ÎCCJ, Decizia nr. 137/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 137/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia penală

nr. 137/2016

A.

Judecata în primă instanță

I. Prin

sentința penală nr. 213 din 20 martie 2015, pronunțată în Dosarul

nr. x/1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în

baza art. 386 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată

faptei prin rechizitoriu, din infracțiunea de conflict de interese în

formă continuată, prevăzută de art. 253

1

alin.

(1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în

infracțiunea de conflict de interese prevăzută de art. 253

1

alin. (1) C. pen. anterior.

A

făcut aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și, în consecință:

În

baza art. 253

1

alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74

alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen.

anterior, a condamnat pe inculpatul A., deputat în Parlamentul României, la o

pedeapsă de 2000 RON amendă penală pentru săvârșirea

infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253

1

alin. (1) C. pen. anterior.

A

atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63

1

C.

pen. anterior privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în caz

de sustragere, cu rea-credință, de la plata amenzii.

A

obligat inculpatul la plata sumei de 1550 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, a fost avansată din fondul

Ministerului Justiției.

II.

Pentru a pronunța această sentință, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, a constatat

următoarele:

1.

Prin

rechizitoriul

nr. x/P/2011 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică,

s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în

judecată a inculpatului A., deputat în Parlamentul României,

fără antecedente penale, pentru comiterea infracțiunii

continuate de conflict de interese, prevăzută de art. 253

1

C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

În

fapt, s-a reținut de către parchet că la data de

10 noiembrie 2011,

Agenția Națională de Integritate (denumită în continuare

„ANI”) a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție în legătură cu faptul că numitul A., deputat

în Parlamentul României, a încălcat dispozițiile legale ce

reglementează conflictul de interese, prin facilitarea angajării

fiului său B. în cadrul biroului său parlamentar.

Sub

aspectul situației de fapt, s-a reținut că inculpatul, în calitate

de beneficiar, a încheiat contractul civil din 19 ianuarie 2009 prin care fiul său,

B., a fost angajat în calitate de consilier la biroul parlamentar din circumscripția

electorală nr. 18 Galați, prin contract stabilindu-se durata determinată

a angajării (de la 20 ianuarie 2009 până la sfârșitul mandatului

de deputat) și plata unei remunerații de 16 RON/oră.

S-a

stabilit că în timpul derulării contractului civil anterior menționat,

inculpatul a formulat cerere de încadrare în muncă pe perioadă determinată

a fiului său pe aceeași funcție, iar urmare acestui demers, prin

contractul individual de muncă din 15 februarie 2010, avizat, între alții,

și de inculpat, persoana menționată a fost angajată în calitate

de consilier, începând cu data de 15 februarie 2010, fiind remunerată cu un

salariu în cuantum de 1700 RON, valoare brută lunară.

În

drept, rechizitoriul a reținut că fapta inculpatului, care, în calitate

de deputat în Parlamentul României, cu intenție, a încheiat contractul civil

din 19 ianuarie 2009 și, ulterior, a propus angajarea și a avizat contractul

individual de muncă din 15 februarie 2010 prin care fiul său, B., a fost

angajat în cadrul biroului său parlamentar, fiind remunerat din bugetul Camerei

Deputaților, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

continuate de conflict de interese, prevăzută de art. 253

1

C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

Forma

continuată a infracțiunii a fost reținută de parchet în considerarea

împrejurării că prin cele două acte succesiv încheiate s-a tins,

prin proceduri diferite, la obținerea aceluiași rezultat concret, existând

o unitate de rezoluție, situațiile de conflict existente în raport de

fiecare act fiind identice.

În

actul de sesizare al instanței au fost enumerate ca mijloace de probă

administrate în cauză, următoarele:

-

raportul din 07 noiembrie 2013 întocmit de A.N.I. - Inspecția de integritate;

-

declarațiile învinuitului A.;

-

declarațiile martorilor B., C. și D.;

-

fotocopii conforme ale documentației de angajare, comunicate de Camera Deputaților;

-

fotocopii ale fișelor fiscale;

-

fotocopii de pe declarațiile de avere ale învinuitului;

-

documente obținute din surse deschise;

-

procese verbale de verificare.

Cu

privire la vinovăția inculpatului, prin actul de sesizare s-a reținut

că în cursul cercetărilor inculpatul a declarat că nu contestă

derularea evenimentelor în plan obiectiv, însă nu se consideră vinovat

de comiterea vreunei infracțiuni, deoarece nu a urmărit să fraudeze

legea și a considerat că demersul său nu atinge sfera ilicitului

penal.

S-a

reținut că inculpatul A. a invocat, în esență următoarele:

-

din interpretarea dată legii (atât de el însuși cât și de celelalte

persoane din același mediu), a fost convins de faptul că deputații

nu ar fi funcționari publici, astfel că prevederile art. 253

1

C. pen. nu le-ar fi aplicabile;

-

art. 38 din Legea nr. 96/2006 rep. (forma pe atunci în vigoare) nu impune vreo restricție

cu privire la persoana angajată;

-

pentru o bună desfășurare a activității la nivelul biroului

parlamentar a considerat necesară angajarea unei persoane în care să poată

avea deplină încredere;

-

la momentul declanșării procedurii de angajare, ar fi solicitat verbal

lămuriri de la funcționarii Camerei, fiind asigurat că nu sunt impedimente

legale;

-

solicitarea de angajare a trecut prin filtrul mai multor direcții din cadrul

aparatului administrativ al Camerei Deputaților, contractul fiind avizat fără

obiecțiuni inclusiv de către Serviciul juridic;

-

în perioada respectivă, mai mulți deputați procedau în același

mod, fără incidente;

-

la data de 18 octombrie 2011, Comisia permanentă a Camerei Deputaților

și Senatului a hotărât că angajarea rudelor la biroul parlamentar

nu constituie conflict de interese.

