajat al agenților economici sau asociațiilor de agenți economici supuși investigației, refuză să se supună inspecției, amenda se aplică persoanei juridice cu care aceasta se află în raporturi de subordonare, refuzul profitând exclusiv acesteia din urmă și care, în virtutea relației în care se află cu prepușii săi, poate ordona exhibarea documentelor și informațiilor vizate de investigație.

Curtea a reținut că recurgerea B. la acest instrument de investigație nu poate fi considerată o practică abuzivă, având în vedere ansamblul datelor cauzei, și nici ca o modalitate de a crea condițiile derulării unei „expediții exploratorii”, ordinele de inspecție inopinată la sediul C. fiind legale din perspectiva analizată.

Sub aspectul probelor ridicate în urma inspecției inopinate realizate la sediul C., reclamanta a invocat nelegalitatea obținerii și utilizării acestora, susținând în esență, că documentele și informațiile privind retragerea de pe piață a benzine Eco Premium nu aveau legătură cu obiectul investigației, așa cum a fost acesta definit prin Ordinul nr. 211/2005, că nu se justifică măsura copierii integrale a hard-disk-ului calculatorului reprezentantului C. și că s-a încălcat privilegiul recunoscut comunicărilor dintre avocat și client. Aceste critici au fost formulate inițial în cadrul precizării acțiunii, fiind dezvoltate apoi în cuprinsul excepției de nelegalitate și în cadrul concluziilor scrise.

Din această perspectivă, Curtea a reținut că inspecția inopinată la sediul C. din anul 2009 s-a desfășurat sub imperiul Ordinului nr. 211/2005 de declanșare a unei investigații privind „posibila încălcare a Legii concurenței nr. 21/1996, republicată, de către societățile active pe piața petrolului și a produselor derivate, din România”, investigație care a vizat, așa cum s-a reținut anterior, pe baza mențiunilor notei interne ce a stat la baza emiterii acestui ordin, suspiciunile autorității privind săvârșirea unor practici anticoncurențiale colective pe piața analizată, legate de fixarea prețurilor de vânzare cu amănuntul a carburanților.

În acest context, s-a reținut că datele și informațiile ridicate de la sediul C., privind retragerea de pe piață a unui sortiment de benzină, au legătură cu obiectul investigației referitoare la prețuri, având în vedere că, potrivit teoriei economice, eliminarea unui produs din portofoliul unui agent economic are influență asupra formării prețurilor produselor rămase în comerț, toate părțile implicate, inclusiv reclamanta, justificând de altfel decizia de retragere de pe piață a Eco Premium inclusiv pe motive de costuri, iar potrivit jurisprudenței în materie de concurență, limitarea vânzărilor constituie un mecanism de control al creșterii concertate a prețurilor în interiorul unui cartel, or, autoritatea de concurență suspecta tocmai constituirea unui cartel de prețuri a cărui probă s-ar fi putut realiza inclusiv prin documentele respective.

Nici împrejurarea că documentele ridicate vizează fapte ulterioare datei declanșării procedurii nu constituie un argument în sensul că acestea nu au legătură cu obiectul investigației în curs, atâta timp cât indiciile avute în vedere de autoritate, privind posibilul cartel de prețuri, conturau existența unei încălcări cu caracter continuu, care nu se epuizează în mod necesar prin deschiderea unei investigații, fiind posibil să se deruleze și după acest moment.

Mai mult decât atât, Curtea a reținut și faptul că, ulterior emiterii Ordinului nr. 588/2011, prin care s-a precizat obiectul investigației, menționându-se expres limitarea producției/ comercializării ca element material al încălcării complexe cercetate, B. a solicitat întreprinderilor, în cursul lunii iulie 2011, să comunice corespondența derulată în cadrul C. cu privire la eliminarea de pe piață a benzinei Eco Premium, solicitare de informații formulată în condițiile art. 35 din Legea nr. 21/1996, căreia i s-a dat curs de fiecare societate în parte.

Nu au fost primite susținerile reclamantei, în sensul că s-au ridicat probe „în bloc” și s-a sancționat o faptă fără legătură cu obiectul investigației, succesiunea de ordine emise în cursul procedurii fiind menită tocmai a pune de acord, de o manieră transparentă, calificarea juridică a faptelor cu elementele rezultate din aprecierea probelor și de a da posibilitatea întreprinderilor investigate să își exercite în mod efectiv dreptul la apărare.

