ÎCCJ, decizie (scj.ro #86506)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 71.525/01) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Dumitru Popescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 22 iunie 2001 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamantul este reprezentat de domnul I. Olteanu, avocat în București. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna Beatrice Ramașcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul pretinde în special încălcarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, precum și încălcarea dreptului la un proces echitabil, ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice de către autorități și a utilizării transcrierii lor ca probă în cadrul procesului penal îndreptat împotriva sa.

Prin Decizia din data de 22 septembrie 2005, camera a declarat cererea reclamantului admisibilă în parte.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise complementare (art. 59 § 1 din Regulament). ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Reclamantul s-a născut în anul 1964 și locuiește în București. În prezent, el este deținut în Penitenciarul Rahova. A. Prinderea reclamantului, punerea sa în detenție preventivă și primele prelungiri ale detenției sale

La data de 23 aprilie 1998, reclamantul a fost prins de polițiștii postului de poliție din Baia Mare. El era suspectat de a fi participat la evenimentele ce s-au desfășurat în noaptea dintre 16 și 17 aprilie 1998 pe aeroportul militar Otopeni, unde o mare cantitate de țigări a fost descărcată dintr-un avion înmatriculat în Ucraina și introdusă ilegal pe teritoriul român.

La data de 29 aprilie 1998, procurorul A.D. a luat față de reclamant măsura arestării preventive pentru o durată de 30 de zile, în temeiul art. 148 litera h) din Codul de procedură penală (denumit în continuare CPP). În ordonanța de luare a măsurii preventive el a arătat că reclamantul era suspectat pentru săvârșirea infracțiunilor de contrabandă și de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, pedepsite de art. 323 din Codul penal, respectiv de art. 175 și 179 din Legea nr. 141/1997, pentru comiterea cărora reclamantul risca o pedeapsă de la 5 la 15 ani de închisoare. De asemenea, s-a reținut că lăsarea în libertate a reclamantului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.

La data de 29 aprilie 1998, reclamantul a fost încarcerat în arestul Parchetului de pe lângă Tribunalul București. La cererea parchetului, tribunalul militar teritorial a prelungit ulterior durata măsurii arestării preventive a reclamantului pentru perioade succesive cuprinse între 18 și 30 de zile, menținerea în stare de arest fiind considerată necesară din cauza lipsei de sinceritate a reclamantului, a complexității și amplorii cauzei și a implicațiilor acesteia la nivel național.

Prin Decizia definitivă din data de 28 iulie 1998, Curtea Militară de Apel a dispus punerea în libertate a reclamantului, având în vedere faptul că motivele care au justificat anterior luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă.

La data de 28 iulie 1998, reclamantul a fost pus în libertate. B. Trimiterea în judecată a reclamantului

Prin Rechizitoriul din 23 iulie 1998, parchetul a dispus trimiterea în judecată a reclamantului și a altor 18 inculpați în fața Tribunalului Militar Teritorial București, pentru comiterea infracțiunilor de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni și contrabandă, infracțiuni prevăzute și pedepsite de art. 323 din Codul penal și de art. 175 și 179 din Legea nr. 141/1997.

Conform susținerilor parchetului, situația de fapt se prezintă în felul următor. În ianuarie 1998, reclamantul și alți 3 coinculpați, printre care colonelul T. de la Ministerul de Interne și comandantul S.I. al bazei aeriene a aeroportului Otopeni, s-au întâlnit de mai multe ori și au elaborat o strategie care să le permită introducerea nelegală în țară a unei mari cantități de țigări și obținerea de profit din comercializarea mărfii respective.

Aceștia și-au împărțit sarcinile în funcție de competențele și funcțiile fiecăruia. Astfel, reclamantul, acționar majoritar al unei societăți de navlosire a avioanelor, trebuia să organizeze transportul mărfii astfel încât autoritățile să nu îi cunoască adevărata natură și destinație. Complicele său, N.I., era însărcinat cu finanțarea operațiunii, cu furnizarea mâinii de lucru pentru operațiunile de încărcare și descărcare pe aeroport și cu organizarea rețelelor de distribuție pe teritoriul român. Colonelul T., având în vedere funcțiile sale din cadrul Ministerului de Interne, era însărcinat cu protecția mărfii după aterizarea avioanelor pe aeroportul militar Otopeni. În acest scop, el trebuia să împiedice autoritățile competente să verifice proveniența și destinația mărfii și să dea operațiunii aparența unui transport special autorizat de stat. Inculpatul S.I., comandant al bazei aeriene, trebuia să faciliteze accesul în incinta aeroportului militar al camioanelor și forței de muncă necesare încărcării și descărcării mărfii.

