ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 17/2016

Prin Încheierea de ședință din 16 februarie 2016 pronunțată în Dosarul nr. 4.024/118/2015, Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la "modul de interpretare al art. 1, art. 21 și art. 26 lit. h) raportat la art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, 138 alin. (5), 142, 148, 151 și 152 din Legea nr. 62/2011 și a prevederilor art. 229 alin. (4), 254 și 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în sensul de a stabili dacă: - o decizie a Curții de Conturi, emisă în exercitarea atribuțiilor sale de control, prin care se stabilește că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituții publice finanțate integral din venituri proprii (cum ar fi decontarea cheltuielilor efectuate pentru prestații de odihnă și tratament vizate în cauză) au fost acordate nelegal raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituțiile publice, lipsește de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, în condițiile în care nulitatea acestor clauze nu a fost constatată de o instanță în perioada de valabilitate a contractului; - în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, răspunderea aparține angajatului care a beneficiat de aceste drepturi sau angajatorului." Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11 martie 2016 cu nr. 1.151/1/2016.

La aceeași dată a fost înregistrată cu nr. 1.152/1/2016 sesizarea prin care Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Încheierea din data de 16 februarie 2016 dată în Dosarul nr. 3.927/118/2015, pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea aceleiași probleme de drept.

Prin Încheierea de ședință din 8 martie 2016 pronunțată în Dosarul nr. 2.060/118/2015, Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la "modul de interpretare a art. 138 alin. (3) - (5) și art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, respectiv: - dacă instanța poate invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze a contractului colectiv de muncă convenite cu nerespectarea art. 138 alin. (3) sau aceasta poate fi invocată doar de părți în condițiile art. 142 alin. (2); - dacă art. 138 alin. (5) presupune obligarea angajatorului la executarea unei clauze a contractului colectiv de muncă aflate sub incidența art. 138 alin. (3) și (4)." Această sesizare a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu nr. 1.247/1/2016.

La data de 20 aprilie 2016 a fost înregistrată cu nr. 1.642/1/2016 sesizarea prin care Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Încheierea din 28 martie 2016 dată în Dosarul nr. 3.799/118/2015, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la "interpretarea art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 în sensul că ar fi exclusă răspunderea civilă patrimonială, fondată pe art. 256 alin. (2) din Codul muncii, a salariatului din sectorul bugetar care a primit drepturi necuvenite potrivit legii de salarizare, dar care se regăsesc inserate în contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea legii de salarizare, răspunderea revenind în acest caz exclusiv angajatorului."

Constatând că încheierile Curții de Apel Constanța pronunțate în dosarele nr. 4.024/118/2015, nr. 3.927/118/2015, nr. 2.060/118/2015 și nr. 3.799/118/2015 au ca obiect probleme de drept similare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus conexarea dosarelor nr. 1.152/1/2016, nr. 1.247/1/2016 și nr. 1.642/1/2016 la dosarul nr. 1.151/1/2016. II. Temeiul juridic al sesizărilor

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, cu modificările ulterioare, denumită, în continuare, Legea nr. 94/1992 Art. 1. - (1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. (2) Funcția de control a Curții de Conturi se realizează prin proceduri de audit public extern prevăzute în standardele proprii de audit, elaborate în conformitate cu standardele de audit internaționale general acceptate. (3) Curtea de Conturi își desfășoară activitatea în mod autonom, în conformitate cu dispozițiile prevăzute în Constituție și în prezenta lege, și reprezintă România în calitatea sa de instituție supremă de audit în organizațiile internaționale ale acestor instituții. (4) Litigiile rezultate din activitatea Curții de Conturi se soluționează de instanțele judecătorești specializate. (...) Art. 21. - (1) Curtea de Conturi exercită funcția de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, furnizând Parlamentului și, respectiv, unităților administrativ- teritoriale rapoarte privind utilizarea și administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității. (2) Curtea de Conturi poate exercita auditul performanței asupra gestiunii bugetului general consolidat, precum și a oricăror fonduri publice. (...) Art. 26. - Curtea de Conturi efectuează auditul financiar asupra următoarelor conturi de execuție: (...) h) conturile anuale de execuție a bugetelor instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii; (...) Art. 64. - (1) Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii și a neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. (2) Dacă fapta prevăzută la alin. 1 a fost săvârșită din culpă, pedeapsa este amenda.

Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare, Legea nr. 62/2011 Art. 132. - (1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege. (2) La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal. (3) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior. (4) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile. (...) Art. 138. - (1) Prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani și în natură, altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare pentru categoria respectivă de personal. (2) Prin excepție de la prevederile art. 129 alin. (3) contractele colective de muncă în sectorul bugetar se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în limitele și în condițiile stabilite prin acestea. (3) Drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă. În cazul în care drepturile salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime și maxime, drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective, dar numai între limitele legale. (4) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1)- (3) sunt lovite de nulitate. (5) Răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă cu nerespectarea prevederilor alin. (1)- (3) revine angajatorului. (...) Art. 142. - (1) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă care sunt negociate cu încălcarea prevederilor art. 132 sunt lovite de nulitate. (2) Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanțele judecătorești competente, la cererea părții interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. (3) În cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, părțile pot conveni renegocierea acestora. (4) Până la renegocierea clauzelor a căror nulitate a fost constatată, acestea sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile angajaților, cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivelul superior, după caz. (...) Art. 148. - (1) Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți. (2) Neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta. Art. 151. - Contractul colectiv de muncă încetează: a) la împlinirea termenului sau la terminarea lucrării pentru care a fost încheiat, dacă părțile nu convin prelungirea aplicării acestuia, în condițiile legii; b) la data dizolvării sau lichidării judiciare a unității; c) prin acordul părților. Art. 152. - (1) Contractul colectiv de muncă nu poate fi denunțat unilateral. (2) Litigiile în legătură cu executarea, modificarea sau încetarea contractului colectiv de muncă se soluționează de către instanțele judecătorești competente.

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicat, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii Art. 229. - (1) Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă. (2) Negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie, cu excepția cazului în care angajatorul are încadrați mai puțin de 21 de salariați. (3) La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere. (4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților. (...) Art. 254. - (1) Salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor. (2) Salariații nu răspund de pagubele provocate de forța majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate și nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului. (3) În situația în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina și în legătură cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare și evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părților, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării. (4) Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul părților, conform alin. (3), nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie. (...) Art. 256. - (1) Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. (2) Dacă salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau și care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă acestuia i s-au prestat servicii la care nu era îndreptățit, este obligat să suporte contravaloarea lor. Contravaloarea bunurilor sau serviciilor în cauză se stabilește potrivit valorii acestora de la data plății. Art. 268. - (1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: (...) d) pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. IV. Expunerea succintă a proceselor

Prin Sentința civilă nr. 2.232 din 21 septembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. 4.024/118/2015, Tribunalul Constanța - Secția I civilă a respins acțiunea în pretenții formulată de angajatorul CERONAV împotriva salariatului său, cu motivarea că reclamantul angajator nu a obținut o hotărâre judecătorească de anulare a dispozițiilor art. 74 din Contractul colectiv de muncă referitoare la drepturile speciale privind decontarea prestațiilor de odihnă și tratament și contravaloarea transportului. Mai mult, nici chiar prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a pus în discuție legalitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, invocând doar Decizia nr. 15/2015 a Curții de Conturi - Camera de Conturi a Județului Constanța. Or, actul de control al Curții de Conturi nu are caracterul unei hotărâri judecătorești și nu poate să constate nulitatea unor astfel de clauze; în caz contrar s-ar încălca dispozițiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 și s-ar exceda competenței speciale a Curții de Conturi, intrându-se în aria de competență exclusivă a instanțelor judecătorești. Pe de altă parte, s-a reținut că și în ipoteza în care reclamantul ar fi pus în discuție nulitatea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă referitoare la drepturile salariale menționate, pe motivul că prin acest contract aplicabil salariaților unei instituții publice nu puteau fi negociate drepturi salariale care excedează reglementării limitative în materie, respectiv Legii-cadru nr. 284/2010, această nulitate nu ar putea afecta drepturi deja câștigate de salariați. Și aceasta întrucât, în dreptul muncii, nulitatea unui contract produce efecte numai pentru viitor, după cum arată dispozițiile art. 57 alin. (2) din Codul muncii. Prin urmare, tot ceea ce s-a prestat în baza dispozițiilor contractuale, inclusiv drepturile salariale ce se solicită în prezenta acțiune, nu mai pot fi restituite. Împotriva acestei sentințe au declarat apel părțile, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța - Secția I civilă.