Argumentele

invocate în apărare au fost apreciate de către procuror ca fiind, în cea

mai mare parte reale, dar nerelevante sub aspect penal.

În

acest sens, s-a reținut că, de principiu, actele ilicite intenționate

nu pot fi justificate prin mentalitate de tip gregar („toți făceau la

fel") sau prin încercarea de disipare a răspunderii („nimeni nu a formulat

vreo obiecțiune"). De asemenea, s-a reținut că nici argumentele

referitoare la relația de deplină încredere cu colaboratorii

nu produc efecte

juridice, întrucât nu reflectă dorința reală de a promova interesul

național. Dimpotrivă, în speță, acuzarea a considerat că

interesul național a fost subsumat interesului particular.

Cu

privire la afirmațiile inculpatului A., referitoare la consultarea exclusiv

verbală a funcționarilor din aparatul administrativ al Camerei Deputaților,

s-a apreciat că acestea nu sunt susținute de martorii audiați în

cauză, respectiv C. (șef al Serviciului juridic) și D. (consilier

parlamentar în cadrul Direcției resurse umane).

Martorii

audiați în cursul urmăririi penale au mai arătat și că,

raportat la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 republicată

în 2008 (redactarea în vigoare până în iulie 2013), aveau obligația de

a examina propunerile de angajare doar în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor

formale (studii, stare medicală, limite de retribuire, durată a contractului,

etc); având în vedere că formularea propunerii ținea exclusiv de voința

deputatului în cauză, martorii au declarat că nu erau abilitați să

verifice alte aspecte referitoare la persoana propusă pentru angajare, și

nici de a stabili eventuale grade de rudenie ori situații de incompatibilitate

sau conflict.

Martorii

au arătat că un asemenea filtru suplimentar a fost introdus în procedura

de angajare abia după ce asemenea situații au devenit publice, iar A.N.I.

s-a sesizat cu privire la existența unor posibile conflicte de interese.

În

același context, în paralel verificărilor derulate de Inspecția de

Integritate, Comisia permanentă a Camerei Deputaților și Senatului

privind statutul deputaților și al senatorilor, constituită în temeiul

art. 60 din Legea nr. 96/2006 republicată, întrunită în vederea analizării

și interpretării unitare a prevederile art. 38 alin. (6) din aceeași

lege, a hotărât că „situația de conflict de interese nu poate fi

reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare

ale deputaților și senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă

pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea

persoanei angajate" (Hotărârea din data de 18 octombrie 2011, publicată

în M. Of. al României - Partea a II-a nr. 29/C/19.10.2011).

Cu

toate acestea, s-a precizat că ulterior adoptării hotărârii anterior

menționate, cel puțin la nivelul Camerei Deputaților, s-a impus verificarea

propunerilor de angajare și sub aspectul rudeniei sau incompatibilităților

și nu s-au mai încheiat contracte noi prin care să fi fost angajate persoane

dintre cele expres enumerate în art. 253

1

C. pen. anterior. Cu toate

acestea, s-a reținut împrejurarea că nu s-a procedat la o reziliere colectivă

a contractelor aflate în derulare.

S-a

arătat, în acest sens, că deși dispozitivul hotărârii anterior

menționate nu face nicio distincție, din cuprinsul hotărârii rezultă

că această Comisie pare să se refere la conflictul de interese în

sens administrativ, textele de lege invocate ori analizate fiind din acte normative

nepenale; în plus, în limitele competenței sale legale, s-a considerat că

această Comisie nu se putea pronunța decât asupra unui conflict de tip

administrativ.

În

principal, s-a reținut că această Comisie nu este organ de legiferare,

interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, nu se poate substitui

legiuitorului și nici puterii judecătorești și nu poate formula

aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare în ceea ce privește existența

unei infracțiuni, a conținutului constitutiv al acesteia și/sau a

sferei de aplicare a unor norme de incriminare, precum și că indiferent

de natura lor, actele comisiei nu constituie izvor de drept penal.

Conform

procesului verbal de ședință, a rezultat că hotărârea Comisiei

a fost adoptată cu unanimitate de voturi, arătându-se că la momentul

adoptării sale, mai mult de jumătate dintre participanții la ședința

comisiei se aflau sau se aflaseră anterior în situații similare de conflict

de interese, constând în facilitarea angajării unor rude

S-a

precizat că unul dintre deputați (E.) a ales să se abțină

de la vot, fiind substituit, însă nu același lucru a fost valabil pentru

ceilalți aflați în situații de conflict de interese, respectiv deputații

F., G., H. (care l-a substituit pe E.) și I. (care l-a reprezentat pe J.).

Relevant

pentru cauza de față s-a considerat a fi faptul că, după momentul

adoptării sale, interpretării clare și nenuanțate date de Comisie

i s-a conferit valoare de argument juridic esențial și de cauză de

înlăturare a răspunderii penale.

Sub

alt aspect, argumentul inculpatului în sensul că nu ar fi cunoscut că

facilitarea angajării fiului său constituie infracțiune nu a fost

reținut ca valabil și exonerator de răspundere, întrucât, potrivit

principiului „nemo censetur ignorare legem" și prevederilor art. 51

alin. (4) C. pen., eroarea de drept penal, respectiv necunoașterea sau cunoașterea

greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.

Pentru

motivele mai sus arătate, s-a considerat că fapta inculpatului, așa

cum a fost descrisă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

continuate de conflict de interese, atât în ceea ce privește latura obiectivă,

cât și în ceea ce privește vinovăția autorului.

și Justiție la data de 08 ianuarie 2014 sub nr. x/1/2014, primul termen

de judecată fiind stabilit la 02 mai 2014.

a. Măsuri dispuse în cursul judecății în fața primei

instanțe. Camera preliminară.