Pentru a-și atinge obiectivele, reclamantul și ceilalți 3 inculpați, care formau nucleul operațiunii, cooptaseră anterior alte 15 persoane, printre care un inspector de la Autoritatea Aeronautică Civilă și controlori ai traficului aerian de la aeroportul militar Otopeni. Respectând planul prestabilit, în luna martie 1998 reclamantul a încheiat un contract cu compania bulgară Air Sofia, prin care el a închiriat un avion, aparent în interesul unei societăți cu sediul în Bulgaria. Contrar condițiilor contractuale, avionul închiriat a aterizat în noaptea dintre 23 și 24 martie 1998 pe aeroportul Otopeni din București. Comandantul S.I. îi ceruse unui alt complice, comandant adjunct al aeroportului civil Otopeni, să dirijeze avionul pe platforma destinată autorităților militare. Un alt complice, controlor aerian, dăduse autorizația de survolare și aterizare. După ce avionul a fost în cele din urmă garat pe pista aeroportului militar Otopeni, reclamantul și complicii săi s-au îndreptat spre avion. Atunci, S.I. a ordonat santinelei care păzea o poartă de intrare în aeroport să lase liberă trecerea camioanelor care se deplasaseră acolo în vederea descărcării mărfii. După ce toate țigările au fost încărcate în aceste camioane, convoiul, precedat de autovehiculele inculpaților, a ieșit pe aceeași poartă, deschisă din nou la ordinul lui S.I. Marfa a fost dusă în depozite situate la periferia Bucureștiului, de unde a fost distribuită mai multor rețele de comercializare.

Reușita operațiunii, astfel cum fusese stabilită în prealabil, i-a determinat pe inculpați să repete operațiunea în aceleași condiții, în noaptea dintre 16 și 17 aprilie 1998.

Potrivit susținerilor parchetului, pe toată perioada derulării acestor operațiuni, inculpații s-au aflat în contact telefonic prin intermediul rețelelor de telefonie mobilă, așa cum reiese din lista convorbirilor telefonice dintre ei la momentul săvârșirii faptelor ce constituie obiectul cauzei, listă pe care au întocmit-o serviciile speciale și pe care parchetul a anexat-o la rechizitoriul său, ca probă în acuzare. Parchetul nu și-a întemeiat rechizitoriul pe eventuale ascultări operate la posturile telefonice ale reclamantului. C. Procedura în fața Tribunalului Militar Teritorial București

La data de 15 iunie 1998, la prima ședință publică în fața Tribunalului Militar Teritorial București, completul de judecată fiind prezidat de judecătorul N.N., reclamantul a solicitat recuzarea lui N.N., motivat de faptul că a făcut parte din completul de judecată care se pronunțase la data de 23 mai 1998 asupra cererii parchetului de prelungire a măsurii arestării preventive luate față de acesta. În aceeași zi, cererea sa a fost admisă.

Alte ședințe publice s-au desfășurat în datele de 5 august, 1, 28 și 29 septembrie, 5, 7, 13 și 21 octombrie, 30 noiembrie, 11 și 16 decembrie 1998, 19 și 26 ianuarie și 5, 9 și 15 februarie 1999. Reclamantul s-a prezentat, asistat de avocatul său M., care îl reprezentase și în faza de urmărire penală. În timpul acestor ședințe de judecată, avocații coinculpaților au solicitat prezentarea în fața instanței a transcrierii înregistrărilor telefonice efectuate de serviciile speciale și au solicitat încuviințarea a numeroase probe, pe care le considerau pertinente pentru apărarea clienților lor. Instanța a admis cererile de probatoriu pe care le-a considerat necesare în vederea clarificării faptelor și gradului de vinovăție pentru fiecare coinculpat, respingându-le pe cele nemotivate; instanța a audiat numeroși martori, a acordat cuvântul în multe rânduri procurorului, coinculpaților și avocaților acestora, care i-au putut interoga pe martorii acuzării.

La data de 25 ianuarie 1999, la cererea președintelui instanței, parchetul a prezentat în fața Tribunalului Militar Teritorial București mai multe note cuprinzând transcrierea părților relevante, pentru bunul mers al anchetei, ale convorbirilor telefonice ale reclamantului și ale unei persoane de origine arabă, J.A.A., cu reprezentanții companiei aeriene Air Sofia și cu ceilalți coinculpați, interceptate de serviciile speciale la datele de 30 martie, 7, 17 și 27 aprilie 1997 și 21 martie 1998. Notele parchetului, care îl priveau pe reclamant, relevau faptul că interceptarea convorbirilor sale telefonice fusese autorizată prin Mandatul nr. 00169 din 6 martie 1998, emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Acest mandat nu conținea niciun element care să indice faptul că fusese eliberat pe numele reclamantului. Instanța a depus aceste documente la dosarul de urmărire penală, clasându-le cu mențiunea "secret". Ulterior parchetul a prezentat casetele cuprinzând înregistrările convorbirilor interceptate, pe care tribunalul le-a depus, de asemenea, la dosarul cauzei.