Cât privește aprecierea reclamantei în sensul că investigația referitoare la prețuri ar fi trebuit închisă și declanșată o altă investigație, privind retragerea de pe piață a Eco Premium, în cadrul căreia să se procedeze la strângerea probelor privind o posibilă încălcare, aceasta a fost considerată ca fiind lipsită de orice temei, atâta timp cât limitarea comercializării nu este unicul element al cartelului de prețuri suspectat de autoritate.

SC A. SA a susținut că măsura copierii integrale a memoriei calculatorului reprezentantului C. nu putea fi luată decât în situații excepționale, când fie nu se poate finaliza selectarea documentelor la fața locului, fie există pericolul distrugerii probelor, ipoteze ce nu s-ar regăsi în speță. A învederat totodată și faptul că de la data realizării inspecției (25 septembrie 2009) și până la data deschiderii documentelor copiate de pe hard-disk și stocate pe suport electronic (05 aprilie 2011) a trecut o perioadă îndelungată de timp.

Sub acest aspect, Curtea a reținut, pe de o parte, că reclamanta nu invocă și nu dovedește vreo vătămare care să-i fi fost cauzată prin pretinsele neregularități menționate, și, pe de altă parte, că nu există nicio prevedere legală care să interzică autorității de concurență copierea integrală a informației electronice stocate pe suport hard-disk sau care să impună procesarea acesteia într-un anumit interval de timp.

Cât privește perioada de timp scursă până la prelevarea de pe suportul electronic a informațiilor copiate de pe hard-disk, s-a reținut ca fiind rezonabilă justificarea invocată de pârât, privind cantitatea mare de informații aflate la dosarul de investigație, raportat la resursele umane de care dispunea autoritatea.

Mai mult decât atât, Curtea a reținut că în evaluarea respectării principiului ridicării exclusiv a probelor ce au legătură cu obiectul și scopul investigației trebuie să se aibă în vedere și specificul informației ce se impune a fi prelevată, măsura contestată, a copierii integrale a memoriei hard-disk-ului, fiind justificată obiectiv în speță raportat la multiplele date aflate pe acesta, atât din perspectiva necesității eficientizării procedurii de inspecție prin evitarea eventualei blocări a activității respectivei persoane juridice, ce ar fi fost cauzată de prezența inspectorilor în sediu pe o durată mare de timp, cât și pentru protejarea/ conservarea informației.

Reclamanta a invocat și caracterul nelegal al ridicării și utilizării ca probă de către autoritatea de concurență a unei corespondențe provenind de la un avocat extern, apreciind că aceasta este protejată de privilegiul confidențialității recunoscut comunicărilor dintre avocat și client.

Sub acest aspect, în fapt, prin decizia atacată s-a reținut că, la data de 12 februarie 2008, d-na avocat J. (de la SC K. SCA) i-a transmis d-nei I., reprezentant al C., un e-mail cu subiectul Convenție comercializare produs. În urma primirii proiectului de convenție, la aceeași dată, d-na I. a transmis un e-mail către reprezentanții în C. ai SC F. SA, SC E. SA, SC G. SRL, SC A. SA și SC H. SRL, cu subiectul: Fw: Convenție comercializare produs și în anexă: C. protocol benzina Eco Premium. doc, din textul mesajului reieșind și faptul că reprezentantul SC A. SA obținuse acordul reprezentanților SC D. SA privind renunțarea la comercializarea Eco Premium.

În drept, Curtea reține că privilegiul confidențialității comunicărilor dintre avocat și client a fost reglementat în legislația națională abia în anul 2010, ca urmare a modificărilor aduse Legii concurenței prin O.U.G. nr. 75/2010.