Prin Sentința civilă nr. 2.231 din 21 septembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. 3.927/118/2015, Tribunalul Constanța - Secția I civilă a respins acțiunea în pretenții a angajatorului CERONAV formulată împotriva salariatului său, ca neîntemeiată, pentru considerentele menționate anterior în Dosarul nr. 4.024/118/2015. Împotriva acestei sentințe au declarat apel părțile, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța - Secția I civilă.

Prin Sentința civilă nr. 1.497 din 8 iulie 2015 pronunțată în Dosarul nr. 2.060/118/2015, Tribunalul Constanța - Secția civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul sindicat, în numele anumitor salariați, în contradictoriu cu angajatorul CERONAV. Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut că un contract colectiv de muncă produce efecte față de angajatori și salariații acestora, executarea acestuia fiind obligatorie, însă, în cauză, contractul colectiv de muncă în ceea ce privește negocierea, încheierea și executarea prezintă particularități ce derivă din calitatea de instituție publică a angajatorului. Dacă în privința contractelor colective de muncă încheiate la nivelul unei persoane juridice private Legea nr. 62/2011 instituie regula obligativității clauzelor acestora, în privința contractelor/acordurilor colective de muncă încheiate în sectorul bugetar legea stabilește anumite reguli prevăzute la art. 138 din actul normativ anterior menționat, în conformitate cu care salariații din sectorul bugetar nu pot beneficia decât de acele drepturi prevăzute de legislația în vigoare pentru categoria respectivă de personal. Potrivit art. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010, obiectul de reglementare al legii este reprezentat de stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege. Art. 37 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010 prevede că, prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi. Analizând Legea-cadru nr. 284/2010, se constată că ajutoare de natura celor indicate în art. 1 din Decizia nr. 24 din 2 martie 2015 nu sunt prevăzute pentru salariații din sectorul bugetar, astfel încât drepturile acordate angajaților CERONAV, după intrarea in vigoare a acestei legi, excedează cadrului legal. Este adevărat că inserarea unor clauze în Contractul colectiv de muncă contrare legislației atrage nulitatea acestora, ce poate fi constatată doar de către instanțele judecătorești, conform art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, însă trebuie analizată și modalitatea de formulare a art. 74 din contractul colectiv de muncă, ce condiționează acordarea ajutoarelor de existența posibilităților financiare. Textul art. 74 din contractul colectiv de muncă instituie o posibilitate a acordării ajutoarelor, lăsată la aprecierea angajatorului, în funcție de posibilitățile financiare ale acestuia. Așadar, textul nu instituie o obligație a acordării ajutoarelor, ci constituie o opțiune pentru angajator, putând fi executată doar în cazul existenței mijloacelor financiare. În concluzie, constatând că sistarea acordării ajutoarelor se impune ca efect al aplicării dispozițiilor Legii-cadru nr. 284/2010, art. 138 din Legea nr. 62/2011 și reținând și caracterul facultativ al acordării ajutoarelor, conform art. 74 din contractul colectiv de muncă, instanța a apreciat că cererea este nefondată și a dispus respingerea acesteia. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Sindicatul Liber al CERONAV Constanța, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța - Secția I civilă.

