ÎCCJ — Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre din 14/12/2006 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 566 din 17/08/2007 în Cauza Dimitrie Dan Popescu împotriva României (Cererea nr. 21.397/02)…

La originea cauzei se află o cerere (nr. 21.397/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Dimitrie Dan Popescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 22 mai 2002 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamantul, căruia i-a fost acordată asistență judiciară, este reprezentat de doamna D.-O. Călinescu, avocată în București. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul său, doamna B. Ramașcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

La data de 23 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 alin. 3 din Convenție, aceasta a hotărât să se analizeze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament). ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Reclamantul s-a născut în anul 1934 și locuiește în București.

În 1925, G.D., bunicul reclamantului, a construit o casă situată în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud. În 1950, invocând Decretul de naționalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia casei respective, precum și a terenului aferent de 600 m 2 .

Prin Contractul din 5 noiembrie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 , societatea U, administratoare a bunurilor imobiliare de stat, a vândut bunul imobil în discuție lui D.A. și D.E., care îl ocupau în calitate de chiriași.

La data de 24 martie 1998, reclamantul a sesizat Judecătoria Constanța cu o acțiune în revendicare imobiliară îndreptată împotriva Primăriei Eforie Sud. El a pretins că, în temeiul Decretului nr. 92/1950 , bunurile ce aparțineau anumitor categorii sociale erau exceptate de la naționalizare și că bunicul său făcea parte din acestea.

Prin Încheierea de ședință din 20 iunie 1999, Judecătoria Constanța și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Județean Constanța. În fața acestei instanțe, reclamantul și-a extins acțiunea în justiție pentru a obține și anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu chiriașii.

La data de 2 februarie 2000, instanța, statuând că statul intrase în posesia bunului fără "titlu valabil" și că naționalizarea fusese ilegală, a dispus ca statul să-l restituie reclamantului. Prin aceeași sentință, instanța a validat contractul de vânzare-cumpărare, considerând că societatea ce administra bunurile imobiliare de stat avea "puterea legală" de a vinde bunul în litigiu și că, prin urmare, vânzarea fusese legală.

În apelul reclamantului, prin Hotărârea din 8 decembrie 2000, Curtea de Apel Constanța a confirmat această sentință cu următoarea motivare: "(...) În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, instanța de fond s-a preocupat respingându-l ca nefondat, întrucât nu s-a făcut dovada relei-credințe a cumpărătorului și nici frauda la lege, așa cum a susținut reclamantul."

Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii, susținând că, la momentul încheierii contractului, părțile au fost de rea-credință.

La data de 30 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a confirmat hotărârea Curții de Apel Constanța, reluând aceeași motivare ca cea a instanțelor inferioare.

Conform unei adrese a Primăriei Constanța, trimisă la data de 8 februarie 2006 Ministerului Afacerilor Externe, la o dată neprecizată, reclamantul ar fi depus o cerere de despăgubire în baza Legii nr. 10/2001 . Din aceeași adresă rezultă că cererii sale nu i s-a dat curs favorabil. II. Dreptul și practica interne pertinente

Prevederile legale și jurisprudența internă pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC] nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Străin și alții împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) și Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006). ÎN DREPT I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1

Reclamantul pretinde că vânzarea bunului unor terți, validată de Curtea Supremă de Justiție la data de 30 noiembrie 2001, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor." A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenție. Mai mult, ea observă că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, îl declară admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul evocă dificultățile pe care le ridica problema caselor naționalizate la vremea respectivă, având în vedere contextul politic și juridic al societății românești. El insistă asupra preocupării legiuitorului de a păstra un just echilibru între interesele foștilor proprietari și cele ale chiriașilor. În opinia Guvernului, Curtea trebuie să ia în considerare situația economică dificilă în care se afla statul în momentul despăgubirii pentru pierderea proprietății foștilor proprietari ai caselor naționalizate.

Guvernul rezumă obiectivele Legii nr. 10/2001 , care a fost prima lege ce a reglementat în mod global problema imobilelor naționalizate, tinzând spre echilibrul dintre cerințele reparației și ale siguranței raporturilor juridice, și, în fine, pe cele ale Legii nr. 247/2005, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001, punând la punct cadrul instituțional și financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei legi. El reamintește că reclamantul ar fi depus o cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001.

Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de o mare putere discreționară, nu numai în ceea ce privește alegerea măsurilor pentru garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau pentru reglementarea în materia dreptului proprietății, dar și pentru a-și rezerva timpul necesar implementării lor. El apreciază că ultima reformă în materie, și anume Legea nr. 247/2005, stabilește principiul acordării de despăgubiri echitabile și neplafonate, stabilite printr-o hotărâre a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituire sau despăgubire. Această lege prevede ca, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la valoarea bunului stabilită prin expertiză.

În fine, Guvernul consideră că o posibilă întârziere în acordarea despăgubirilor nu va fi de natură să rupă justul echilibru dintre protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general.

Reclamantul contestă argumentul Guvernului. El apreciază că s-a adus atingere dreptului său de proprietate și invocă, mutatis mutandis, hotărârile Străin, citată mai sus (§§ 39-40) și Păduraru, citată mai sus (§§ 38-53). El afirmă că incertitudinea din domeniul legislativ invocată de Guvern este imputabilă statului și nu va putea fi considerată ca o "circumstanță excepțională" care justifică o ingerință în dreptul său de proprietate asupra bunului în discuție.

Curtea reamintește că în Cauza Străin, citată mai sus (§§ 39 și 59), ea a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altcuiva unor terți de bună-credință, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubire, a constituit o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

Mai mult, în Cauza Păduraru, citată mai sus (§ 112), Curtea a constatat că statul își încălcase obligația pozitivă de a reacționa în timp util și coerent față de problema de interes general a restituirii sau vânzării imobilelor ce au intrat în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. De asemenea, ea a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamanților, care s-au găsit în imposibilitatea de a-și recupera toate bunurile, deși dispuneau de o hotărâre definitivă ce dispunea ca statul să li le restituie.

În speță, Curtea nu vede niciun motiv pentru care să se abată de la jurisprudența citată mai sus, având în vedere că situația de fapt este aproximativ aceeași. În cauza de față, după exemplul Cauzei Brumărescu, citată mai sus, niște terți au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului să facă obiectul unei confirmări definitive. Și, la fel ca în Cauza Străin, citată mai sus, reclamantul în speță a fost recunoscut ca proprietar legitim, instanțele considerând incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naționalizării (paragrafele 10-13 de mai sus).

Curtea observă că vânzarea bunului reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995 îl împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate și că nu i-a fost acordată nicio despăgubire pentru această privare. Într-adevăr, deși a depus o cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, el nu a primit niciun răspuns favorabil până în prezent (paragraful 14 de mai sus).

Curtea observă că, la data de 22 iulie 2005, a fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept de despăgubire, la valoarea estimată în bani a bunului ce nu poate fi restituit, persoanelor care se află în aceeași situație ca cea a reclamantului. Ea propune, pentru persoanele ce nu au posibilitatea să obțină restituirea bunului lor în natură, să le acorde o despăgubire sub forma unei participații, în calitate de acționari, la un organism de plasare a valorilor mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele care au dreptul să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acțiuni odată ce societatea va fi cotată la bursă.

Curtea observă că, la data de 29 decembrie 2005, societatea pe acțiuni Proprietatea a fost înscrisă la Registrul Comerțului din București. Pentru ca acțiunile emise de această societate pe acțiuni să poată face obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie urmată procedura de agreare de către Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (CNVM). Cotarea sa efectivă la bursă este preconizată, conform ultimelor informații, pentru iunie-iulie 2007.

În speță, dacă presupunem că cererea de restituire formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 este admisibilă și ar putea face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a ajunge la acordarea efectivă a unei despăgubiri către reclamant și că cererii acestuia, întemeiată pe legea mai sus menționată, nu i s-a dat curs încă. Mai mult, nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 de modificare a ei nu iau în considerare prejudiciul determinat de lipsa prelungită de despăgubire acordată persoanelor care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor în baza unei hotărâri definitive.