Anterior anului 2010, respectarea acestui privilegiu se impunea însă prin prisma jurisprudenței europene, potrivit căreia confidențialitatea comunicărilor dintre avocați și clienți trebuie să facă obiectul unei protecții la nivelul Comunității Europene, beneficiul acesteia fiind însă subordonat îndeplinirii a două condiții cumulative: comunicarea cu avocatul trebuie să fie legată de „exercitarea dreptului la apărare al clientului” și să fie vorba despre o comunicare care provine de la „avocați independenți”, care nu au cu clientul un raport de muncă (C-155/79 AM&S, cauzele conexate T-125/03 și 253/03 Akzo Nobel Chemicals).

Curtea a reținut că privilegiul legal al confidențialității privește strict raportul dintre întreprinderea investigată și avocatul său independent, în timp ce, în speță, corespondența analizată s-a purtat între C. și avocatul său, asociația fiind o entitate juridică distinctă de reclamantă.

Cât privește susținerile reclamantei în sensul că procedura administrativă inițiată în anul 2005 și finalizată prin decizia atacată emisă în anul 2011, derulată așadar pe parcursul a mai mult de șase ani, a depășit un termen rezonabil, Curtea a reținut că nu s-a dovedit nicio vătămare în legătură directă de cauzalitate cu durata investigației și, totodată, că respectiva durată nu poate fi considerată ca fiind excesivă, prin prisma complexității investigației.

S-a făcut precizarea că, în ce privește fapta sancționată în speță, de limitare a comercializării, conținutul acesteia a fost redefinit în anul 2011, pe baza indiciilor rezultate din probele obținute de autoritate în urma inspecțiilor inopinate din anul 2009, astfel că procedura administrativă apare ca fiind finalizată în circa doi ani, cu respectarea exigențelor termenului rezonabil.

Pentru toate considerentele expuse, s-a reținut ca fiind neîntemeiate motivele de nelegalitate de ordin procedural invocate de reclamantă, atât pe calea acțiunii directe în anularea deciziei de sancționare, cât și pe calea excepției de nelegalitate a ordinelor de autorizare a inspecției inopinate la sediul C.

Reclamanta a susținut că piața relevantă a produsului a fost în mod greșit definită prin decizia atacată ca fiind limitată la piața benzinei Eco Premium, apreciind că, prin aplicarea corectă a criteriului substituibilității, aceasta ar trebui să includă toate tipurile de benzină pe care le puteau utiliza autoturismele fără dispozitiv catalitic. A arătat astfel că benzina Eco Premium este substituibilă cu celelalte sortimente de benzină comercializate pe piața românească, atât din punctul de vedere al caracteristicilor tehnice, cât și la nivelul cererii.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că, în perioada 2005-2009, întreprinderile investigate au comercializat pe piața românească mai multe sortimente de benzină utilizate drept carburanți pentru motoarele cu ardere internă ale autovehiculelor. Aceste benzine pot fi clasificate în trei sortimente, în funcție de tipul autovehiculelor care le utilizează (cu sau fără dispozitiv catalitic) și de cifra octanică (COR), după cum urmează: benzina Eco Premium, cu cifră octanică de minim 95, utilizată, în principal, pentru funcționarea autovehiculelor fără dispozitiv catalitic; benzina fără plumb 95, cu cifra octanică de minim 95, destinată, în principal, autovehiculelor prevăzute cu dispozitiv catalitic, benzina fără plumb 98, cu cifra octanică de minim 98, destinată, în principal, autovehiculelor cu dispozitiv catalitic.

În conformitate cu prevederile H.G. nr. 689/2004, începând cu data de 1 ianuarie 2005 s-a admis introducerea pe piață numai a benzinei fără plumb, fiind interzisă, practic, comercializarea benzinei care conținea tetraetil de plumb. Ca urmare a acestei modificări legislative, în vederea satisfacerii în continuare a cererii pentru produsul respectiv, producătorii de carburanți (rafinăriile) au înlocuit în mod individual tetraetilul de plumb din conținutul acestui sortiment de benzină cu alți aditivi pe bază de metale (potasiu, mangan, fier ș.a.), obținându-se astfel sortimentul Eco Premium.

Prin urmare, Eco Premium s-a obținut dintr-o benzină de bază (sau benzină de distilare directă), rezultată în urma procesului de distilare a țițeiului în rafinării, la care se adăugau diverși aditivi. Acești aditivi erau utilizați în vederea creșterii cifrei octanice a benzinei și a protecției împotriva uzurii scaunului supapelor din componența motoarelor autovehiculelor.