Prin sentința civilă nr. 2.664 din 15 octombrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. 3.799/118/2015, Tribunalul Constanța - Secția I civilă a respins acțiunea formulată de același angajator ca nefondată, reținând că ceea ce interesează în prezenta cauză este a se stabili dacă raporturile juridice existente între părțile litigante în contextul efectuării plății cu titlul de decontare a prestațiilor de odihnă și tratament au fost lipsite de suport juridic cu efect retroactiv, ca efect al emiterii Deciziei nr. 15/2015. Părțile nu au contestat că izvorul juridic al raportului juridic în executarea căruia salariatul ar fi primit plata nedatorată îl constituie contractul colectiv de muncă pe anul 2014, iar acțiunea reclamantei tinde la restrângerea efectelor sale ex tunc, invocând în prezent lipsa unui temei legal pentru plata efectuată pârâtului. Însă, potrivit art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanțele judecătorești competente, la cererea părții interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. În prezenta cauză, reclamantul nu a obținut o hotărâre judecătorească de anulare a dispozițiilor art. 74 din contractul colectiv de muncă pe anul 2014 referitoare la drepturile speciale privind decontarea prestațiilor de odihnă și tratament ori pentru contravaloarea transportului. Totodată, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a pus în discuție legalitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, invocând doar Decizia nr. 15/2015 a Curții de Conturi - Camera de Conturi a Județului Constanța, care nu are înrâurire asupra legalității clauzelor contractelor colective de muncă, supuse exclusiv jurisdicției muncii. Prin încheierea contractului colectiv de muncă, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convențională, creat de angajatori și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale, precum și de interesele celor două părți. În concepția legiuitorului, contractul colectiv de muncă reprezintă forma de exprimare concretă a normelor juridice de muncă. Autoritatea publică, prin intermediul dreptului, orientează doar acțiunile și inițiativele celor două părți în procesul muncii, stabilind limite minime ca măsură de protecție generală a salariaților. De aceea, întocmai ca în cazul contractului individual de muncă [art. 57 alin. (2) din Codul muncii], nulitatea unor clauze ale contractului colectiv de muncă nu ar putea oricum atinge drepturi deja câștigate de salariați, iar tot ceea ce s-a prestat în baza dispozițiilor contractuale, inclusiv drepturile salariale ce se solicită în prezenta acțiune, nu mai pot fi restituite. Reclamanta a susținut în cuprinsul acțiunii că nu se poate reține o culpă a salariatului în privința încasării unei anumite sume, însă art. 256 alin. (1) din Codul muncii exclude, deopotrivă, ideea de culpă a angajatorului. Or, potrivit dispozițiilor art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă cu nerespectarea prevederilor alin. (1)- (3) revine angajatorului, astfel că obligația de restituire nu își poate găsi fundamentul în plata nedatorată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul CERONAV, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța - Secția I civilă. V. Motivele de admisibilitate reținute de titularii sesizărilor

