ÎCCJ, Decizia nr. 137/2016

Decizia penală nr. 137/2016 A. Judecata în primă instanță I. Prin sentința penală nr. 213 din 20 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 386 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, din infracțiunea de conflict de interese în formă continuată, prevăzută de art. 253 1 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în infracțiunea de conflict de interese prevăzută de art. 253 1 alin. (1) C. pen. anterior. A făcut aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și, în consecință: În baza art. 253 1 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen.

anterior, a condamnat pe inculpatul A., deputat în Parlamentul României, la o pedeapsă de 2000 RON amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253 1 alin. (1) C. pen. anterior. A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 1 C. pen. anterior privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în caz de sustragere, cu rea-credință, de la plata amenzii. A obligat inculpatul la plata sumei de 1550 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, a fost avansată din fondul Ministerului Justiției. II.

Pentru a pronunța această sentință, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat următoarele: 1. Prin rechizitoriul nr. x/P/2011 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului A., deputat în Parlamentul României, fără antecedente penale, pentru comiterea infracțiunii continuate de conflict de interese, prevăzută de art. 253 1 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

În fapt, s-a reținut de către parchet că la data de 10 noiembrie 2011, Agenția Națională de Integritate (denumită în continuare „ANI”) a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu faptul că numitul A., deputat în Parlamentul României, a încălcat dispozițiile legale ce reglementează conflictul de interese, prin facilitarea angajării fiului său B. în cadrul biroului său parlamentar. Sub aspectul situației de fapt, s-a reținut că inculpatul, în calitate de beneficiar, a încheiat contractul civil din 19 ianuarie 2009 prin care fiul său, B., a fost angajat în calitate de consilier la biroul parlamentar din circumscripția electorală nr. 18 Galați, prin contract stabilindu-se durata determinată a angajării (de la 20 ianuarie 2009 până la sfârșitul mandatului de deputat) și plata unei remunerații de 16 RON/oră.

S-a stabilit că în timpul derulării contractului civil anterior menționat, inculpatul a formulat cerere de încadrare în muncă pe perioadă determinată a fiului său pe aceeași funcție, iar urmare acestui demers, prin contractul individual de muncă din 15 februarie 2010, avizat, între alții, și de inculpat, persoana menționată a fost angajată în calitate de consilier, începând cu data de 15 februarie 2010, fiind remunerată cu un salariu în cuantum de 1700 RON, valoare brută lunară.

În drept, rechizitoriul a reținut că fapta inculpatului, care, în calitate de deputat în Parlamentul României, cu intenție, a încheiat contractul civil din 19 ianuarie 2009 și, ulterior, a propus angajarea și a avizat contractul individual de muncă din 15 februarie 2010 prin care fiul său, B., a fost angajat în cadrul biroului său parlamentar, fiind remunerat din bugetul Camerei Deputaților, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii continuate de conflict de interese, prevăzută de art. 253 1 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod. Forma continuată a infracțiunii a fost reținută de parchet în considerarea împrejurării că prin cele două acte succesiv încheiate s-a tins, prin proceduri diferite, la obținerea aceluiași rezultat concret, existând o unitate de rezoluție, situațiile de conflict existente în raport de fiecare act fiind identice.

În actul de sesizare al instanței au fost enumerate ca mijloace de probă administrate în cauză, următoarele: - raportul din 07 noiembrie 2013 întocmit de A.N.I. - Inspecția de integritate; - declarațiile învinuitului A.; - declarațiile martorilor B., C. și D.; - fotocopii conforme ale documentației de angajare, comunicate de Camera Deputaților; - fotocopii ale fișelor fiscale; - fotocopii de pe declarațiile de avere ale învinuitului; - documente obținute din surse deschise; - procese verbale de verificare. Cu privire la vinovăția inculpatului, prin actul de sesizare s-a reținut că în cursul cercetărilor inculpatul a declarat că nu contestă derularea evenimentelor în plan obiectiv, însă nu se consideră vinovat de comiterea vreunei infracțiuni, deoarece nu a urmărit să fraudeze legea și a considerat că demersul său nu atinge sfera ilicitului penal.

S-a reținut că inculpatul A. a invocat, în esență următoarele: - din interpretarea dată legii (atât de el însuși cât și de celelalte persoane din același mediu), a fost convins de faptul că deputații nu ar fi funcționari publici, astfel că prevederile art. 253 1 C. pen. nu le-ar fi aplicabile; - art. 38 din Legea nr. 96/2006 rep.

(forma pe atunci în vigoare) nu impune vreo restricție cu privire la persoana angajată; - pentru o bună desfășurare a activității la nivelul biroului parlamentar a considerat necesară angajarea unei persoane în care să poată avea deplină încredere; - la momentul declanșării procedurii de angajare, ar fi solicitat verbal lămuriri de la funcționarii Camerei, fiind asigurat că nu sunt impedimente legale; - solicitarea de angajare a trecut prin filtrul mai multor direcții din cadrul aparatului administrativ al Camerei Deputaților, contractul fiind avizat fără obiecțiuni inclusiv de către Serviciul juridic; - în perioada respectivă, mai mulți deputați procedau în același mod, fără incidente; - la data de 18 octombrie 2011, Comisia permanentă a Camerei Deputaților și Senatului a hotărât că angajarea rudelor la biroul parlamentar nu constituie conflict de interese.