Drept care, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul său de proprietate asupra bunului imobiliar situat în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud, combinat cu lipsa totală de despăgubire timp de aproape 5 ani, l-au făcut să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, în speță a avut loc încălcarea acestei prevederi. II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenție

Reclamantul pretinde că vânzarea casei către chiriașii D.A. și D.E. a condus la imposibilitatea de a obține executarea Hotărârii definitive din 2 decembrie 2000 a Tribunalului Județean Constanța, care a dispus ca statul să-i restituie imobilul, ceea ce a încălcat art. 6 din Convenție, care prevede astfel: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (...)."

Curtea consideră, ținând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 23-30 de mai sus, că nu are rost să statueze asupra fondului acestui capăt de cerere (vezi, mutatis mutandis și printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, și Biserica Catolică din Canee împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegerea 1997-VIII, § 50). III. Asupra aplicării art. 41 din Convenție

Conform art. 41 din Convenție, "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă." A. Prejudiciu

În principal, reclamantul solicită restituirea casei în discuție sau acordarea a 80.000 euro (EUR). El a depus la dosar un raport de expertiză. De asemenea, el solicită 43.920 EUR pentru privarea de dreptul său începând din anul 2002 și până în 2006. De asemenea, el solicită 20.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferințele, îngrijorarea și incertitudinea cauzate de ingerința statului în dreptul său de proprietate.

Guvernul apreciază că valoarea comercială a bunului este de 57.039 EUR. El prezintă opinia expertului imobiliar în acest sens. În ceea ce privește suma reprezentând chiriile neîncasate, Guvernul consideră că, în principiu, nu este cazul să se acorde o asemenea despăgubire și invocă, printre altele, Cauza Buzatu împotriva României (nr. 34.642/97, § 18, 25 ianuarie 2005). În ceea ce privește daunele morale, Guvernul consideră că pretențiile reclamantului sunt excesive în raport cu jurisprudența Curții (Strain împotriva României, citată mai sus, § 84) și apreciază că hotărârea ar putea constitui, în sine, o reparație satisfăcătoare a prejudiciului moral suportat.

În observațiile sale ca răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul a depus la dosar un răspuns la opinia expertului Guvernului, în care el insistă asupra rezultatului expertizei sale inițiale. El exprimă anumite îndoieli în ceea ce privește imparțialitatea expertului Guvernului care și-a prezentat opinia, deoarece ar fi fost vorba de domnul L.M., persoană care efectuează toate expertizele în cauzele comunicate Guvernului român. Conform celor spuse de reclamant, fiind vorba de un mare număr de expertize efectuate pentru Guvern și ținând seama de onorariile practicate de acest expert, această situație poate influența, într-o anumită măsură, rezultatele expertizelor.

În ceea ce privește suma corespunzătoare privării de dreptul de proprietate, reclamantul îi solicită Curții fie să-i acorde o reparație pecuniară cu acest titlu, fie să țină cont de ea cu ocazia reparației prejudiciului moral, conform Cauzei Radu împotriva României (nr. 13.309/03, § 49, 20 iulie 2006). În fine, în ceea ce privește prejudiciul moral, el îi solicită Curții să țină cont de faptul că a existat, de asemenea, o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenție, din cauza imposibilității de a executa hotărârea ce dispunea restituirea bunului.

În circumstanțele speței, Curtea apreciază că restituirea casei situate în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud, precum și a terenului alăturat, așa cum a fost ea dispusă la data de 2 februarie 2000 de către Tribunalul Județean Constanța, l-ar pune pe reclamant cât mai curând posibil într-o situație ce ar echivala cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă, Curtea dispune ca el să-i plătească persoanei în cauză, ca daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.

În acest sens, Curtea observă cu interes că Legea nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate atât legal, cât și ilegal, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală, în ceea ce privește reparațiile datorate în cazurile de acte ilicite și confirmate în mod constant de ea însăși în jurisprudența sa referitoare la privările ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva Greciei (satisfacție echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu (satisfacție echitabilă), citată mai sus, §§ 22 și 23].

Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naționalizările operate de regimul comunist și prevede obligarea restituirii în natură a bunurilor ieșite din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. În caz de imposibilitate de a le restitui, de exemplu din cauza vânzării bunului unui terț de bună-credință, legea acordă o despăgubire la valoarea comercială a bunului la momentul acordării (titlul I secțiunea I art. 1, 16 și 43 din lege).

Curtea observă că opinia trimisă de expertul Guvernului este întemeiată pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu a vizitat bunul. Ținând cont de expertiza furnizată de reclamant, precum și de informațiile de care dispune Curtea asupra prețurilor de pe piața imobiliară locală, ea apreciază că valoarea comercială actuală a bunului este de 80.000 EUR.

În ceea ce privește sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu poate specula asupra posibilității și randamentului unei închirieri a bunului în discuție (conform Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Cu toate acestea, ea va ține cont de privarea de proprietate suportată de reclamant începând din anul 1997, cu ocazia reparației prejudiciului moral (vezi, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54.062/00, § 70, 22 decembrie 2004).

Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus prejudicii grave dreptului reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 8.000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suportat. B. Cheltuieli de judecată

De asemenea, reclamantul solicită 3.048,26 EUR drept cheltuieli de judecată suportate în fața Curții, pe care le detaliază după cum urmează: 30,81 EUR pentru taxe de curier, 238,87 EUR pentru onorariul expertului, precum și 2.778,58 EUR pentru onorarii avocațiale. Reclamantul a depus la dosar documente justificative în acest sens. În ceea ce privește ultimele onorarii, reclamantul a depus la dosar o copie a unei convenții referitoare la plata directă efectuată către avocata sa.

Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de onorarii avocațiale este prea ridicată și face trimitere la jurisprudența Curții, în special la cauzele bulgare (Natchova și alții împotriva Bulgariei, nr. 43.577/98 și 43.579/98, § 185, 26 februarie 2004, Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38.361/97, § 174, CEDO 2002-IV, și Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 103, CEDO 2000-VI). Conform spuselor Guvernului, în aceste trei cauze, onorariile avocațiale au fost calculate pe baza unui tarif de 40 EUR pe oră, în timp ce în cauza de față avocata reclamantului a practicat un tarif de 80 EUR pe oră, ceea ce reprezintă un tarif excesiv.

În observațiile sale ca răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul reamintește că avocatul său a facturat onorarii diferite din cauza muncii specifice pentru fiecare etapă a procedurii, adică 80,25 EUR sau chiar 5 EUR pe oră, ceea ce constituie o medie de 37 EUR pe oră, adică o valoare mai mică decât cea invocată de Guvernul pârât.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil. Ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 3.048,26 EUR. Ținând cont de convenția mai sus menționată, precum și de asistența judiciară a Consiliului Europei, Curtea decide ca suma de 1.928,58 EUR să-i fie plătită direct avocatei reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de preț marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. hotărăște că nu este necesar să statueze asupra fondului capătului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenție; 4. hotărăște: a) ca statul pârât să-i restituie reclamantului casa situată în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud, precum și terenul aferent, în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă, conform art. 44 alin. 2 din Convenție; b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să-i plătească reclamantului, în același termen de 3 luni, 80.000 EUR (optzeci mii euro) cu titlu de daune materiale; c) ca, în orice caz, statul pârât să-i plătească reclamantului: (i) 8.000 EUR (opt mii euro) cu titlu de daune morale; (ii) 269,68 EUR (două sute șaizeci și nouă euro și șaizeci și opt cenți) cu titlu de cheltuieli de judecată; (iii) orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit pentru sumele menționate mai sus; d) ca statul pârât să-i plătească direct avocatei reclamantului 1.928,58 EUR (una mie nouă sute douăzeci și opt euro și cincizeci și opt cenți) cu titlu de cheltuieli de judecată; e) ca aceste sume să fie convertite în lei noi românești (RON) la data plății; f) ca, începând de la expirarea termenului menționat mai sus și până la efectuarea plății, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilității de preț marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 14 decembrie 2006 în conformitate cu art. 77 alin. 2 și 3 din Regulament. Președinte, Grefier, Bostjan M. Zupancic Vincent Berger