În dosarele nr. 4.024/118/2015 și 3.927/118/2015, înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 1.151/1/2016 și 1.152/1/2016, cu privire la problemele de drept supuse dezlegării, instanța de sesizare a reținut următoarele: 14.1. Problema efectelor contractului colectiv de muncă și a efectelor deciziei Curții de Conturi Având în vedere dispozițiile Codului muncii și ale Legii dialogului social nr. 61/2011 incidente în cauză, se pune problema dacă, drept urmare a unui control efectuat de Curtea de Conturi în exercitarea atribuțiilor sale de control conform art. 1, 21 și art. 26 lit. h) raportat la art. 64 din Legea nr. 94/1992, aceasta poate stabili că anumite drepturi salariale sau în natură acordate în baza unui contract colectiv de muncă ce nu a fost anulat în perioada de valabilitate sunt acordate în mod nelegal, stabilind, implicit, că prevederile din contractul colectiv de muncă respectiv contravin legii. Într-o astfel de situație, se pune problema dacă o astfel de constatare ar avea consecințe asupra efectelor contractului colectiv de muncă respectiv, în sensul că s-ar putea considera că nu mai este îndeplinită condiția impusă de art. 229 alin. (4) din Codul muncii ca acel contract să fie încheiat cu respectarea legii și, ca urmare, acesta nu ar mai produce efecte între părți, cel puțin în privința anumitor clauze, sau pentru lipsirea de efecte a contractului ar trebui fie să intervină o cauză legală de încetare a acestuia, fie să se constate nulitatea clauzelor de către instanța de judecată, caz în care se pune problema doar a posibilității invocării din oficiu sau de către parte, pe cale de excepție, a nulității după expirarea perioadei de aplicabilitate a contractului. Problema prezintă însă particularități determinate de regimul juridic al instituției reclamante care este finanțată integral din fonduri proprii, caz în care contractul colectiv de muncă produce efecte până la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, nefiind aplicabile dispozițiile legislației privind salarizarea în sectorul bugetar. 14.2. Problema răspunderii patrimoniale a angajaților Potrivit art. 254 din Codul muncii, salariații răspund patrimonial pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor. În același capitol III din titlul XI al Codului muncii, intitulat "Răspunderea patrimonială", este cuprins și art. 256 care instituie o formă de răspundere independentă de culpă, bazată în realitate pe îmbogățirea fără justă cauză, stabilind că salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Problema care se pune este dacă poate fi considerată o culpă a angajatului încasarea sumelor plătite de angajator într-o situație precum cea din cauza de față sau dacă se poate considera că acele sume au fost plătite de angajator deși nu erau datorate, în condițiile în care au fost plătite în baza unui contract colectiv de muncă valabil, ale cărui clauze nu au fost anulate. Pe de altă parte, art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 stabilește că răspunderea pentru încheierea contractelor colective cu încălcarea prevederilor alin. (1)- (3) din același articol revine angajatorului. Chiar dacă s-ar considera că acele clauze din contractul colectiv de muncă, în baza cărora s-au plătit anumite drepturi, considerate contrare legii de către Curtea de Conturi, sunt nule sau lipsite de efecte prin decizia instituției de control, se pune problema dacă aceste efecte se produc pentru trecut sau numai pentru viitor, caz în care nu s-ar mai pune problema restituirii sumelor încasate până la momentul emiterii deciziei de către Curtea de Conturi.