Prin încheierea de ședință din 02 mai 2014 s-a constatat

că dosarul a fost înregistrat pe rolul instanței anterior intrării

în vigoare a noului C. proc. pen. și nu s-a început cercetarea judecătorească,

așa încât s-a făcut aplicarea dispoziției tranzitorii prevăzute

de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 și s-a dispus trimiterea cauzei

la judecătorul de cameră preliminară, pentru a se proceda potrivit

art. 342-348 C. proc. pen.

În

conformitate cu dispozițiile art. 344 alin. (2) C. proc. pen., la data de 06

mai 2014 a fost comunicată inculpatului o copie certificată a rechizitoriului

și, totodată, i-a fost adus la cunoștință obiectul procedurii

de cameră preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător,

precum și faptul că în termen de 20 de zile poate formula în scris cereri

sau excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și

a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

În procedura de cameră preliminară inculpatul a formulat

cereri și excepții cu privire la legalitatea actului de sesizare a instanței.

P

rin

încheierea nr. 669 din data de 02 iulie 2014, judecătorul de cameră preliminară

de la Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate,

cererile și excepțiile formulate de inculpatul A. și, în baza

art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a constatat legalitatea rechizitoriului nr. x/P/2011

emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, precum și

legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire

penală.

Totodată,

s-a dispus începerea judecății în cauza privind pe inculpatul A.

Competența de judecată în primă instanță a

Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost apreciată în

raport cu dispozițiile art. 29 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior,

fiind determinată de calitatea inculpatului de deputat la momentul săvârșirii

presupuselor fapte.

S-a reținut că inculpatul a avut calitatea de deputat în

perioada 2008-2012, astfel cum rezultă din Hotărârea Camerei Deputaților

nr. 40/2008 cu privire la validarea mandatelor deputaților aleși la data

de 30 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 859/19.12.2008.

S-a constatat că inculpatul deține calitatea de deputat și

în prezent, noul său mandat începând în 2012, astfel cum rezultă din Hotărârea

Camerei Deputaților nr. 45/2012 cu privire la validarea mandatelor deputaților

aleși la data de 09 decembrie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea

I, nr. 869/20.12.2012.

Prin

raportare la calitatea inculpatului, prima instanță a apreciat că

se menține competența de a judeca speța, întrucât, potrivit dispozițiilor

art. 40 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă în primă instanță, printre altele, infracțiunile

săvârșite de deputați.

În

procedura de cameră preliminară verificarea legalității sesizării

instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor

de urmărire penală de către procuror s-a realizat în condițiile

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. Totodată, potrivit prevederilor

art. 4 alin. (2) din legea menționată, s-a precizat că nulitatea

oricărui act efectuat sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea

în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condițiile din noua

reglementare. S-a arătat că deși dispozițiile C. proc. pen.

sunt de imediată aplicare, norma tranzitorie menționată prevede că

actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen.,

cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân

valabile, cu excepțiile prevăzute de lege.

Încheierea

nr. 669 din data de 02 iulie 2014 a rămas definitivă, ca urmare a respingerii

contestației formulate de inculpat, ca nefondată, prin încheierea nr.

33/C din 27 august 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

b.

Judecata pe fond

Inculpatul

nu a dorit să uzeze de procedura abreviată a recunoașterii învinuirii

prevăzută de art. 375 C. proc. pen.

c.

Probatoriile administrate în fața instanței de fond

După

începerea judecății, la termenul din 28 octombrie 2014, inculpatul a fost

audiat, iar declarația sa a fost atașată la dosarul cauzei.

Inculpatul

nu a negat încheierea contractului civil de prestări servicii din 19

ianuarie 2009 cu fiul său B., nici faptul că a propus și a avizat

angajarea fiului său în cadrul biroului parlamentar, în baza contractului individual

de muncă din 15 februarie 2010, realizând astfel, în mod direct, un folos material

din bugetul Camerei Deputaților pentru fiul său.

d.

Apărările formulate de inculpat

Inculpatul

a solicitat achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., apreciind

că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru reținerea

vinovăției sale în săvârșirea infracțiunii de conflict

de interese.

3.

Analizând materialul probator administrat în cauză, atât în faza de urmărire

penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut,

sub aspectul situației de fapt, următoarele:

S-a

stabilit că fapta

ce face obiectul acuzației

a fost comisă în timpul mandatului de deputat al inculpatului din perioada

2008-2012.

Din actele existente în dosarul de urmărire penală a rezultat

că

între inculpatul

A., în calitate de beneficiar și fiul acestuia, B. s-a încheiat contractul

civil din 19 ianuarie 2009, prin care cel din urmă a fost angajat, în calitate

de consilier, la biroul parlamentar din circumscripția electorală nr.

18 Galați, de la 20 ianuarie 2009 până la sfârșitul mandatului de

deputat, stabilindu-se un tarif brut de 16 RON/oră.

Tot din actele dosarului a mai rezultat că în timpul derulării

contractului de prestări servicii anterior menționat, inculpatul, în nume

propriu, a completat și a semnat o cerere tip de încadrare în muncă pe

durată determinată, solicitând Camerei Deputaților, în conformitate

cu art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006 privind Statutul deputaților

și al senatorilor, angajarea în cadrul biroului său parlamentar a fiului

său, începând cu data de 15 februarie 2010 și până la sfârșitul

primului mandat de parlamentar.

Ca urmare a acestei cereri, între Camera Deputaților,

în calitate de angajator, reprezentată legal de secretarul general și

fiul inculpatului, B.

, în calitate de salariat, s-a încheiat

contractul individual de muncă din 15 februarie 2010,

ultimul menționat

fiind remunerat cu un salariu în cuantum de 1700 RON, valoare brută lunară

. Contractul a fost avizat de către inculpat, în calitate

de deputat, de Direcțiile de resurse umane și salarizare și de Serviciul

juridic și semnat de secretarul general, în calitate de reprezentant legal

al Camerei Deputaților și

a încetat de drept la data de 08

noiembrie 2011.