Argumentele invocate în apărare au fost apreciate de către procuror ca fiind, în cea mai mare parte reale, dar nerelevante sub aspect penal. În acest sens, s-a reținut că, de principiu, actele ilicite intenționate nu pot fi justificate prin mentalitate de tip gregar („toți făceau la fel") sau prin încercarea de disipare a răspunderii („nimeni nu a formulat vreo obiecțiune"). De asemenea, s-a reținut că nici argumentele referitoare la relația de deplină încredere cu colaboratorii nu produc efecte juridice, întrucât nu reflectă dorința reală de a promova interesul național. Dimpotrivă, în speță, acuzarea a considerat că interesul național a fost subsumat interesului particular.

Cu privire la afirmațiile inculpatului A., referitoare la consultarea exclusiv verbală a funcționarilor din aparatul administrativ al Camerei Deputaților, s-a apreciat că acestea nu sunt susținute de martorii audiați în cauză, respectiv C. (șef al Serviciului juridic) și D. (consilier parlamentar în cadrul Direcției resurse umane).

Martorii audiați în cursul urmăririi penale au mai arătat și că, raportat la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 republicată în 2008 (redactarea în vigoare până în iulie 2013), aveau obligația de a examina propunerile de angajare doar în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor formale (studii, stare medicală, limite de retribuire, durată a contractului, etc); având în vedere că formularea propunerii ținea exclusiv de voința deputatului în cauză, martorii au declarat că nu erau abilitați să verifice alte aspecte referitoare la persoana propusă pentru angajare, și nici de a stabili eventuale grade de rudenie ori situații de incompatibilitate sau conflict. Martorii au arătat că un asemenea filtru suplimentar a fost introdus în procedura de angajare abia după ce asemenea situații au devenit publice, iar A.N.I.

s-a sesizat cu privire la existența unor posibile conflicte de interese. În același context, în paralel verificărilor derulate de Inspecția de Integritate, Comisia permanentă a Camerei Deputaților și Senatului privind statutul deputaților și al senatorilor, constituită în temeiul art. 60 din Legea nr. 96/2006 republicată, întrunită în vederea analizării și interpretării unitare a prevederile art. 38 alin. (6) din aceeași lege, a hotărât că „situația de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate" (Hotărârea din data de 18 octombrie 2011, publicată în M. Of.

al României - Partea a II-a nr. 29/C/19.10.2011). Cu toate acestea, s-a precizat că ulterior adoptării hotărârii anterior menționate, cel puțin la nivelul Camerei Deputaților, s-a impus verificarea propunerilor de angajare și sub aspectul rudeniei sau incompatibilităților și nu s-au mai încheiat contracte noi prin care să fi fost angajate persoane dintre cele expres enumerate în art. 253 1 C. pen. anterior. Cu toate acestea, s-a reținut împrejurarea că nu s-a procedat la o reziliere colectivă a contractelor aflate în derulare. S-a arătat, în acest sens, că deși dispozitivul hotărârii anterior menționate nu face nicio distincție, din cuprinsul hotărârii rezultă că această Comisie pare să se refere la conflictul de interese în sens administrativ, textele de lege invocate ori analizate fiind din acte normative nepenale; în plus, în limitele competenței sale legale, s-a considerat că această Comisie nu se putea pronunța decât asupra unui conflict de tip administrativ.

În principal, s-a reținut că această Comisie nu este organ de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, nu se poate substitui legiuitorului și nici puterii judecătorești și nu poate formula aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare în ceea ce privește existența unei infracțiuni, a conținutului constitutiv al acesteia și/sau a sferei de aplicare a unor norme de incriminare, precum și că indiferent de natura lor, actele comisiei nu constituie izvor de drept penal.

Conform procesului verbal de ședință, a rezultat că hotărârea Comisiei a fost adoptată cu unanimitate de voturi, arătându-se că la momentul adoptării sale, mai mult de jumătate dintre participanții la ședința comisiei se aflau sau se aflaseră anterior în situații similare de conflict de interese, constând în facilitarea angajării unor rude S-a precizat că unul dintre deputați (E.) a ales să se abțină de la vot, fiind substituit, însă nu același lucru a fost valabil pentru ceilalți aflați în situații de conflict de interese, respectiv deputații F., G., H. (care l-a substituit pe E.) și I. (care l-a reprezentat pe J.). Relevant pentru cauza de față s-a considerat a fi faptul că, după momentul adoptării sale, interpretării clare și nenuanțate date de Comisie i s-a conferit valoare de argument juridic esențial și de cauză de înlăturare a răspunderii penale.

Sub alt aspect, argumentul inculpatului în sensul că nu ar fi cunoscut că facilitarea angajării fiului său constituie infracțiune nu a fost reținut ca valabil și exonerator de răspundere, întrucât, potrivit principiului „nemo censetur ignorare legem" și prevederilor art. 51 alin. (4) C. pen., eroarea de drept penal, respectiv necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. Pentru motivele mai sus arătate, s-a considerat că fapta inculpatului, așa cum a fost descrisă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii continuate de conflict de interese, atât în ceea ce privește latura obiectivă, cât și în ceea ce privește vinovăția autorului. 2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 08 ianuarie 2014 sub nr. x/1/2014, primul termen de judecată fiind stabilit la 02 mai 2014. a. Măsuri dispuse în cursul judecății în fața primei instanțe.