Potrivit Instrucțiunilor privind definirea pieței relevante puse în aplicare prin Ordinul B. nr. 388/2010, care transpun Comunicarea Comisiei Europene privind definirea pieței relevante în sensul dreptului comunitar al concurenței, „Piața relevantă a produsului cuprinde toate produsele și/sau serviciile pe care consumatorul le consideră interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, prețurilor și utilizării acestora” (pct. 8), principalul element de analiză fiind acela al substituibilității la nivelul cererii.

În speță, din analiza realizată de B. în cuprinsul deciziei atacate, rezultă, contrar susținerilor reclamantei, că pârâtul a aplicat principiile enunțate de Instrucțiuni, raportându-se în definirea pieței relevante a produsului la cererea consistenta a consumatorului în ceea ce privește comercializarea Eco Premium, precum și la piața afectată de înțelegerea și/sau practica concertată sancționată, care s-a referit exclusiv la produsul Eco Premium

Astfel, autoritatea de concurență a reținut că cererea pentru benzina Eco Premium a fost reprezentată, în principal, de către posesorii de autovehicule prevăzute cu motoare cu aprindere prin scânteie, autovehicule care nu erau echipate cu dispozitiv catalitic, având în vedere în acest sens inclusiv opiniile exprimate de întreprinderile investigate și de anumiți producători de benzină, printre care și SC G. SA, societatea mama a reclamantei.

În ce privește susținerile SC A. SA privind substituibilitatea benzinei Eco Premium, la nivelul caracteristicilor tehnice și al utilizării, cu celelalte tipuri de benzină comercializate pe piața românească în perioada de referință, Curtea reține că, potrivit pct. 34 din Instrucțiuni, acest palier al analizei permite autorității de concurență, într-o primă etapă, să limiteze sfera cercetărilor sale, fără ca elementele respective să fie însă suficiente pentru a demonstra că două produse sunt sau nu substituibile la nivelul cererii.

Astfel, este deosebit de relevant din perspectiva analizată faptul că, încă de la introducerea pe piață a produsului Eco Premium, acesta a fost promovat, chiar de întreprinderile implicate, ca înlocuitor al benzinei cu plumb, destinat exclusiv autovehiculelor echipate cu motoare fără dispozitiv catalitic.

În continuare, Eco Premium a fost comercializat constant în perioada 2005-2009, ca sortiment distinct de celelalte tipuri de benzină și fără ca societățile active pe piața distribuției de carburanți să informeze clienții, fie la momentul lansării Eco Premium, fie ulterior, pe perioada comercializării acestui produs, despre posibilitatea folosirii benzinei fără plumb 95 ca alternativă viabilă pentru alimentarea autovehiculelor fără dispozitiv catalitic, o atare informare fiind realizată doar ulterior retragerii de pe piață a Eco Premium.

Prin urmare, posesorii de autovehicule fără dispozitiv catalitic au fost orientați de la început, chiar de către distribuitorii de benzină, spre produsul nou lansat pe piață, care nu putea fi folosit decât de către aceștia, nu și de posesorii de autovehicule prevăzute cu dispozitiv catalitic.

Exista așadar o cerere specifică pentru produsul Eco Premium, caracteristicile sale satisfăcând, în opinia consumatorilor, necesitățile speciale ale anumitor autoturisme, respectiv cele care nu erau echipate cu dispozitiv catalitic.

Acest aspect rezultă și din datele statistice, care reflectă faptul că, în perioada 2005-2007, cererea anuală pentru Eco Premium a variat între 18% și 28% din volumul total al vânzărilor de benzină realizate de către părțile implicate, iar în primele trei luni din 2008, a reprezentat aproximativ 14%.