Prima instanță a stabilit că acestea aspecte rezultă

din înscrisuri și nu au fost contestate de către inculpat. În concret,

s-a precizat că inculpatul nu a contestat că a semnat contractul civil

de prestări servicii, a propus angajarea și a avizat contractul de muncă

pe baza cărora fiul său a obținut venituri din bugetul Camerei deputaților,

alocate desfășurării activității birourilor parlamentare.

Prima

instanță a procedat la analiza normei de incriminare a faptei tipice,

arătând că infracțiunea de conflict de interese reprezintă „fapta

funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a

îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut,

direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său,

pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru

o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă

în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de

foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani

și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică“.

Sub

aspectul laturii obiective, s-a menționat că infracțiunea de conflict

de interese presupune acțiunea de îndeplinire a unui act ori de participare

la luarea unei decizii, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin care

s-a realizat, direct sau indirect, un folos patrimonial. Cele două modalități

alternative de comitere a faptei determină caracterizarea infracțiunii

ca fiind o infracțiune cu conținut alternativ.

S-a

precizat că prin îndeplinirea unui act se înțelege efectuarea oricărui

act ce face parte din îndatoririle de serviciu ale subiectului activ, indiferent

dacă este vorba de întocmirea unui înscris sau de realizarea unei acțiuni

la care acesta este ținut în virtutea atribuțiilor sale.

Spre

deosebire de îndeplinirea unui act, care este acțiunea exclusiv personală

a funcționarului public, instanța a considerat că participarea la

luarea unei decizii semnifică îndeplinirea unei atribuțiuni de serviciu

în situația în care decizia nu aparține în totalitate funcționarului,

ci aceasta trebuie luată, în colectiv, de mai multe persoane, caz în care,

în această calitate, împreună cu ceilalți membri, funcționarul

public ia decizii păgubitoare pentru instituție, unitate etc. și

aducătoare de beneficii pentru sine, soț, rudă ori afin, etc.

Situația

de fapt descrisă a fost apreciată ca materializând elementului material

al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interes

în cele două

modalități alternative prevăzute de textul de incriminare, atât în

modalitatea îndeplinirii unor acte, constând în încheierea contractului civil, cât

și prin participarea la luarea unei decizii, prin formularea propunerii de

angajare a fiului său în cadrul biroului parlamentar și avizarea contractului

de muncă pe perioadă determinată prin care acesta a fost angajat.

S-a

făcut referire la dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006,

potrivit cărora angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților

și senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată

determinată sau a unui contract civil. Astfel, în cazul angajării pe baza

unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților

se face prin ordin al secretarului General al Camerei Deputaților sau al Senatului,

după caz, la propunerea deputaților sau a senatorilor în cauză, iar

în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputații sau senatorii

în cauză și persoana fizică. Modul de utilizare și justificare

a sumei forfetare se stabilește prin hotărâre a birourilor permanente

reunite ale celor două Camere, care se publică în Monitorul Oficial al

României, Partea I.

Totodată,

instanța de fond a menționat prevederile art. 6 alin. (7) din Hotărârea

nr. 1/2006, potrivit cărora, în cadrul birourilor se poate angaja personal

cu contract de muncă pe perioadă determinată, potrivit nomenclatorului

funcțiilor prevăzut în anexa nr. 5 sau colaboratori, pe bază de contract

civil, conform modelului prevăzut în anexa nr. 7, cărora li se stabilesc

atribuții și răspunderi potrivit legii.

S-a

reținut că, potrivit normelor anterior menționate, în cazul angajării

pe baza unui contract de muncă pe perioadă determinată, conform modelului

prevăzut în anexa nr. 6 și statutului deputaților și senatorilor,

încadrarea se făcea prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaților/Senatului,

după caz, la propunerea deputaților și senatorilor în cauză.

Cererea de încadrare în muncă pe durată determinată, vizată

de secretarul general al Camerei Deputaților/Senatului, se depunea la Direcția

pentru resurse umane și salarizare, respectiv la Direcția resurse umane,

anterior încetării raporturilor de muncă, conform modelului prevăzut

în anexa nr. 8. Contractele de muncă și cele civile pentru birourile parlamentare

ale deputaților erau avizate de Biroul contencios și se depuneau la Direcția

pentru resurse umane și salarizare din cadrul Camerei Deputaților. Contractul

de muncă al personalului biroului deputatului/senatorului înceta la cererea

deputatului/senatorului, în cazul în care titularului mandatului îi înceta calitatea

de deputat/senator, potrivit legii.

S-a

precizat că modelul contractului individual de muncă pentru personalul

angajat la un birou parlamentar a fost aprobat prin anexa nr. 6 la Hotărârea

nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale celor două camere ale Parlamentului,

fiind un contract tip, a cărui avizare se realizează și de către

deputat, în timp ce modelul tip al cererii parlamentarului de încadrare în muncă

a personalului la biroul său parlamentar, cu indicarea persoanei, funcției,

salariului și perioadei de încadrare este cuprins în Anexa nr. 8 la Hotărârea

nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și

Senatului.

Instanța

de fond a menționat că regimul juridic specific personalului încadrat

la Birourile parlamentare se regăsește și în Regulamentul de organizare

și funcționare a serviciilor Camerei Deputaților, aprobat prin Hotărârea

Camerei Deputaților nr. 31/2006, republicată în M. Of. nr. 450/30.06.2009,

iar în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (8) din Anexa nr. 1 la Hotărârea

Camerei Deputaților nr. 31/2006, numirea în funcții a personalului la

birourile parlamentare din circumscripțiile electorale se face la propunerea

deputatului respectiv.