Prin Încheierea de ședință din data de 5 februarie 1999, instanța, sesizată de unul dintre coinculpați cu o cerere de expertizare a vocii înregistrate de către serviciile speciale în timpul ascultărilor telefonice, pentru a stabili dacă exista concordanță sau nu cu vocea sa, a observat că singura instituție în măsură să compare vocea inculpatului cu cea înregistrată pe banda magnetică era Serviciul Român de Informații, dotat cu aparatura tehnică necesară.

În ședința publică din data de 15 februarie 1999, avocații diferiților coinculpați au solicitat amânarea cauzei, pentru a putea lua cunoștință de documentele depuse la dosarul de urmărire penală. Avocatul reclamantului, M., a invocat în fața instanței excepția de neconstituționalitate a art. 91 1 - 5 din CPP, care reglementează modalitățile și condițiile de interceptare a convorbirilor telefonice și utilizarea acestora ca mijloc de probă în procesul penal, solicitând trimiterea cauzei în fața Curții Constituționale. Acesta a arătat că într-un domeniu atât de important, ce ține de viața privată a unei persoane, ingerințele statului trebuiau fondate pe o reglementare riguroasă și exactă. Or, după părerea sa, nu aceasta era situația în cauza de față, legea fiind eliptică și fără a oferi suficiente garanții împotriva abuzurilor, cu încălcarea art. 6 și 8 din Convenție. În special, acesta s-a plâns de faptul că art. 91 1 - 5 din CPP: - nu obliga procurorul să depună la dosarul cauzei, format la instanță, documentația pe care s-a bazat atunci când a autorizat efectuarea interceptării și că, din acest motiv, nici părțile în proces, nici instanța nu puteau verifica legalitatea ascultărilor; - oferea posibilitatea procurorului de a prelungi autorizația, cu toate că această prerogativă ar fi trebuit acordată unei autorități independente; - nu prevedea nici obligația procurorului de a preciza în conținutul autorizației numerele de telefon puse sub ascultare, nici garanțiile referitoare la caracterul intact și complet al înregistrărilor. În acest sens, el a arătat că parchetul a depus la dosarul cauzei transcrieri fragmentate ale conversațiilor telefonice purtate de clientul său. Acesta s-a plâns și cu privire la faptul că instanța nu a verificat modul în care parchetul a intrat în posesia listei cu numerele de telefon apelate de coinculpați.

Prin Încheierea de ședință din data de 16 februarie 1999, instanța a respins cererea de amânare formulată de avocații unora dintre coinculpați, arătând că, în numeroase rânduri, a atras atenția în ședință publică inculpaților și avocaților acestora asupra necesității de a se prezenta la sediul instanței pentru a studia și a consulta documentele depuse la dosarul de urmărire penală. Or, puțini dintre avocații și inculpații în cauză dăduseră curs numeroaselor sale solicitări. Dintre aceștia, instanța l-a dat drept exemplu pe avocatul reclamantului, M., și pe reclamant însuși, care s-au deplasat la sediul instanței și au consultat în întregime dosarul de urmărire penală.

Prin aceeași încheiere, instanța a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată de avocatul reclamantului, cu motivarea că aceasta nu viza prevederi legale care ar fi fost decisive pentru soluționarea cauzei. Mai mult, instanța a observat că reclamantul declarase în fața sa că renunță la excepția de neconstituționalitate formulată de avocatul său.

La data de 18 februarie 1999, Tribunalul Militar Teritorial București, în complet compus din locotenent-colonelul S.P., președinte, și din locotenentul L.P., judecător, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 12 ani închisoare pentru comiterea infracțiunilor de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni și contrabandă, infracțiuni prevăzute și pedepsite de art. 323 din Codul penal și, respectiv, de art. 175 cu referire la art. 179 din Legea nr. 141/1997. De asemenea, tribunalul a interzis reclamantului, pe o durată de 5 ani, exercițiul drepturilor civile menționate la art. 64 lit. a), b) și c) din Codul penal, și anume dreptul de a alege sau de a fi ales, dreptul de a ocupa o funcție învestită cu autoritatea statului și cel de a exercita profesia care i-a permis să comită infracțiunea aflată la originea condamnării sale.