În ce privește achiziționarea celorlalte sortimente de benzină rămase disponibile pe piață după eliminarea de la comercializare a benzinei Eco Premium, Curtea a reținut că aceasta a fost determinată în mod direct de dispariția produsului pentru care consumatorii optaseră, fapt confirmat de împrejurarea că, în perioada 2008-2011 aceștia au continuat să achiziționeze aditivi metalici îmbuteliați în recipiente de capacitate redusă, puse la dispoziție de către unele dintre întreprinderile implicate (SC E. SA, SC F. SA, SC G. SRL). Prin urmare, preferința consumatorilor pentru un produs cu caracteristicile și proprietățile Eco Premium s-a menținut chiar și după dispariția acestuia de pe piață, chiar dacă aditivarea individuală reprezenta un proces complicat și costisitor. Comercializarea în această formă a aditivilor de către majoritatea întreprinderilor care au procedat primele la retragerea de pe piață a Eco Premium explică și de ce nu s-a înregistrat o migrație a consumatorilor spre ceilalți distribuitori, care au continuat să furnizeze produsul respectiv.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a înlăturat ca fiind neîntemeiate criticile formulate de SC A. SA sub aspectul greșitei definiri a pieței relevante.

O parte însemnată a argumentației reclamantei vizează faptul că nu s-a dovedit de către B., cu respectarea standardului legal de probă, aderarea SC A. SA la înțelegerea și/sau practica concertată sancționată prin decizia atacată.

A fost prezentată situația de fapt reținută de B. și s-a arătat că discuțiile referitoare la benzina Eco Premium au fost inițiate în cadrul ședinței C. din 10 mai 2007, la care au participat toate întreprinderile implicate, mai puțin SC D. SA, de către reprezentantul SC E. SA. Din textul minutei încheiate în urma acestei întâlniri reiese faptul că s-a supus atenției, ca subiect de discuție, „dacă rafinăriile vor fi de acord să renunțe la acest Eco Premium”, fiind vizată așadar coordonarea comportamentului viitor pe piață al părților în ceea ce privește comercializarea benzinei Eco Premium, în sensul eliminării acestui produs din gama sortimentală comercializată de acestea.

În cadrul întâlnirii C. desfășurate la data de 9 octombrie 2007, în aceeași componență, a fost analizată oportunitatea adoptării unei decizii de renunțare la comercializarea cu amănuntul a benzinei Eco Premium. În acest context, s-a subliniat absența reprezentantului SC D. SA de la ședințele Comitetului Director al asociației și necesitatea unei poziții comune cu privire la aspectele discutate. Din conținutul minutei întocmite rezultă că reprezentanții întreprinderilor implicate au discutat aspecte privind ponderea vânzărilor sortimentului de benzină Eco Premium în totalul vânzărilor asociației, concluzionându-se că acestea reprezintă cel mult 5% din totalul vânzărilor de carburanți realizate de membrii C. și că, din punct de vedere logistic, acest carburant are un cost ridicat: „S-a luat în discuție faptul că SC D. SA nu a fost prezentă la ședințele Comitetului director din acest an și că sunt subiecte care trebuie decise și aplicate de toți membrii. Doamna L. va scrie o scrisoare care va fi trimisă domnului M. cu o copie către Dl. N. în calitatea sa de vice președinte al retailului. Eco Premium: acest tip de carburant nu are mai mult de 5% din totalul vânzărilor asociației, din punct de vedere logistic este un carburant cu un cost ridicat. Întrebarea care se ridică este: ar trebui retailul să adopte o decizie de a nu-l mai vinde deloc? Din păcate SC D. SA nu a fost prezentă deci o anumită decizie nu a fost luată”.

În ce privește apărările formulate de reclamantă în cauză, s-a reținut faptul că aceasta nu contestă situația de fapt prezentată în decizia atacată, ci modul în care autoritatea de concurență a interpretat faptele, susținând, în esență, că în cadrul C. nu s-a adoptat o decizie în sensul stopării comercializării Eco Premium și că pârâtul nu a adus probe concludente în sensul că SC A. SA a agreat propunerile de discuție formulate în ședințele asociației și că a acționat în consecință.

Referitor la conceptul de „înțelegere”, în jurisprudența europeană s-a statuat că, pentru ca o înțelegere să existe în sensul art. 101 alin. (1) Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, este suficient ca întreprinderile să-și fi exprimat intenția lor comună de a se comporta pe piață într-un anumit mod (T-1/89 Rhône Poulenc, parag. 120, T-305/94 Limburgse Vinyl Maatschappij N.V. și alții, parag. 715), nefiind neapărat necesar să existe o formă scrisă, formală a înțelegerii, care să prevadă, eventual, și sancțiuni contractuale.