Instanța

de fond, făcând referire la textele de lege anterior menționate, care

descriu procedura de numire în funcții a personalului în cadrul birourilor

parlamentare, a apreciat că această procedură a fost respectată

de către inculpat, menționând, totodată, că pentru incidența

normei de incriminare nu este necesar ca îndeplinirea unui act sau luarea unei decizii

să se fi realizat prin încălcarea atribuțiilor de serviciu.

S-a

arătat că aceleași texte de lege relevă competența inculpatului

în calitate de deputat, la îndeplinirea actului și la luarea deciziei de angajare,

întrucât în lipsa propunerii de angajare formulată de acesta sau fără

avizul său, angajarea unei persoane în cadrul Biroului parlamentar nu era posibilă.

Prin

urmare, s-a considerat că atribuțiile de serviciu ale parlamentarului

nu se limitează la cele de legiferare, ci cuprind orice atribuții ce-i

sunt stabilite de lege, în considerarea funcției pe care o deține.

Cu

privire la urmarea imediată produsă, s-a reținut că prin încheierea

contractului civil de prestări servicii cu fiul său și, totodată,

prin participarea la îndeplinirea procedurii de angajare a acestuia, inculpatul

a urmărit obținerea unui folos patrimonial din bugetul Camerei Deputaților

pentru fiul său, împrejurarea arătată conferind conduitei inculpatului

atributele unui comportament interzis de norma de incriminare a faptei de conflict

de interese.

S-a

apreciat că proveniența folosului patrimonial, dar și relația

de rudenie a funcționarului public cu beneficiarul folosului sunt elementele

care caracterizează conduita interzisă de norma de incriminare. Or în

cauză, folosul patrimonial a fost obținut pe seama unui terț, reprezentat

de stat, prin Camera Deputaților, beneficiar fiind ruda inculpatului, persoană

expres menționată de norma de incriminare.

Instanța

de fond a făcut referire la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente

reunite ale Camerei Deputaților și Senatului, publicată în M. Of.

nr. 498/2006, prin care au fost aprobate Normele privind modul de utilizare și

justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputați

și senatori în circumscripțiile electorale, în care se evidențiază

faptul că această sumă forfetară se acordă lunar, iar aprobarea

efectuării cheltuielilor se face de către deputat, respectiv senator,

inclusiv confirmarea realității și legalității efectuării

acestor cheltuieli.

S-a

mai referit la Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor,

în vigoare la data încheierii contractelor de muncă în cauză, care prevedea

în art. 38 că: „în scopul exercitării mandatului în circumscripțiile

electorale, deputații și senatorii primesc lunar o sumă forfetară

din bugetul Camerei Deputaților și, respectiv, al Senatului, echivalentă

cu o indemnizație și jumătate brută a deputatului, respectiv

a senatorului. În limita sumei prevăzute la alin. (1), deputații și

senatorii pot organiza, separat sau prin asociere, birouri parlamentare, ca regulă,

în circumscripțiile electorale în care au fost aleși. Deputații care

reprezintă organizațiile cetățenilor aparținând minorităților

naționale pot organiza birouri parlamentare și în alte circumscripții

electorale decât cele în care au fost aleși”.

S-a

arătat că, în baza acestor texte de lege, prin încheierea contractului

civil și a contractului de muncă, fiul inculpatului a primit lunar o sumă

de bani, asigurată din fondurile alocate de Camera Deputaților pentru

cheltuielile biroului parlamentar, iar nu din indemnizația pe care inculpatul

a primit-o în calitate de deputat.

Cum

norma incriminatoare impune atât natura folosului, care trebuie să fie exclusiv

de natură patrimonială (material), cât și beneficiarul folosului,

care trebuie să fie una dintre persoanele arătate în textul de lege, prima

instanță a considerat că prin comiterea faptei nu este necesar să

se producă o vătămare a intereselor persoanei juridice ori autorității

respective, ci este suficient ca actul material să fi produs un folos celui

în favoarea căruia se acționează, persoanelor arătate în textul

de incriminare.

Pentru

considerentele expuse, instanța de fond a constatat îndeplinite elementele

laturii obiective ale infracțiunii de conflict de interese reținută

în sarcina inculpatului.

Sub

aspectul laturii subiective, s-a făcut referire la susținerea inculpatului

în sensul că nu ar fi comis fapta cu vinovăția impusă de lege

aspect, invocând probatoriul administrat în cauză.

Instanța

de fond a avut în vedere că inculpatul a precizat că departamentele interne

ale Camerei Deputaților, anume

Direcția de resurse

umane din cadrul Camerei Deputaților și

Serviciul juridic, au verificat

legalitatea contractului individual de muncă pe durată determinată

din 15 februarie 2010, dar și legalitatea aprobării acestui act de către

inculpat, cunoscând existența relației de rudenie dintre inculpat și

B.

În acest sens, prima instanță a constatat că declarațiile

martorilor

C.,

D., K.

, L., M. (fostă N.) și O.

au relevanță din perspectiva apărării formulate

inculpat, care a încercat să transfere propria răspundere asupra acestora,

în sensul că au avut un rol asemănător cu al său în ceea ce

privește angajarea fiului său și au verificat îndeplinirea condițiilor

necesare angajării acestuia, fără să semnaleze existența

interdicției de angajare a rudelor.

Instanța de fond a reținut

că martorii C. (consilier la Serviciul juridic) și

D. (consilier parlamentar în cadrul Direcției resurse umane

din cadrul Camerei Deputaților), audiați în cursul urmăririi penale,

au declarat că în raport cu prevederile art. 38 alin. (6) din Legea

nr. 96/2006, republicată în 2008 (redactarea în vigoare până în iulie

2013), aveau obligația de a examina propunerile de angajare doar în ceea ce

privește îndeplinirea condițiilor formale (studii, stare medicală,

limite de retribuire, durată a contractului, etc) și au precizat că

nu erau abilitați să verifice alte aspecte referitoare la persoana propusă

pentru angajare, nici de a stabili eventuale grade de rudenie ori situații

de incompatibilitate sau conflict, ci formularea propunerii de angajare era atribuția

exclusivă a parlamentarilor.