În primul rând, instanța a reținut că faptele s-au desfășurat în nopțile dintre 23 și 24 martie 1998, respectiv dintre 16 și 17 aprilie 1998, astfel cum s-a arătat în rechizitoriul parchetului, și că vinovăția reclamantului și a celorlalți inculpați se întemeia pe declarațiile inculpaților și ale martorilor audiați de parchet și de instanță, pe procesele-verbale de confruntare, de reconstituire și de percheziție, precum și pe lista convorbirilor telefonice dintre coinculpați și a transcrierilor acelor convorbiri care au fost interceptate de serviciile speciale.

Instanța a constatat că, deși inițial coinculpații au negat cu vehemență faptul că se cunosc sau că au avut conversații telefonice la momentul săvârșirii faptelor în cauză, aceștia au admis ulterior contrariul. În acest sens, instanța a arătat că ascultările telefonice și lista convorbirilor telefonice dintre inculpați confirmau în mod categoric faptul că aceștia se cunoșteau și că au avut lungi și numeroase conversații telefonice în timpul evenimentelor din noaptea dintre 16 și 17 aprilie 1998, al căror conținut demonstra clar faptul că inculpații comiseseră infracțiunile de care erau suspectați.

În ceea ce privește utilizarea acestor înregistrări telefonice ca mijloc de probă în procesul penal, instanța a subliniat mai întâi faptul că înregistrările audio și video au fost admise pentru prima dată ca mijloc de probă în materie penală prin Legea nr. 141 din 14 noiembrie 1996 privind modificarea CPP și a apreciat că notele trimise instanței de parchet, ce cuprindeau raportul interceptărilor telefonice ale reclamantului, redarea acestora în scris și casetele înregistrărilor, au respectat, în speță, condițiile prevăzute de lege, și anume cele ale art. 91 2 din CPP. Instanța a reamintit și faptul că, într-o ședință publică anterioară, a respins cererile formulate de avocații unora dintre inculpați de a consulta documentația pe care s-a bazat procurorul pentru a autoriza ascultările telefonice, precum și autorizația motivată dată de parchet serviciilor speciale, pentru ca acestea să procedeze la efectuarea ascultărilor telefonice, cu motivarea că acest aspect nu era prevăzut de lege.

În ceea ce privește susținerile reclamantului, conform cărora interceptarea convorbirilor sale ar fi fost ilegală, întrucât nu s-a efectuat o redare integrală în scris a rezultatului acestor ascultări, instanța a reținut că, într-adevăr, conform art. 92 2 din CPP, înregistrările trebuiau transcrise integral în scris. Totuși, instanța a respins acest argument pentru motivele următoare: "Evident că o asemenea redare integrală, în mod obiectiv, nu este posibilă, atunci când există cercetări în curs, în cauze disjunse, cu privire la alte persoane și alte fapte, aflate în conexitate sau în indivizibilitate cu faptele inculpaților deja trimiși în judecată. De altfel, procurorul nici nu a ascuns împrejurarea că, în unele cazuri, nu au fost transcrise unele pasaje (...). În opinia tribunalului, redarea convorbirilor înregistrate trebuie să fie integrală, însă aspectul integralității se referă la faptele și persoanele ce sunt deduse judecății; evident că dacă s-ar reproduce și pasaje ce se referă la alte persoane ori fapte, pentru care nu s-a încheiat încă urmărirea penală, ar fi grav afectat principiul operativității și al confidențialității și, de ce nu, chiar caracterul secret, nepublic al urmăririi penale, față de alte persoane ce nu au fost încă trimise în judecată. Neîncrederea unor inculpați în aceste înregistrări rezidă nu atât din aspecte ce țin de legalitatea interceptărilor, care, în opinia instanței, nu suportă discuțiuni, ci mai ales din valoarea probatorie și univocitatea acestor mijloace de probă."