Camera preliminară. Prin încheierea de ședință din 02 mai 2014 s-a constatat că dosarul a fost înregistrat pe rolul instanței anterior intrării în vigoare a noului C. proc. pen. și nu s-a început cercetarea judecătorească, așa încât s-a făcut aplicarea dispoziției tranzitorii prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 și s-a dispus trimiterea cauzei la judecătorul de cameră preliminară, pentru a se proceda potrivit art. 342-348 C. proc. pen. În conformitate cu dispozițiile art. 344 alin. (2) C. proc. pen., la data de 06 mai 2014 a fost comunicată inculpatului o copie certificată a rechizitoriului și, totodată, i-a fost adus la cunoștință obiectul procedurii de cameră preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător, precum și faptul că în termen de 20 de zile poate formula în scris cereri sau excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

În procedura de cameră preliminară inculpatul a formulat cereri și excepții cu privire la legalitatea actului de sesizare a instanței. P rin încheierea nr. 669 din data de 02 iulie 2014, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, cererile și excepțiile formulate de inculpatul A. și, în baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a constatat legalitatea rechizitoriului nr. x/P/2011 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. Totodată, s-a dispus începerea judecății în cauza privind pe inculpatul A. Competența de judecată în primă instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost apreciată în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc.

pen. anterior, fiind determinată de calitatea inculpatului de deputat la momentul săvârșirii presupuselor fapte. S-a reținut că inculpatul a avut calitatea de deputat în perioada 2008-2012, astfel cum rezultă din Hotărârea Camerei Deputaților nr. 40/2008 cu privire la validarea mandatelor deputaților aleși la data de 30 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 859/19.12.2008. S-a constatat că inculpatul deține calitatea de deputat și în prezent, noul său mandat începând în 2012, astfel cum rezultă din Hotărârea Camerei Deputaților nr. 45/2012 cu privire la validarea mandatelor deputaților aleși la data de 09 decembrie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 869/20.12.2012.

Prin raportare la calitatea inculpatului, prima instanță a apreciat că se menține competența de a judeca speța, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță, printre altele, infracțiunile săvârșite de deputați. În procedura de cameră preliminară verificarea legalității sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală de către procuror s-a realizat în condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. Totodată, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din legea menționată, s-a precizat că nulitatea oricărui act efectuat sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condițiile din noua reglementare.

S-a arătat că deși dispozițiile C. proc. pen. sunt de imediată aplicare, norma tranzitorie menționată prevede că actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de lege. Încheierea nr. 669 din data de 02 iulie 2014 a rămas definitivă, ca urmare a respingerii contestației formulate de inculpat, ca nefondată, prin încheierea nr. 33/C din 27 august 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. b. Judecata pe fond Inculpatul nu a dorit să uzeze de procedura abreviată a recunoașterii învinuirii prevăzută de art. 375 C. proc. pen. c. Probatoriile administrate în fața instanței de fond După începerea judecății, la termenul din 28 octombrie 2014, inculpatul a fost audiat, iar declarația sa a fost atașată la dosarul cauzei.

Inculpatul nu a negat încheierea contractului civil de prestări servicii din 19 ianuarie 2009 cu fiul său B., nici faptul că a propus și a avizat angajarea fiului său în cadrul biroului parlamentar, în baza contractului individual de muncă din 15 februarie 2010, realizând astfel, în mod direct, un folos material din bugetul Camerei Deputaților pentru fiul său. d. Apărările formulate de inculpat Inculpatul a solicitat achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru reținerea vinovăției sale în săvârșirea infracțiunii de conflict de interese.

3. Analizând materialul probator administrat în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut, sub aspectul situației de fapt, următoarele: S-a stabilit că fapta ce face obiectul acuzației a fost comisă în timpul mandatului de deputat al inculpatului din perioada 2008-2012. Din actele existente în dosarul de urmărire penală a rezultat că între inculpatul A., în calitate de beneficiar și fiul acestuia, B. s-a încheiat contractul civil din 19 ianuarie 2009, prin care cel din urmă a fost angajat, în calitate de consilier, la biroul parlamentar din circumscripția electorală nr. 18 Galați, de la 20 ianuarie 2009 până la sfârșitul mandatului de deputat, stabilindu-se un tarif brut de 16 RON/oră.

Tot din actele dosarului a mai rezultat că în timpul derulării contractului de prestări servicii anterior menționat, inculpatul, în nume propriu, a completat și a semnat o cerere tip de încadrare în muncă pe durată determinată, solicitând Camerei Deputaților, în conformitate cu art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, angajarea în cadrul biroului său parlamentar a fiului său, începând cu data de 15 februarie 2010 și până la sfârșitul primului mandat de parlamentar.