S-a precizat că în cursul cercetării judecătorești,

cu ocazia audierii, martorii D. și

C.

nu au relevat

aspecte suplimentare cu privire la contextul angajării fiului inculpatului,

care să infirme declarațiile inițiale.

S-a

reținut că martora D. a declarat, în esență, că potrivit

atribuțiilor de serviciu, aceasta examina dacă erau îndeplinite condițiile

de angajare în conformitate cu dispozițiile din C. muncii și nu avea obligația

de a verifica existența unei relații de rudenie a parlamentarului cu persoana

a cărei angajare o propunea.

În ceea ce privește

contractul civil, a precizat că

în cadrul Direcției resurse umane

se verifica doar dacă persoana care urma să fie angajată

îndeplinea condițiile de studii potrivit cerințelor postului pe care urma

să îl ocupe; totodată, m

artorul

C.

a

declarat că potrivit atribuțiilor sale de serviciu, verifica legalitatea

clauzelor contractuale, nu raporturile dintre deputat și persoana propusă

în vederea încadrării cu contract.

S-a

mai reținut că martorii

K., secretar general

al Camerei Deputaților, L.,

consultant parlamentar în cadrul Direcției

resurse umane și O., consilier parlamentar la Serviciul juridic, au declarat

că, potrivit atribuțiilor de serviciu, nu era obligați să verifice

existența relațiilor de rudenie dintre deputat și persoana a cărei

angajare se solicita, iar m

artora

M. (fostă

N.), director al Direcției resurse umane, a precizat care erau actele necesare

la momentul solicitării avizării contractului individual de muncă

de către Direcția menționată.

Instanța

de fond a apreciat că declarațiile martorilor menționați au

lămurit sfera atribuțiilor de serviciu ale acestora în legătură

cu încheierea contractelor civile sau a contractelor individuale de muncă privind

angajarea unor persoane în cadrul birourilor parlamentare, inclusiv cu privire la

încheierea contractelor din prezenta cauză, iar prin conținutul declarațiilor,

martorii nu au înlăturat și nici nu au diminuat răspunderea pe care

inculpatul o avea cu privire la propriile acțiuni, cu atât mai mult cu cât

era singura persoană care cunoștea starea de conflict de interese în care

se afla și avea obligația de a se abține de a declanșa procedurile

de angajare a fiului său.

Instanța

de fond a remarcat că, potrivit legii, obligația de a releva existența

unei situații de conflict de interese incumba inculpatului, în acest sens fiind

dispozițiile art. 79 alin. (2) ale Legii nr. 161/2003, care prevăd că,

„î

n cazul existenței unui conflict de interese, funcționarul

public este obligat să se abțină de la rezolvarea cererii, luarea

deciziei sau participarea la luarea unei decizii și să-l informeze de

îndată pe șeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta

este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparțialitate

a funcției publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la

cunoștință”, iar potrivit alin. (4) al aceluiași text, încălcarea

dispozițiilor alin. (2) poate atrage, după caz, răspunderea disciplinară,

administrativă, civilă ori penală, potrivit legii.

Ca

atare, s-a apreciat că susținerile inculpatului privind lipsa vinovăției

în forma cerută de lege sunt neîntemeiate.

Deși

inculpatul a susținut că nu a urmărit obținerea unui folos material,

întrucât indemnizația lunară cuvenită avea regimul juridic al drepturilor

salariale și putea fi utilizată, în mod discreționar de către

inculpat, prima instanță a apreciat că aceste aspecte nu au relevanță

în ceea ce privește existența vinovăției inculpatului, care

a urmărit realizarea interesului privat prin favorizarea fiului său, facilitându-i

obținerea unor sume de bani din bugetul Camerei Deputaților.

S-a

constatat că inculpatul a acționat cu intenție directă, fiind

evident că a acționat în interesul său direct, prin încheierea unui

contract de prestări servicii cu fiul său și participarea la luarea

deciziei de angajare a acestuia.

În

faza de urmărire penală, inculpatul a susținut că nu poate fi

subiect activ al infracțiunii de conflict de interese, motivat de aceea că

nu are calitatea de funcționar public.

În

legătură cu acest aspect, instanța de fond a observat că subiectul

activ al infracțiunii de conflict de interese este unul calificat, respectiv

funcționarul public care are competența de a îndeplini acte sau/și

de a participa la luarea deciziilor.

Prima

instanță a precizat că în accepțiunea dispozițiilor

art. 147 alin. (1) C. pen. anterior, prin funcționar public se înțelege

„orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu,

indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită

sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă

art. 145”, iar art. 145 C. pen. anterior definește termenul „public” ca fiind

„tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice,

instituțiile sau alte persoane juridice de interes public administrarea, folosirea

sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public,

precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”.

Instanța

de fond a considerat că, în vederea stabilirii calității de „funcționar

public”, în sensul normei penale, nu are relevanță titlul însărcinării

sau modalitatea de învestire (alegere, numire, repartizare, concurs), fiind suficient

ca subiectul calificat să exercite, în fapt, o însărcinare în serviciul

unei autorități publice, instituții publice, instituții sau

alte persoane juridice de interes public.

Semnificația

noțiunii de „funcționar public” din dreptul penal a fost considerată

a avea un înțeles mai larg decât cea de „funcționar” din dreptul administrativ,

datorită caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea

unor fapte socialmente periculoase și faptului că exigențele de apărare

a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât

mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.