În Dosarul nr. 2.060/118/2015, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 1.247/1/2016, cu privire la modul de interpretare a art. 138 alin. (3) - (5) și art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în primul rând, se ridică problema dacă instanța poate invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze a contractului colectiv de muncă convenită cu nerespectarea art. 138 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 sau aceasta poate fi invocată doar de părți în condițiile art. 142 alin. (2). Art. 138 alin. (4) din Legea nr. 62/2011 sancționează cu nulitatea clauzele contractului colectiv de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1)- (3). Fiind vorba despre norme de ordine publică, instituite în vederea unui interes general, respectiv gestionarea fondurilor publice, nulitatea la care se referă art. 138 alin. (4) este absolută. În dreptul comun, art. 1.247 alin. (3) Cod civil prevede că "instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută". Legea dialogului social nu cuprinde o dispoziție expresă în sensul că instanța nu ar putea invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze contractuale. Totuși, art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 prevede că "nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanțele judecătorești competente, la cererea părții interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție". Textul este circumscris ipotezei exprimate prin alin. (1), adică privind clauzele negociate cu încălcarea art. 132. Potrivit art. 132 alin. (1), "clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege". Se constată că textul nu face distincție după cum clauzele respective încalcă legea în favoarea sau în defavoarea salariaților. Întrucât dispozițiile Legii nr. 62/2011 privind negocierea și încheierea contractelor colective de muncă constituie o dezvoltare a prevederilor Codului muncii și acestea prezintă însușirea prevăzută de art. 278 alin. (1) din Codul muncii de a se completa cu dispozițiile de drept comun ale legislației civile. De aceea, se poate considera că art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 nu înlătură obligația instanței de a invoca din oficiu nulitatea absolută, potrivit prevederilor de drept comun, ci doar prevede posibilitatea constatării nulității la cererea părții interesate. În același timp, aceeași prevedere legală s-ar putea interpreta și în sensul că instanța nu poate invoca nulitatea absolută din oficiu, întrucât această prerogativă este exclusă implicit de legiuitor prin prevederea expresă că nulitatea se constată la cererea părții interesate. Se poate considera, față de caracterul derogatoriu al art. 138 în privința sectorului bugetar, și că încălcarea alin. (1)- (3) ar atrage o nulitate de drept, ceea ce ar presupune, cel puțin în privința contractelor încheiate în sectorul bugetar, obligația instanței de a constata această nulitate din oficiu. Totuși, un regim diferit față de celelalte contracte colective de muncă este discutabil, față de exprimarea identică a legiuitorului de la art. 138 alin. (3) și art. 142 alin. (1): "clauzele (...) sunt lovite de nulitate". În al doilea rând, se ridică problema dacă art. 138 alin. (5) presupune obligarea angajatorului la executarea unei clauze a contractului colectiv de muncă aflată sub incidența art. 138 alin. (3) și (4). În dreptul comun, nulitatea unei clauze contractuale are ca efect lipsirea de efecte a acesteia și restituirea prestațiilor. Art. 138 alin. (5) constituie o prevedere specifică materiei contractelor colective de muncă încheiate în sectorul bugetar, a cărei interpretare depinde de deslușirea sensului noțiunii de "răspundere" la care se referă. O acțiune prin care salariații solicită obligarea angajatorului la executarea unei clauze contractuale are ca obiect răspunderea contractuală. Într-o asemenea viziune, angajatorul este ținut să execute o clauză contractuală lovită de nulitate (chiar constatată de instanță la cererea acestuia), urmând, cel mult, să fie antrenată ulterior răspunderea subsidiară a prepușilor săi care se fac vinovați de încheierea contractului cu încălcarea legii. Astfel, salariații ajung să beneficieze fără niciun impediment de o clauză convenită cu încălcarea legii, deși și aceștia au participat, prin organele lor reprezentative, la negocierea și semnarea contractului. Se ajunge, astfel, la concluzia că instanța, sesizată în baza unei clauze a unui contract colectiv de muncă, nici nu ar trebui să analizeze incidența nulității întrucât este irelevantă, de vreme ce trebuie, oricum, să admită acțiunea, antrenând, în acest fel, răspunderea angajatorului potrivit art. 138 alin. (5). Se poate considera însă că această interpretare se îndepărtează de intenția legiuitorului de protejare a bugetelor publice prin prevederile restrictive ale art. 138 din Legea nr. 62/2011, în sensul neexecutării clauzelor afectate de nulitate, iar nu al expunerii bugetului instituției posibilității discutabile de recuperare a prejudiciului de la conducerea acesteia, în mod subsecvent executării întocmai a acelor clauze. Cu privire la noutatea chestiunii de drept și situația practicii judiciare, s-a apreciat că problema de drept discutată, sub cele două aspecte, nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii sau al unei hotărâri preliminare și nici nu face obiectul unor astfel de sesizări aflate în curs de soluționare, potrivit site-ului Înaltei Curți de Casație și Justiție până la data la care instanța s-a pronunțat, respectiv 8 martie 2016. Așadar, s-a considerat că este vorba de o chestiune nouă, sub ambele aspecte, întrucât, în practica judiciară, nu s-a cristalizat o jurisprudență unitară sau neunitară. Deși problematica contractelor colective de muncă are reflectare în practica judiciară, aceasta nu a formulat până în prezent răspuns la cele două aspecte ale chestiunii ridicate, situație la baza căreia stă specificul prezentului litigiu, în care, deși părțile înfățișează poziții procesuale contrare, angajatorul care se opune executării unor clauze ale contractului colectiv de muncă în urma unei decizii a Curții de Conturi pe care nu a contestat-o, nu invocă nulitatea clauzelor respective.