Ca urmare a acestei cereri, între Camera Deputaților, în calitate de angajator, reprezentată legal de secretarul general și fiul inculpatului, B. , în calitate de salariat, s-a încheiat contractul individual de muncă din 15 februarie 2010, ultimul menționat fiind remunerat cu un salariu în cuantum de 1700 RON, valoare brută lunară . Contractul a fost avizat de către inculpat, în calitate de deputat, de Direcțiile de resurse umane și salarizare și de Serviciul juridic și semnat de secretarul general, în calitate de reprezentant legal al Camerei Deputaților și a încetat de drept la data de 08 noiembrie 2011. Prima instanță a stabilit că acestea aspecte rezultă din înscrisuri și nu au fost contestate de către inculpat.

În concret, s-a precizat că inculpatul nu a contestat că a semnat contractul civil de prestări servicii, a propus angajarea și a avizat contractul de muncă pe baza cărora fiul său a obținut venituri din bugetul Camerei deputaților, alocate desfășurării activității birourilor parlamentare.

Prima instanță a procedat la analiza normei de incriminare a faptei tipice, arătând că infracțiunea de conflict de interese reprezintă „fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică“.

Sub aspectul laturii obiective, s-a menționat că infracțiunea de conflict de interese presupune acțiunea de îndeplinire a unui act ori de participare la luarea unei decizii, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos patrimonial. Cele două modalități alternative de comitere a faptei determină caracterizarea infracțiunii ca fiind o infracțiune cu conținut alternativ. S-a precizat că prin îndeplinirea unui act se înțelege efectuarea oricărui act ce face parte din îndatoririle de serviciu ale subiectului activ, indiferent dacă este vorba de întocmirea unui înscris sau de realizarea unei acțiuni la care acesta este ținut în virtutea atribuțiilor sale.

Spre deosebire de îndeplinirea unui act, care este acțiunea exclusiv personală a funcționarului public, instanța a considerat că participarea la luarea unei decizii semnifică îndeplinirea unei atribuțiuni de serviciu în situația în care decizia nu aparține în totalitate funcționarului, ci aceasta trebuie luată, în colectiv, de mai multe persoane, caz în care, în această calitate, împreună cu ceilalți membri, funcționarul public ia decizii păgubitoare pentru instituție, unitate etc. și aducătoare de beneficii pentru sine, soț, rudă ori afin, etc. Situația de fapt descrisă a fost apreciată ca materializând elementului material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interes în cele două modalități alternative prevăzute de textul de incriminare, atât în modalitatea îndeplinirii unor acte, constând în încheierea contractului civil, cât și prin participarea la luarea unei decizii, prin formularea propunerii de angajare a fiului său în cadrul biroului parlamentar și avizarea contractului de muncă pe perioadă determinată prin care acesta a fost angajat.

S-a făcut referire la dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, potrivit cărora angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. Astfel, în cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al secretarului General al Camerei Deputaților sau al Senatului, după caz, la propunerea deputaților sau a senatorilor în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputații sau senatorii în cauză și persoana fizică.

Modul de utilizare și justificare a sumei forfetare se stabilește prin hotărâre a birourilor permanente reunite ale celor două Camere, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Totodată, instanța de fond a menționat prevederile art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1/2006, potrivit cărora, în cadrul birourilor se poate angaja personal cu contract de muncă pe perioadă determinată, potrivit nomenclatorului funcțiilor prevăzut în anexa nr. 5 sau colaboratori, pe bază de contract civil, conform modelului prevăzut în anexa nr. 7, cărora li se stabilesc atribuții și răspunderi potrivit legii. S-a reținut că, potrivit normelor anterior menționate, în cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe perioadă determinată, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6 și statutului deputaților și senatorilor, încadrarea se făcea prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaților/Senatului, după caz, la propunerea deputaților și senatorilor în cauză.

Cererea de încadrare în muncă pe durată determinată, vizată de secretarul general al Camerei Deputaților/Senatului, se depunea la Direcția pentru resurse umane și salarizare, respectiv la Direcția resurse umane, anterior încetării raporturilor de muncă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 8. Contractele de muncă și cele civile pentru birourile parlamentare ale deputaților erau avizate de Biroul contencios și se depuneau la Direcția pentru resurse umane și salarizare din cadrul Camerei Deputaților. Contractul de muncă al personalului biroului deputatului/senatorului înceta la cererea deputatului/senatorului, în cazul în care titularului mandatului îi înceta calitatea de deputat/senator, potrivit legii.

S-a precizat că modelul contractului individual de muncă pentru personalul angajat la un birou parlamentar a fost aprobat prin anexa nr. 6 la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale celor două camere ale Parlamentului, fiind un contract tip, a cărui avizare se realizează și de către deputat, în timp ce modelul tip al cererii parlamentarului de încadrare în muncă a personalului la biroul său parlamentar, cu indicarea persoanei, funcției, salariului și perioadei de încadrare este cuprins în Anexa nr. 8 la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului. Instanța de fond a menționat că regimul juridic specific personalului încadrat la Birourile parlamentare se regăsește și în Regulamentul de organizare și funcționare a serviciilor Camerei Deputaților, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, republicată în M. Of.

nr. 450/30.06.2009, iar în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (8) din Anexa nr. 1 la Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, numirea în funcții a personalului la birourile parlamentare din circumscripțiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv. Instanța de fond, făcând referire la textele de lege anterior menționate, care descriu procedura de numire în funcții a personalului în cadrul birourilor parlamentare, a apreciat că această procedură a fost respectată de către inculpat, menționând, totodată, că pentru incidența normei de incriminare nu este necesar ca îndeplinirea unui act sau luarea unei decizii să se fi realizat prin încălcarea atribuțiilor de serviciu.