Înțelegerea anticoncurențială poate fi atât expresă, cât și tacită, atâta timp cât reprezintă expresia unei intenții comune a întreprinderilor participante de restrângere a concurenței, principiu statuat de Tribunalul de Primă Instanță în cauza HFB Holding, în care s-a reținut că „reiese din seria de întâlniri în care s-a discutat despre cotele de piață că, cel puțin la un anumit moment dat, întreprinderile în cauză și-au exprimat intenția lor comună de a se comporta pe piață într-un mod specific” (T-9/99 HFB Holding și alții, parag. 199-207).

În cauza de față, Curtea a reținut că, raportat la ansamblul materialului probator, reclamanta susține în mod neîntemeiat că autoritatea de concurență nu a demonstrat realizarea acordului de voință necesar pentru existența unei înțelegeri, în sensul art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și art. 101 alin. (1) Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Criticile formulate de SC A. SA au la bază o abordare disociată a probelor, ce face abstracție de necesitatea aprecierii coroborate a acestora, și tind a sublinia faptul că, în cadrul întâlnirilor derulate sub cupola C., nu s-a exprimat în mod explicit consensul părților în privința retragerii de la comercializare a benzinei Eco Premium. Or, așa cum s-a arătat, standardul de probă în materie nu impune demonstrarea acordului expres al părților, fiind deopotrivă suficientă aprobarea tacită. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut în acest sens că și o întreprindere care aprobă în mod tacit o inițiativă ilegală, fără să se distanțeze în mod public de conținutul acelei inițiative, sau nu o raportează autorităților competente, sprijină în mod efectiv încălcarea respectivă și periclitează descoperirea acesteia, fiind pasibilă de angajarea răspunderii (C-204/00 Aalborg Portland și alții, parag. 84).

În speță, din analiza coroborată a probelor, rezultă că, începând cu întâlnirea din 10 mai 2007 și, ulterior, pe măsura derulării contactelor dintre părți, acestea au încetat să se mai comporte perfect autonom pe piață, fiind redusă treptat, până la eliminare, incertitudinea pe care o implică manifestarea unei concurențe reale și efective. Rezultă totodată că niciuna dintre părți nu s-a distanțat public de conținutul ilicit al aspectelor ce făceau obiectul acestor contacte.

Curtea a subliniat că nu rezultă că încheierea înțelegerii ar fi fost condiționată de ceilalți participanți de exprimarea punctului de vedere favorabil al SC D. SA, astfel că poziția acestei întreprinderi nu este determinantă pentru reținerea încălcării. În acest sens, reprezentantul SC E. SA arată, în februarie 2008, că „E bine că SC D. SA e de acord. Cu sau fără ei o vom face oricum”, comunicare din care se desprinde ideea pre-existenței unui acord de voințe al celorlalți participanți la întâlniri. Aceeași idee rezultă de altfel și dintr-o comunicare anterioară, din octombrie 2007, a reprezentantului SC E. SA, în care se arată „Pentru mine, principalul subiect este obținerea poziției SC D. SA cu privire la benzina Eco Premium”. Poziția favorabilă a celorlalte întreprinderi fusese așadar deja exprimată.

Or, potrivit jurisprudenței europene, pentru a exista un acord în sensul Tratatului, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într-un anumit mod, acordul putând fi considerat încheiat din momentul în care există o concordanță de voințe cu privire la însuși principiul restrângerii concurenței, chiar dacă elementele specifice ale restrângerii avute în vedere fac încă obiectul unor negocieri (T-235/07 Bavaria, parag. 34-35 și jurisprudența acolo citată). Or, în toamna anului 2007, obținerea acordului SC D. SA, ca și data punerii în practică a înțelegerii nu reprezentau pentru celelalte întreprinderi implicate decât elemente de negociere, acordul lor de principiu cu privire la eliminarea produsului Eco Premium de pe piață fiind deja exprimat.

Prin urmare, e-mailul transmis de d-na I. reprezentantului SC D. SA la 17 martie 2008, prin care acesta este întrebat dacă „A luat SC D. SA vreo decizie cu privire la Eco Premium?” nu este de natură a conduce per se la concluzia inexistenței unui acord de voință, cel puțin nu în privința celorlalte părți implicate.