Instanța

de fond a făcut referire la doctrină, arătând că în legea penală,

funcționarul este definit exclusiv după criteriul funcției pe care

o deține sau, cu alte cuvinte, dacă își exercită activitatea

în serviciul unei unități determinate prin legea penală, supus unui

anumit statut și regim juridic. De asemenea, a menționat că legea

penală face trimitere la noțiunea de „autorități publice”, noțiune

care, potrivit dispozițiilor titlului III din Constituția României, are

în sfera sa de cuprindere, pe lângă organele administrației publice (centrale

de specialitate și locale) și Parlamentul, Președintele României,

Guvernul, precum și autoritatea judecătorească (instanțele judecătorești,

Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii).

Făcând

referire la aceea că prin Decizia nr. 279/2006 a Curții Constituționale,

invocată de inculpat (prin care, între altele, s-a constatat că dispozițiile

art. 38 - 41 din Legea nr. 96/2006 sunt constituționale), s-a arătat că

„suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită

prin organele sale reprezentative, iar Parlamentul este organul reprezentativ suprem

al poporului român”, instanța de fond a apreciat că această poziționare

a Parlamentului în sistemul autorităților publice implică recunoașterea

în favoarea deputaților și senatorilor a unui statut special, cuprinzând

și măsuri de protecție a demnității publice pe care o exercită,

de natură să le asigure independența și prestigiul necesar în

îndeplinirea atribuțiilor, la adăpost de constrângeri materiale și

tentații de corupție.

În

legătură cu statutul special al parlamentarilor, prima instanță

a menționat și că, sesizată fiind, în baza art. 146 lit. a)

din Constituție, Curtea Constituțională a analizat constituționalitatea

proiectului legii de modificare a Legii nr. 96/2006 și a arătat că

„(...) statutul constituțional și legal al membrilor Parlamentului, ca

reprezentanți ai poporului, este diferit de statutul funcționarilor publici

și, în general, de al celorlalți cetățeni, ceea ce determină,

în consecință, particularități cu privire la exercitarea anumitor

drepturi”, dar că „acest statut nu poate fi reținut ca justificând o diferență

de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li

se aplică Legea nr. 176/2010 (privind integritatea în exercitarea funcțiilor

și demnităților publice), întrucât, din perspectiva obiectului și

scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrității

în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea

corupției instituționale - toate persoanele menționate la art. 1

alin. (1) din lege se află în aceeași situație juridică, circumscrisă

încă din titlul reglementării, prin sintagma <funcții și

demnități publice>, în considerarea căreia le revin obligații

specifice”.

Instanța

de fond s-a raportat și la cadrul legal internațional, precizând că

în Convenția penală cu privire la corupție adoptată de Consiliul

Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg și ratificată de România prin

Legea nr. 27/2002 se utilizează noțiunea de „agent public”, cu privire

la care se stipulează, în cuprinsul art. 1, că este interpretată

prin referire la definiția noțiunilor de „funcționar”, „funcționar

public”, „ministru”, „primar” sau „judecător” în dreptul național al statului

în care persoana în cauză exercită această funcție, dar și

la modul în care aceasta este aplicată în dreptul penal național, iar

în art. 4 se folosește noțiunea de „membru al unei adunări publice

naționale”, categorie care îi are în vedere pe parlamentarii aleși sau

numiți la nivelul adunărilor regionale sau naționale, care exercită

puteri legislative sau administrative.

În

condițiile în care mandatul parlamentar este definit ca o funcție de demnitate

publică [art. 16 alin. (3) Constituție], s-a arătat că persoanele

care ocupă această funcție exercită atribuții și responsabilități

stabilite în temeiul Constituției și al legii, în scopul realizării

prerogativelor de putere cu care sunt investite la nivelul cel mai înalt în statul

român. Având în vedere sfera atribuțiilor ce intră în competența

funcțiilor alese, s-a apreciat drept justificată vocația acestora

la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și de corupție.

În

consecință, prima instanță a considerat că parlamentarii

au calitatea de funcționari publici în sensul normei penale, fiind, prin urmare,

subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese, prevăzută

de art. 253

1

C. pen. anterior.

S-a

făcut referire și la dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. a) noul

C. pen., care prevăd că au statutul de funcționar public, în sensul

legii penale, persoanele care exercită atribuții și responsabilități

în scopul realizării prerogativelor puterii legislative: parlamentarii, senatori

și deputați, inclusiv organele lor de conducere (președinții

și vicepreședinții, chestorii și secretarii Camerei Deputaților

și ai Senatului României). De asemenea, s-a subliniat că în considerentele

deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea Constituțională a reținut:

,,în condițiile în care mandatul prezidențial și cel parlamentar

sunt definite ca funcții de demnitate publică, persoanele care ocupă

aceste funcții exercită atribuții și responsabilități

stabilite în temeiul Constituției și a legii, în scopul realizării

prerogativelor de putere cu care sunt învestite, fiind justificată vocația

acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și

pentru infracțiunile de corupție”.

Prima

instanță a analizat și apărarea inculpatului referitoare la

împrejurarea că membrii Comisiei permanente a Camerei Deputaților și

Senatului privind Statutul deputaților și senatorilor au emis, la 18 noiembrie

2011, Hotărârea privind interpretarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006

publicată în Monitorul Oficial, Partea a II-a, nr. 179 (XVIII) – nr. 29/C din

data de 19 octombrie 2011, stabilind în mod cert și neechivoc că situația

de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării

personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor prin

încheierea unui contract de muncă pe perioadă determinată sau a unui

contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate.

Instanța

de fond a considerat însă că această Comisie nu este organ de legiferare,

interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, nu se poate substitui

legiuitorului și nici puterii judecătorești și nu poate formula

aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare în ceea ce privește existența

unei infracțiuni, a conținutului constitutiv al acesteia și/sau a

sferei de aplicare a unor norme de incriminare, astfel că hotărârea menționată

anterior nu este de natură să împiedice ori să limiteze incidența

dispozițiilor art. 253

1

C. pen. anterior.

Inculpatul

a mai susținut că interdicția de angajare a rudelor în cadrul Biroului

parlamentar nu a existat în Legea nr. 96/2006 și că nu a prevăzut

că norma de incriminare a conflictului de interese este aplicabilă în

situația în care ar încălca o astfel de interdicție.