S-a arătat că aceleași texte de lege relevă competența inculpatului în calitate de deputat, la îndeplinirea actului și la luarea deciziei de angajare, întrucât în lipsa propunerii de angajare formulată de acesta sau fără avizul său, angajarea unei persoane în cadrul Biroului parlamentar nu era posibilă. Prin urmare, s-a considerat că atribuțiile de serviciu ale parlamentarului nu se limitează la cele de legiferare, ci cuprind orice atribuții ce-i sunt stabilite de lege, în considerarea funcției pe care o deține. Cu privire la urmarea imediată produsă, s-a reținut că prin încheierea contractului civil de prestări servicii cu fiul său și, totodată, prin participarea la îndeplinirea procedurii de angajare a acestuia, inculpatul a urmărit obținerea unui folos patrimonial din bugetul Camerei Deputaților pentru fiul său, împrejurarea arătată conferind conduitei inculpatului atributele unui comportament interzis de norma de incriminare a faptei de conflict de interese.

S-a apreciat că proveniența folosului patrimonial, dar și relația de rudenie a funcționarului public cu beneficiarul folosului sunt elementele care caracterizează conduita interzisă de norma de incriminare. Or în cauză, folosul patrimonial a fost obținut pe seama unui terț, reprezentat de stat, prin Camera Deputaților, beneficiar fiind ruda inculpatului, persoană expres menționată de norma de incriminare. Instanța de fond a făcut referire la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului, publicată în M. Of.

nr. 498/2006, prin care au fost aprobate Normele privind modul de utilizare și justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputați și senatori în circumscripțiile electorale, în care se evidențiază faptul că această sumă forfetară se acordă lunar, iar aprobarea efectuării cheltuielilor se face de către deputat, respectiv senator, inclusiv confirmarea realității și legalității efectuării acestor cheltuieli. S-a mai referit la Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, în vigoare la data încheierii contractelor de muncă în cauză, care prevedea în art. 38 că: „în scopul exercitării mandatului în circumscripțiile electorale, deputații și senatorii primesc lunar o sumă forfetară din bugetul Camerei Deputaților și, respectiv, al Senatului, echivalentă cu o indemnizație și jumătate brută a deputatului, respectiv a senatorului.

În limita sumei prevăzute la alin. (1), deputații și senatorii pot organiza, separat sau prin asociere, birouri parlamentare, ca regulă, în circumscripțiile electorale în care au fost aleși. Deputații care reprezintă organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale pot organiza birouri parlamentare și în alte circumscripții electorale decât cele în care au fost aleși”. S-a arătat că, în baza acestor texte de lege, prin încheierea contractului civil și a contractului de muncă, fiul inculpatului a primit lunar o sumă de bani, asigurată din fondurile alocate de Camera Deputaților pentru cheltuielile biroului parlamentar, iar nu din indemnizația pe care inculpatul a primit-o în calitate de deputat.

Cum norma incriminatoare impune atât natura folosului, care trebuie să fie exclusiv de natură patrimonială (material), cât și beneficiarul folosului, care trebuie să fie una dintre persoanele arătate în textul de lege, prima instanță a considerat că prin comiterea faptei nu este necesar să se producă o vătămare a intereselor persoanei juridice ori autorității respective, ci este suficient ca actul material să fi produs un folos celui în favoarea căruia se acționează, persoanelor arătate în textul de incriminare. Pentru considerentele expuse, instanța de fond a constatat îndeplinite elementele laturii obiective ale infracțiunii de conflict de interese reținută în sarcina inculpatului. Sub aspectul laturii subiective, s-a făcut referire la susținerea inculpatului în sensul că nu ar fi comis fapta cu vinovăția impusă de lege aspect, invocând probatoriul administrat în cauză.

Instanța de fond a avut în vedere că inculpatul a precizat că departamentele interne ale Camerei Deputaților, anume Direcția de resurse umane din cadrul Camerei Deputaților și Serviciul juridic, au verificat legalitatea contractului individual de muncă pe durată determinată din 15 februarie 2010, dar și legalitatea aprobării acestui act de către inculpat, cunoscând existența relației de rudenie dintre inculpat și B. În acest sens, prima instanță a constatat că declarațiile martorilor C., D., K. , L., M. (fostă N.) și O. au relevanță din perspectiva apărării formulate inculpat, care a încercat să transfere propria răspundere asupra acestora, în sensul că au avut un rol asemănător cu al său în ceea ce privește angajarea fiului său și au verificat îndeplinirea condițiilor necesare angajării acestuia, fără să semnaleze existența interdicției de angajare a rudelor.

Instanța de fond a reținut că martorii C. (consilier la Serviciul juridic) și D. (consilier parlamentar în cadrul Direcției resurse umane din cadrul Camerei Deputaților), audiați în cursul urmăririi penale, au declarat că în raport cu prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, republicată în 2008 (redactarea în vigoare până în iulie 2013), aveau obligația de a examina propunerile de angajare doar în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor formale (studii, stare medicală, limite de retribuire, durată a contractului, etc) și au precizat că nu erau abilitați să verifice alte aspecte referitoare la persoana propusă pentru angajare, nici de a stabili eventuale grade de rudenie ori situații de incompatibilitate sau conflict, ci formularea propunerii de angajare era atribuția exclusivă a parlamentarilor.