Curtea a arătat că față de ansamblul acestor probe aduse de pârât, contemporane faptelor și neechivoce, nu pot fi primite în contra-probă explicațiile furnizate de C. în cadrul investigației sau cele aduse de întreprinderile implicate în cadrul observațiilor la raportul de investigație, invocate de reclamantă, acestea având un evident caracter pro causa.

În ceea ce privește inexistența unor probe concludente în sensul că SC A. SA a agreat propunerea de retragere de la comercializare a Eco Premium, Curtea a reținut că din ansamblul faptelor prezentate rezultă acordul tacit al părților, inclusiv al reprezentantului reclamantei. SC A. SA a participat la toate întâlnirile dintre părți, nu s-a distanțat niciun moment de conținutul discuțiilor, nu a infirmat susținerile reprezentantului C. privind acordul său de principiu, s-a implicat activ propunând măsuri de formalizare a cartelului și făcând demersuri pentru obținerea acordului SC D. SA, nu a formulat observații la proiectul de convenție, toate acestea conducând la concluzia participării la înțelegere.

Susținerile privind inexistența unui mandat acordat de societate reprezentantului său în C. cu privire la retragerea Eco Premium de pe piață și, pe cale de consecință, lipsa capacității acestuia de a angaja persoana juridică sunt irelevante din perspectiva antrenării răspunderii reclamantei pentru încălcarea legislației în materie de concurență, atâta timp cât persoana respectivă a acționat în calitate de prepus al SC A. SA, ocupând funcția de director general adjunct pe probleme financiare, fără a se pune vreun moment în discuție, pe perioada faptelor, calitatea sa de reprezentant al întreprinderii. În jurisprudența europeană s-a stabilit sub acest aspect că, pentru aplicarea art. 101 alin. (1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene unui acord anticoncurențial între întreprinderi, nu este necesar ca reprezentanții acestora să fi fost împuterniciți statutar pentru a încheia respectiva înțelegere (T-25/95 Cimenteries CBR, parag. 928, C-68/12 Slovenská sporitelňa, parag. 25, 28).

Cât privește faptul că proiectul de convenție a fost întocmit de un avocat, astfel că părțile nu ar fi avut reprezentarea caracterului ilicit al conduitei lor, un atare argument nu a fost însușit, căci nimic nu poate invoca necunoașterea legii și, mai mult decât atât, părțile implicate sunt companii de anvergură, prezumate a deține compartimente juridice și economice apte a aprecia asupra legalității comportamentului lor, și, de altfel, în cadrul C. s-a pus în discuție inclusiv natura de cartel a acordului.

În ceea ce privește conceptul de „practică concertată”, acesta presupune, potrivit jurisprudenței europene, „o formă de coordonare între întreprinderi care, fără a fi ajuns la etapa încheierii unui acord propriu-zis, cooperează cu bună știință în detrimentul concurenței” (C-48/69 Imperial Chemical Industries Ltd, parag. 64). Pentru a se constata săvârșirea unei practici concertate nu este necesară demonstrarea unui concurs de voințe, a unui plan de acțiune comun, specifice participării la o înțelegere anticoncurențială, standardul de probă fiind respectat în măsura în care se dovedește orice formă de contact între întreprinderi și un minim consens, ce se stabilește inclusiv în situația în care părțile primesc informații despre activitatea comercială a concurenților lor, precum și un comportament subsecvent pe piață și relația de cauzalitate între cele două elemente.

Or, tocmai acest comportament interzis a fost demonstrat în cauza de față, fiind dovedit că întreprinderile implicate s-au întâlnit și au schimbat comunicări legate de intenția viitoare de a renunța la comercializarea unui produs cu începere de la o anumită dată.