În Dosarul nr. 3.799/118/2015, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 1.642/1/2016, cu privire la modul de interpretare a art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social în sensul că ar fi exclusă răspunderea civilă patrimonială, fondată pe art. 256 alin. (2) din Codul muncii, a salariatului din sectorul bugetar care a primit drepturi necuvenite potrivit legii de salarizare, dar care se regăsesc inserate în contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea legii de salarizare, răspunderea revenind în acest caz exclusiv angajatorului, instanța de sesizare a reținut următoarele: Dispozițiile art. 37 din Legea-cadru nr. 284/2010 stabilesc faptul că: (1) Prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi. (2) Salarizarea personalului autorităților și instituțiilor publice care și-au schimbat regimul de finanțare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, cu modificările și completările ulterioare, din instituții finanțate integral din venituri proprii în instituții finanțate integral sau parțial de la bugetul de stat se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate. (3) După expirarea perioadei de valabilitate a contractelor colective de muncă legal încheiate, salarizarea personalului prevăzut la alin. (2) se realizează în funcție de modul de organizare și finanțare al autorităților și instituțiilor publice vizate, potrivit prevederilor prezentei legi. Dispozițiile art. 1 alin. (2) din aceeași lege arată că "Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege." Față de aceste prevederi legale, la termenul din 29 februarie 2016, s-a pus în discuția părților dacă prevederile art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, republicată, se interpretează în sensul că este exclusă răspunderea civilă patrimonială, fondată pe art. 256 alin. (2) din Codul muncii, a salariatului din sectorul bugetar care a primit drepturi necuvenite potrivit legii de salarizare, dar care se regăsesc inserate în contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea legii de salarizare. Problema ridicată în acest caz este nouă, ea nefiind obiect al vreunui recurs în interesul legii, după cum nici nu a mai făcut obiect al unei dezlegări dispuse potrivit art. 520 și următoarele din Codul de procedură civilă. Aceasta are relevanță în cauză câtă vreme se solicită interpretarea art. 256 din Codul muncii în sensul obligării salariatului din sectorul bugetar să restituie toate sumele încasate în temeiul unui contract colectiv de muncă încheiat cu nerespectarea legislației salarizării, cu toate că există o normă ce pare a exclude, într-o atare ipoteză, răspunderea patrimonială de drept comun a angajatului. VI. Punctele de vedere ale completelor de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Opinia instanțelor de sesizare în dosarele nr. 4.024/118/2015 și 3.927/118/2015, înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 1.151/1/2016 și 1.152/1/2016 1. Cu privire la problema efectelor contractului colectiv de muncă și a efectelor deciziei Curții de Conturi Contractul colectiv de muncă constituie legea părților potrivit art. 229 alin. (4) din Codul muncii, iar executarea acestuia este obligatorie pentru părți potrivit art. 148 din Legea nr. 62/2011. Singura situație în care acesta este lipsit de efecte este încetarea acestuia în cazurile prevăzute de art. 151 din Legea nr. 62/2011 și constatarea nulității sale în întregime sau a unora dintre clauzele lui, în condițiile art. 142 din Legea nr. 62/2011. Neîndeplinirea condiției ca anumite clauze din contractul colectiv de muncă sau acesta în întregime să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale pentru a produce efecte, la care se referă art. 229 alin. (4) din Codul muncii, poate fi constatată numai de către instanță, în cazul în care se invocă nulitatea clauzelor contractuale respective. Împrejurarea că, în urma unui control al Curții de Conturi, s-a stabilit că drepturile negociate prin contractul colectiv de muncă în favoarea angajaților ar fi acordate nelegal nu poate lipsi de efecte contractul colectiv de muncă, întrucât actele Curții de Conturi nu se pot opune instanței cu forță obligatorie, neavând caracterul unor hotărâri judecătorești care să se bucure de puterea lucrului judecat. Curtea de Conturi nu are dreptul să analizeze legalitatea unui contract colectiv de muncă și să constate ea însăși, în lipsa unei proceduri desfășurate în fața unei instanțe judecătorești, care să prezinte garanții de independență și imparțialitate, nelegalitatea contractului colectiv de muncă. Un astfel de control de legalitate ar echivala cu verificarea existenței unor cauze de nulitate în sensul art. 138 alin. (4) și art. 142 din Legea nr. 62/2011, iar lipsirea de efecte a contractului colectiv de muncă ar constitui o veritabilă măsură de anulare a acestuia, ceea ce excedează competenței Curții de Conturi și intră în competența exclusivă a instanțelor judecătorești. Pe de altă parte, potrivit art. 278 alin. (1) din Codul muncii, prevederile art. 1.247 alin. (3) din Codul civil pot fi aplicabile numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de Codul muncii. Ca urmare, aceste prevederi, care impun în manieră generală obligația instanței de a invoca din oficiu nulitatea absolută, pot fi aplicate în limitele stabilite de art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, respectiv numai dacă contractul colectiv de muncă mai este aplicabil. Pe de altă parte, prevederile art. 142 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 stabilește că nulitatea se poate constata la cererea părții interesate, punând în discuție posibilitatea instanței de a invoca