S-a precizat că în cursul cercetării judecătorești, cu ocazia audierii, martorii D. și C. nu au relevat aspecte suplimentare cu privire la contextul angajării fiului inculpatului, care să infirme declarațiile inițiale. S-a reținut că martora D. a declarat, în esență, că potrivit atribuțiilor de serviciu, aceasta examina dacă erau îndeplinite condițiile de angajare în conformitate cu dispozițiile din C. muncii și nu avea obligația de a verifica existența unei relații de rudenie a parlamentarului cu persoana a cărei angajare o propunea. În ceea ce privește contractul civil, a precizat că în cadrul Direcției resurse umane se verifica doar dacă persoana care urma să fie angajată îndeplinea condițiile de studii potrivit cerințelor postului pe care urma să îl ocupe; totodată, m artorul C. a declarat că potrivit atribuțiilor sale de serviciu, verifica legalitatea clauzelor contractuale, nu raporturile dintre deputat și persoana propusă în vederea încadrării cu contract.

S-a mai reținut că martorii K., secretar general al Camerei Deputaților, L., consultant parlamentar în cadrul Direcției resurse umane și O., consilier parlamentar la Serviciul juridic, au declarat că, potrivit atribuțiilor de serviciu, nu era obligați să verifice existența relațiilor de rudenie dintre deputat și persoana a cărei angajare se solicita, iar m artora M. (fostă N.), director al Direcției resurse umane, a precizat care erau actele necesare la momentul solicitării avizării contractului individual de muncă de către Direcția menționată.

Instanța de fond a apreciat că declarațiile martorilor menționați au lămurit sfera atribuțiilor de serviciu ale acestora în legătură cu încheierea contractelor civile sau a contractelor individuale de muncă privind angajarea unor persoane în cadrul birourilor parlamentare, inclusiv cu privire la încheierea contractelor din prezenta cauză, iar prin conținutul declarațiilor, martorii nu au înlăturat și nici nu au diminuat răspunderea pe care inculpatul o avea cu privire la propriile acțiuni, cu atât mai mult cu cât era singura persoană care cunoștea starea de conflict de interese în care se afla și avea obligația de a se abține de a declanșa procedurile de angajare a fiului său.

Instanța de fond a remarcat că, potrivit legii, obligația de a releva existența unei situații de conflict de interese incumba inculpatului, în acest sens fiind dispozițiile art. 79 alin. (2) ale Legii nr. 161/2003, care prevăd că, „î n cazul existenței unui conflict de interese, funcționarul public este obligat să se abțină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii și să-l informeze de îndată pe șeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparțialitate a funcției publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoștință”, iar potrivit alin. (4) al aceluiași text, încălcarea dispozițiilor alin. (2) poate atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă ori penală, potrivit legii.

Ca atare, s-a apreciat că susținerile inculpatului privind lipsa vinovăției în forma cerută de lege sunt neîntemeiate. Deși inculpatul a susținut că nu a urmărit obținerea unui folos material, întrucât indemnizația lunară cuvenită avea regimul juridic al drepturilor salariale și putea fi utilizată, în mod discreționar de către inculpat, prima instanță a apreciat că aceste aspecte nu au relevanță în ceea ce privește existența vinovăției inculpatului, care a urmărit realizarea interesului privat prin favorizarea fiului său, facilitându-i obținerea unor sume de bani din bugetul Camerei Deputaților. S-a constatat că inculpatul a acționat cu intenție directă, fiind evident că a acționat în interesul său direct, prin încheierea unui contract de prestări servicii cu fiul său și participarea la luarea deciziei de angajare a acestuia.

În faza de urmărire penală, inculpatul a susținut că nu poate fi subiect activ al infracțiunii de conflict de interese, motivat de aceea că nu are calitatea de funcționar public. În legătură cu acest aspect, instanța de fond a observat că subiectul activ al infracțiunii de conflict de interese este unul calificat, respectiv funcționarul public care are competența de a îndeplini acte sau/și de a participa la luarea deciziilor. Prima instanță a precizat că în accepțiunea dispozițiilor art. 147 alin. (1) C. pen. anterior, prin funcționar public se înțelege „orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145”, iar art. 145 C. pen.

anterior definește termenul „public” ca fiind „tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”. Instanța de fond a considerat că, în vederea stabilirii calității de „funcționar public”, în sensul normei penale, nu are relevanță titlul însărcinării sau modalitatea de învestire (alegere, numire, repartizare, concurs), fiind suficient ca subiectul calificat să exercite, în fapt, o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții publice, instituții sau alte persoane juridice de interes public.

Semnificația noțiunii de „funcționar public” din dreptul penal a fost considerată a avea un înțeles mai larg decât cea de „funcționar” din dreptul administrativ, datorită caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. Instanța de fond a făcut referire la doctrină, arătând că în legea penală, funcționarul este definit exclusiv după criteriul funcției pe care o deține sau, cu alte cuvinte, dacă își exercită activitatea în serviciul unei unități determinate prin legea penală, supus unui anumit statut și regim juridic.