Cu

referire la această apărare, instanța de fond a constatat că

norma juridică are acest conținut din anul 2006, când incriminarea faptei

de conflict de interese s-a realizat prin art. I pct. 61 din Legea nr. 278/2006

pentru modificarea și completarea C. pen., precum și pentru modificarea

și completarea altor legi, publicată în M. Of. al României, Partea I

nr. 601/12.07.2006, în acord cu Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției

adoptată la New York la 31 octombrie 2003 și ratificată de România

prin Legea nr. 365/2004, iar interpretarea textului de incriminare determină

concluzia că fapta inculpatului intră în sfera ilicitului penal în măsura

în care activitățile funcționarului public se circumscriu interesului

particular, concretizat într-o conduită de a nu acționa cu transparență

și de a nu se abține de la luarea unei decizii, cu scopul realizării

unui folos material pentru oricare dintre persoanele menționate în norma de

incriminare, astfel că nu poate fi primită apărarea referitoare la

faptul că inculpatul ar fi fost surprins de o dispoziție legală nouă

pentru a se putea comporta în sensul impus de aceasta.

S-a

apreciat că norma indică cu precizie conduita interzisă de lege,

iar interpretarea textului nu ridică probleme deosebite, astfel încât nu se

pune problema lipsei de previzibilitate a legii penale.

Lipsa

unei interdicții exprese referitoare la angajarea rudelor în Legea privind

Statutul deputaților și senatorilor nu a fost considerată relevantă,

deoarece normele interne ale Parlamentului nu afectează în niciun mod conduita

impusă funcționarului public prin normele de drept penal, iar cele două

tipuri de norme au regimuri juridice diferite, condiții diferite și atrag

răspunderi de natură diferită.

S-a

subliniat că singura normă relevantă în aprecierea caracterul penal

al faptelor comise de inculpat este cea penală, fiind lipsită de interes

o dispoziție (sau lipsa unei dispoziții exprese) dintr-un alt act normativ

care ține de alt domeniu al dreptului.

Prin

urmare, invocarea de către inculpat a existenței unei cauze justificative,

constând în aceea că Legea nr. 96/2006 recunoștea dreptul parlamentarului

de a angaja rudele în cadrul biroului parlamentar, a fost apreciată ca neîntemeiată.

În

ceea ce privește previzibilitatea normei penale cuprinsă în art. 253

1

C. pen. anterior, prima instanță a constatat îndeplinirea calității

legii de a fi previzibilă atunci când cetățenii dispun de informații

suficiente și prealabile asupra normei juridice aplicabile într-o situație

dată, astfel încât persoana în cauză să poată înțelege

care este sensul acesteia și faptul că i se aplică.

Caracterul

unei norme de a fi lege presupune, în opinia instanței de fond, ca o persoană

să poată prevedea, într-o măsură rezonabilă, consecința

unui act de conduită, iar cerința de previzibilitate a normei penale se

analizează în mod flexibil, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei și prin intermediul unor diferite criterii, scopul conceptului de

previzibilitate depinzând într-un grad considerabil de felul incriminării,

domeniul pentru care a fost reglementată și calitatea celor cărora

le este adresată.

S-a

arătat că jurisprudența Curții europene este constantă

în a considera că profesioniștii din anumite domenii au o obligație

de prevedere a normei penale mai extinsă decât o persoană obișnuită

(cauza Soros c. Franța, hotărârea din 6 octombrie 2011, cauza Valico c.

Italia, hotărârea din 21 martie 2006, cauza Eurofinacom c. Franța, hotărârea

din 7 septembrie 2004).

S-a

apreciat că încălcarea unei norme penale se analizează diferit în

funcție de calitatea inculpatului, iar gradul de previzibilitate crește

în cazul profesioniștilor care au alte obligații de prevedere în domeniul

în care activează.

În

speță, prima instanță s-a referit la calitatea inculpatului

de deputat în Parlamentul României, autoritate legiuitoare, dar și la experiența

acestuia în cadrul acestei autorități, inculpatul fiind deputat din anul

2004 și s-a apreciat că înțelegerea sensului legii este o activitate

cotidiană pentru acesta.

În

concluzie, prima instanță a constatat că situația de fapt expusă

în rechizitoriu rezultă din probele administrate, întregul probatoriu relevând,

dincolo de orice dubiu rezonabil, existența faptelor săvârșite de

inculpat și vinovăția acestuia în săvârșirea infracțiunilor

de conflict de interese.

În

drept, corespunzător momentului comiterii faptelor, respectiv sub imperiul

legii vechi, anterior datei de 01 februsrie 2014 când a intrat în vigoare noul C.

pen., prima instanță a reținut că fapta inculpatului care, în

calitate de deputat, a încheiat cu fiul său un contract civil având ca obiect

prestarea de activități în cadrul biroului său parlamentar, iar în

timpul derulării acestui contract

a propus încadrarea

în muncă pe durată determinată a aceleiași persoane în cadrul

biroului parlamentar și, în final, a avizat contractul individual de muncă

din 15 februarie 2010, cu consecința

obținerii de către persoana

menționată a unui folos patrimonial,

întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese prevăzută

de art. 253

1

C. pen. anterior.

S-a

precizat că infracțiunea de conflict de interese presupune fie acțiunea

de îndeplinire a unui act, fie pe cea de participare la luarea unei decizii, cele

două modalități alternative de comitere a faptei determinând caracterizarea

infracțiunii ca fiind o infracțiune cu conținut alternativ.

Instanța

de fond a apreciat că activitatea infracțională din cauză este

formată din mai multe acte (respectiv, încheierea contractului civil - care

corespunde modalității alternative a îndeplinirii unui act – și,

de asemenea,