din oficiu nulitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă. În sfârșit, chiar dacă se apreciază că decizia emisă de Curtea de Conturi în exercitarea atribuțiilor sale legale de control ar lipsi de efecte anumite clauze din contractul colectiv de muncă, trebuie avut în vedere că instituția reclamantă este o instituție finanțată integral din venituri proprii, conform Hotărârii Guvernului nr. 449/2003. Or, în legătură cu aceste instituții, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, a stabilit, prin Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016, că, în interpretarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată de Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, salariile personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor și a celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale, precum și din cele aflate în coordonarea prim-ministrului și cele aflate sub controlul Parlamentului se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, de la data expirării perioadei de valabilitate prevăzută în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată de Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare. Soluția este incidentă și în cazul contractelor colective de muncă aplicabile în anul 2014, care au expirat la sfârșitul acelui an, raportat la prevederile art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 și art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului bugetar în anul 2014, respectiv anul 2015, în sensul că prevederile cuprinse în Legea-cadru nr. 284/2010 devin aplicabile după expirarea perioadei de valabilitate prevăzute în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a acestor ordonanțe de urgență. Pe cale de consecință, în perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă încheiat în cadrul instituției cu finanțare integrală din venituri proprii nu erau aplicabile prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 astfel încât nu se poate considera că prevederile din contractul colectiv de muncă contravin dispozițiilor din Legea-cadru nr. 284/2010, de vreme ce acestea nu erau aplicabile instituției reclamante. 2. Cu privire la problema răspunderii patrimoniale a angajaților Pe de o parte, răspunderea patrimonială a angajaților în temeiul art. 254 din Codul muncii este condiționată de culpa acestora în producerea prejudiciului. Or, în mod expres, art. 138 alin. 5 din Legea nr. 62/2011 stabilește că răspunderea pentru încheierea contractelor colective cu încălcarea prevederilor alin. 1-3 din același articol revine angajatorului, iar nu angajaților. Curtea de Conturi nu a impus reclamantei să recupereze prejudiciul de la angajații care au beneficiat de anumite drepturi potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă, ci doar o obligație generală de recuperare a acestui prejudiciu. Pe de altă parte, răspunderea patrimonială întemeiată pe prevederile art. 256 din Codul muncii este condiționată de caracterul necuvenit al unor sume încasate de angajați de la angajator. Acordarea sumelor respective s-a făcut în executarea unor obligații asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă, în cadrul negocierii colective definite de art. 1 lit. b) din Legea nr. 62/2011, prin care s-au reglementat relațiile de muncă dintre angajator și angajați, drepturile prevăzute fiind considerate o contraprestație a muncii. Art. 57 alin. (2) din Codul muncii stabilește că eventuala constatare a nulității contractului individual de muncă produce efecte numai pentru viitor. Această soluție este justificată de împrejurarea că părțile nu mai pot fi repuse în situația anterioară, munca prestată de angajat în considerarea clauzelor din contractul individual de muncă neputând fi "restituită" de angajator decât cel mult prin plata unei despăgubiri care oricum ar trebui să fie egală cu drepturile salariale deja încasate. Deși, în privința contractului colectiv de muncă, nu există o prevedere similară, argumentele pentru a reține aceeași soluție sunt identice cel puțin în privința clauzelor care stabilesc aspecte referitoare la salarizare sau alte drepturi cuvenite angajaților pentru prestarea muncii. Astfel, în contractul colectiv de muncă se stabilește și contraprestația datorată de angajator pentru munca angajaților care include, pe lângă salarii, în legătură cu care contractul colectiv de muncă stabilește criterii generale de determinare, și anumite drepturi în natură sau în bani, conform art. 229 alin. (1) din Codul muncii. Toate aceste drepturi ale salariaților constituie contraprestația angajatorului pentru munca angajaților, contraprestație pe care angajații o au în vedere pentru stabilirea sau continuarea raporturilor de muncă și pentru prestarea activității. Lipsirea de efecte pentru trecut a clauzelor din contractul colectiv de muncă care prevăd drepturi pentru salariați ar însemna lipsirea de cauză a unei părți din obligațiile angajaților, concretizate în prestații care ar trebui astfel restituite de angajator, ceea ce evident este imposibil. Ca urmare, aceste sume nu pot fi considerate necuvenite.

Opinia instanței de sesizare în Dosarul nr. 2.060/118/2015, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 1.247/1/2016 S-a apreciat că instanța poate invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze a contractului colectiv de muncă convenită cu nerespectarea art. 138 alin. (3) din Legea nr. 62/2011, întrucât art. 142 alin. (2) prevede posibilitatea constatării nulității la cererea părților interesate, dar nu exclude aplicarea principiului prevăzut de art. 1.247 alin. (3) din Codul civil. Totodată, instanța de sesizare apreciază că art. 138 alin. (5) din Legea