De asemenea, a menționat că legea penală face trimitere la noțiunea de „autorități publice”, noțiune care, potrivit dispozițiilor titlului III din Constituția României, are în sfera sa de cuprindere, pe lângă organele administrației publice (centrale de specialitate și locale) și Parlamentul, Președintele României, Guvernul, precum și autoritatea judecătorească (instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii).

Făcând referire la aceea că prin Decizia nr. 279/2006 a Curții Constituționale, invocată de inculpat (prin care, între altele, s-a constatat că dispozițiile art. 38 - 41 din Legea nr. 96/2006 sunt constituționale), s-a arătat că „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, iar Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român”, instanța de fond a apreciat că această poziționare a Parlamentului în sistemul autorităților publice implică recunoașterea în favoarea deputaților și senatorilor a unui statut special, cuprinzând și măsuri de protecție a demnității publice pe care o exercită, de natură să le asigure independența și prestigiul necesar în îndeplinirea atribuțiilor, la adăpost de constrângeri materiale și tentații de corupție.

În legătură cu statutul special al parlamentarilor, prima instanță a menționat și că, sesizată fiind, în baza art. 146 lit. a) din Constituție, Curtea Constituțională a analizat constituționalitatea proiectului legii de modificare a Legii nr. 96/2006 și a arătat că „(...) statutul constituțional și legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanți ai poporului, este diferit de statutul funcționarilor publici și, în general, de al celorlalți cetățeni, ceea ce determină, în consecință, particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi”, dar că „acest statut nu poate fi reținut ca justificând o diferență de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010 (privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice), întrucât, din perspectiva obiectului și scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale - toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma <funcții și demnități publice>, în considerarea căreia le revin obligații specifice”.

Instanța de fond s-a raportat și la cadrul legal internațional, precizând că în Convenția penală cu privire la corupție adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg și ratificată de România prin Legea nr. 27/2002 se utilizează noțiunea de „agent public”, cu privire la care se stipulează, în cuprinsul art. 1, că este interpretată prin referire la definiția noțiunilor de „funcționar”, „funcționar public”, „ministru”, „primar” sau „judecător” în dreptul național al statului în care persoana în cauză exercită această funcție, dar și la modul în care aceasta este aplicată în dreptul penal național, iar în art. 4 se folosește noțiunea de „membru al unei adunări publice naționale”, categorie care îi are în vedere pe parlamentarii aleși sau numiți la nivelul adunărilor regionale sau naționale, care exercită puteri legislative sau administrative.

În condițiile în care mandatul parlamentar este definit ca o funcție de demnitate publică [art. 16 alin. (3) Constituție], s-a arătat că persoanele care ocupă această funcție exercită atribuții și responsabilități stabilite în temeiul Constituției și al legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt investite la nivelul cel mai înalt în statul român. Având în vedere sfera atribuțiilor ce intră în competența funcțiilor alese, s-a apreciat drept justificată vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și de corupție. În consecință, prima instanță a considerat că parlamentarii au calitatea de funcționari publici în sensul normei penale, fiind, prin urmare, subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253 1 C. pen.

anterior. S-a făcut referire și la dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. a) noul C. pen., care prevăd că au statutul de funcționar public, în sensul legii penale, persoanele care exercită atribuții și responsabilități în scopul realizării prerogativelor puterii legislative: parlamentarii, senatori și deputați, inclusiv organele lor de conducere (președinții și vicepreședinții, chestorii și secretarii Camerei Deputaților și ai Senatului României).

De asemenea, s-a subliniat că în considerentele deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea Constituțională a reținut: ,,în condițiile în care mandatul prezidențial și cel parlamentar sunt definite ca funcții de demnitate publică, persoanele care ocupă aceste funcții exercită atribuții și responsabilități stabilite în temeiul Constituției și a legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt învestite, fiind justificată vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și pentru infracțiunile de corupție”.

Prima instanță a analizat și apărarea inculpatului referitoare la împrejurarea că membrii Comisiei permanente a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și senatorilor au emis, la 18 noiembrie 2011, Hotărârea privind interpretarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 publicată în Monitorul Oficial, Partea a II-a, nr. 179 (XVIII) – nr. 29/C din data de 19 octombrie 2011, stabilind în mod cert și neechivoc că situația de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor prin încheierea unui contract de muncă pe perioadă determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate.

Instanța de fond a considerat însă că această Comisie nu este organ de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, nu se poate substitui legiuitorului și nici puterii judecătorești și nu poate formula aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare în ceea ce privește existența unei infracțiuni, a conținutului constitutiv al acesteia și/sau a sferei de aplicare a unor norme de incriminare, astfel că hotărârea menționată anterior nu este de natură să împiedice ori să limiteze incidența dispozițiilor art. 253 1 C. pen. anterior. Inculpatul a mai susținut că interdicția de angajare a rudelor în cadrul Biroului parlamentar nu a existat în Legea nr. 96/2006 și că nu a prevăzut că norma de incriminare a conflictului de interese este aplicabilă în situația în care ar încălca o astfel de interdicție.