Prin urmare, este adevărat că sarcina probei aparține autorității de concurență, dar odată dovedită împrejurarea de fapt că întreprinderile concurente pe aceeași piață au primit informații cu privire la comportamentul viitor al concurenților lor, cum este cazul în speță, sarcina probei se răstoarnă, în sensul că întreprinderea în cauză trebuie să probeze că nu s-a angajat în nicio activitate legată de concertare și că nu a ținut cont în niciun fel de informațiile comerciale schimbate în determinarea comportamentului său pe piață. Aceasta presupune, potrivit aceleiași jurisprudențe, ca întreprinderea respectivă să fi încetat participarea sa la încălcare imediat ce s-a manifestat natura anticoncurențială a acesteia (T-9/99 HFB Holding, parag. 223), să se fi distanțat public de conținutul discuțiilor ori să demonstreze că a participat la întâlniri fără intenție concurențială, indicând celorlalte părți faptul că participă cu o rezoluție diferită de a lor (C-199/92 Hüls, parag. 155, C-204/00 Aalborg Portland și alții, parag. 81).

O asemenea probă nu a fost făcut de reclamantă în cauză, devenind incidentă prezumția menționată.

Cât privește comportamentul subsecvent pe piață (cerință de existență doar a practicii concertate, nu și a unei înțelegeri anticoncurențiale prin obiect, cum este cazul în speță, atâta timp s-a vizat limitarea vânzărilor, o atare înțelegere fiind sancționabilă independent de punerea sa în practică și de orice efecte anticoncurențiale), și acesta a fost demonstrat, dovedindu-se că părțile au acționat similar pe piață, chiar dacă nu au încetat simultan comercializarea de Eco Premium.

Sub acest aspect, pentru a se reține că o înțelegere și/sau practică concertată a fost pusă în practică, nu se impune ca toți participanții să fi respectat întocmai cele agreate, ci este suficient că părțile au urmat liniile generale ale strategiei stabilite, în sensul că, ulterior schimbului de informații probat de autoritate, au eliminat din portofoliul de produse sortimentul Eco Premium, chiar dacă nu au respectat întru totul termeni prevăzuți.

Prin urmare, împrejurarea că reclamanta a continuat comercializarea benzinei Eco Premium și ulterior datei de 1 aprilie 2008 nu semnifică faptul că aceasta nu a acționat în sensul practicii anticoncurențiale, ci doar o transpunere cu întârziere în practică a acesteia, situație pe deplin explicabilă față de necesitatea epuizării stocurilor de produs, imposibilitatea practică de a opri, instantaneu, producția unui sortiment, în grupul SC A. SA regăsindu-se și rafinorul SC G. SA, și, nu în ultimul rând, față de posibila intenție de exploatare în interes propriu a cartelului, ceea ce nu exclude angajarea răspunderii.

Cât privește caracterul strategic al informațiilor schimbate de întreprinderile implicate, acesta este indiscutabil, discuțiile și corespondența dintre părți vizând retragerea sortimentului Eco Premium de la comercializare începând cu data de 1 aprilie 2008.

Referitor la calificarea încălcării sancționate ca fiind o înțelegere și/ sau practică concertată, Curtea a reținut că ambele tipuri de comportament reprezintă modalități de încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea concurenței, respectiv art. 101 alin. (1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, fiind supuse aceluiași regim juridic, astfel că, atâta timp cât fapta complexă în ansamblul său este alcătuită atât din elemente ce pot fi calificate ca reprezentând o înțelegere, cât și din elemente ce pot fi calificate ca reprezentând o practică concertată, subsumate însă unei încălcări continue, caracterizată printr-un scop unic și o rezoluție unică a părților implicate, disocierea în mai multe încălcări distincte ar fi artificială și lipsită de orice relevanță.

Cât privește stabilirea duratei încălcării, principiul certitudinii juridice impune ca, atunci când nu există vreo dovadă directă în acest sens, autoritatea de concurență să furnizeze, cel puțin, dovezi ale unor fapte suficient de precise în timp pentru a se putea accepta, în mod rezonabil, că încălcarea a durat neîntrerupt între două momente specifice (T-43/92 Dunlop Slazenger, par.79, T-61/99 Adriatica di Navigazione SpA, parag. 6).

În speță, întâlnirea din cadrul C. din data de 10 mai 2007 marchează, așa cum s-a arătat, debutul comportamentului ilicit, prin devoalarea unor informații comerciale sensibile de către reprezentantul SC E. SA concurenților săi, respectiv intenția societății de a renunța la comercializarea unui produs din portofoliu, și propunerea de adoptare a unei poziții comune pe piață. D