Cu referire la această apărare, instanța de fond a constatat că norma juridică are acest conținut din anul 2006, când incriminarea faptei de conflict de interese s-a realizat prin art. I pct. 61 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea C. pen., precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în M. Of.

al României, Partea I nr. 601/12.07.2006, în acord cu Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției adoptată la New York la 31 octombrie 2003 și ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, iar interpretarea textului de incriminare determină concluzia că fapta inculpatului intră în sfera ilicitului penal în măsura în care activitățile funcționarului public se circumscriu interesului particular, concretizat într-o conduită de a nu acționa cu transparență și de a nu se abține de la luarea unei decizii, cu scopul realizării unui folos material pentru oricare dintre persoanele menționate în norma de incriminare, astfel că nu poate fi primită apărarea referitoare la faptul că inculpatul ar fi fost surprins de o dispoziție legală nouă pentru a se putea comporta în sensul impus de aceasta.

S-a apreciat că norma indică cu precizie conduita interzisă de lege, iar interpretarea textului nu ridică probleme deosebite, astfel încât nu se pune problema lipsei de previzibilitate a legii penale. Lipsa unei interdicții exprese referitoare la angajarea rudelor în Legea privind Statutul deputaților și senatorilor nu a fost considerată relevantă, deoarece normele interne ale Parlamentului nu afectează în niciun mod conduita impusă funcționarului public prin normele de drept penal, iar cele două tipuri de norme au regimuri juridice diferite, condiții diferite și atrag răspunderi de natură diferită. S-a subliniat că singura normă relevantă în aprecierea caracterul penal al faptelor comise de inculpat este cea penală, fiind lipsită de interes o dispoziție (sau lipsa unei dispoziții exprese) dintr-un alt act normativ care ține de alt domeniu al dreptului.

Prin urmare, invocarea de către inculpat a existenței unei cauze justificative, constând în aceea că Legea nr. 96/2006 recunoștea dreptul parlamentarului de a angaja rudele în cadrul biroului parlamentar, a fost apreciată ca neîntemeiată. În ceea ce privește previzibilitatea normei penale cuprinsă în art. 253 1 C. pen. anterior, prima instanță a constatat îndeplinirea calității legii de a fi previzibilă atunci când cetățenii dispun de informații suficiente și prealabile asupra normei juridice aplicabile într-o situație dată, astfel încât persoana în cauză să poată înțelege care este sensul acesteia și faptul că i se aplică.

Caracterul unei norme de a fi lege presupune, în opinia instanței de fond, ca o persoană să poată prevedea, într-o măsură rezonabilă, consecința unui act de conduită, iar cerința de previzibilitate a normei penale se analizează în mod flexibil, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei și prin intermediul unor diferite criterii, scopul conceptului de previzibilitate depinzând într-un grad considerabil de felul incriminării, domeniul pentru care a fost reglementată și calitatea celor cărora le este adresată.

S-a arătat că jurisprudența Curții europene este constantă în a considera că profesioniștii din anumite domenii au o obligație de prevedere a normei penale mai extinsă decât o persoană obișnuită (cauza Soros c. Franța, hotărârea din 6 octombrie 2011, cauza Valico c. Italia, hotărârea din 21 martie 2006, cauza Eurofinacom c. Franța, hotărârea din 7 septembrie 2004). S-a apreciat că încălcarea unei norme penale se analizează diferit în funcție de calitatea inculpatului, iar gradul de previzibilitate crește în cazul profesioniștilor care au alte obligații de prevedere în domeniul în care activează. În speță, prima instanță s-a referit la calitatea inculpatului de deputat în Parlamentul României, autoritate legiuitoare, dar și la experiența acestuia în cadrul acestei autorități, inculpatul fiind deputat din anul 2004 și s-a apreciat că înțelegerea sensului legii este o activitate cotidiană pentru acesta.

În concluzie, prima instanță a constatat că situația de fapt expusă în rechizitoriu rezultă din probele administrate, întregul probatoriu relevând, dincolo de orice dubiu rezonabil, existența faptelor săvârșite de inculpat și vinovăția acestuia în săvârșirea infracțiunilor de conflict de interese.

În drept, corespunzător momentului comiterii faptelor, respectiv sub imperiul legii vechi, anterior datei de 01 februsrie 2014 când a intrat în vigoare noul C. pen., prima instanță a reținut că fapta inculpatului care, în calitate de deputat, a încheiat cu fiul său un contract civil având ca obiect prestarea de activități în cadrul biroului său parlamentar, iar în timpul derulării acestui contract a propus încadrarea în muncă pe durată determinată a aceleiași persoane în cadrul biroului parlamentar și, în final, a avizat contractul individual de muncă din 15 februarie 2010, cu consecința obținerii de către persoana menționată a unui folos patrimonial, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253 1 C. pen.

anterior. S-a precizat că infracțiunea de conflict de interese presupune fie acțiunea de îndeplinire a unui act, fie pe cea de participare la luarea unei decizii, cele două modalități alternative de comitere a faptei determinând caracterizarea infracțiunii ca fiind o infracțiune cu conținut alternativ. Instanța de fond a apreciat că activitatea infracțională din cauză este formată din mai multe acte (respectiv, încheierea contractului civil - care corespunde modalității alternative a îndeplinirii unui act – și, de asemenea,