În ceea ce privește lista convorbirilor telefonice dintre coinculpați, utilizată de parchet ca probă în acuzare, instanța a constatat că obținerea de către procuror a unei liste a posturilor telefonice apelate de un inculpat nu echivalează cu interceptarea convorbirilor sale. Instanța a reținut că, spre deosebire de ascultările telefonice, legea nu prevedea dispoziții speciale în materie și, prin urmare, a apreciat că procurorul putea să solicite o asemenea măsură care ținea de urmărirea penală, din partea autorităților competente, în orice moment al procesului penal, și să o utilizeze în susținerea cercetării penale, în temeiul dreptului comun în materie de probațiune. D. Procedura în fața Curții Militare de Apel și decizia Curții Constituționale

La o dată neprecizată, parchetul și coinculpații au formulat apel împotriva acestei sentințe. Parchetul a solicitat majorarea pedepselor aplicate de instanță împotriva tuturor inculpaților. Reclamantul a solicitat reținerea beneficiului circumstanțelor atenuante și schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute împotriva sa în infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni, prevăzută și pedepsită de art. 262 din Codul penal. De asemenea, acesta a susținut faptul că nu a beneficiat de asistența unui apărător în fața Tribunalului Militar Teritorial București și a denunțat participarea la anumite ședințe publice în fața instanței, în calitate de reprezentant al ministerului public, a procurorului A.D., care fusese însărcinat de parchet și cu efectuarea urmăririi penale. În cele din urmă, reclamantul a contestat legalitatea interceptărilor telefonice la care a fost supus.

La data de 11 octombrie 1999, avocatul reclamantului a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 91 1 - 5 din CPP, la care au subscris și ceilalți coinculpați. Curtea Militară de Apel a trimis dosarul Curții Constituționale, care a respins excepția prin decizia definitivă din data de 3 februarie 2000. După ce a analizat principiile enunțate de Curte în Cauza Klass și alții împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), instanța constituțională a apreciat că art. 91 1 - 5 din CPP cuprindea suficiente garanții pentru a evita arbitrarul autorităților, din moment ce reglementa în detaliu procedura de autorizare a interceptărilor comunicărilor, de transcriere și certificare a înregistrărilor astfel obținute. În plus, a subliniat că era atributul instanței, în fața căreia organele de urmărire penală înțelegeau să se prevaleze de rezultatul ascultărilor telefonice, să analizeze legalitatea autorizației procurorului, și că simplul fapt că organul de urmărire penală ar fi putut încălca, într-o cauză dată, garanțiile prevăzute de lege reprezenta o problemă de aplicare a legii, ce nu ținea de competența sa. Pe de altă parte, Curtea Constituțională a constatat că absența notificării interceptărilor telefonice către persoana vizată nu ar putea fi considerată ca fiind incompatibilă cu dispozițiile art. 8 din Convenție, deoarece acest aspect asigură eficacitatea ascultărilor telefonice. Decizia Curții Constituționale din 3 februarie 2000, purtând mențiunea "definitivă și obligatorie", a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 17 aprilie 2000.

Prin Decizia din data de 8 iunie 2000, Curtea Militară de Apel a respins apelul parchetului ca nefondat. În schimb, a admis în parte apelul reclamantului și, apreciind că prima instanță a individualizat greșit pedepsele aplicabile pentru infracțiunile de care se făcuse vinovată partea în culpă, a redus pedeapsa aplicată împotriva acestuia la 8 ani închisoare, la care a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor menționate la art. 64 lit. a), b) și c) din Codul penal, pe o durată de 4 ani.

În primul rând, Curtea de Apel a respins cererea reclamantului de a i se reține circumstanțe atenuante, ținând cont de atitudinea sa din timpul procesului penal, pe care a apreciat-o ca fiind nesinceră. De asemenea, a constatat că prima instanță a reținut o corectă încadrare juridică a faptelor comise. A mai reținut că avocatul, căruia reclamantul îi dăduse mandat pentru a-l apăra în fața parchetului, îl apărase și în fața instanței, chiar și în lipsa unei împuterniciri exprese a reclamantului. Or, faptul că partea în cauză a acceptat în timpul ședințelor de judecată prezența acestui avocat care, mai mult, l-a apărat de o manieră elaborată, invocând diferite încălcări ale prevederilor dreptului intern, precum și ale Convenției europene, a fost apreciat de Curtea de Apel ca echivalând cu un acord tacit între aceștia.

În ceea ce privește ascultările convorbirilor telefonice a căror legalitate a fost contestată de reclamant, Curtea Militară de Apel a menținut hotărârea primei instanțe astfel: "Nelegalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice adusă în discuție în apărarea inculpatului a fost rezolvată de Curtea Constituțională; nu este relevant nici faptul că nu s-a făcut integral transcrierea convorbirilor telefonice, atât timp cât din ceea ce s-a depus la dosar ca mijloc de probă, coroborat cu audierea casetelor, se dovedesc faptele pentru care inculpații au fost condamnați; interceptările convorbirilor telefonice nu sunt ilegale, deoarece există un mandat al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în acest sens, pe numele inculpatului, care, de altfel, nu a contestat existența și conținutul convorbirilor telefonice." E. Procedura în fața Curții Supreme de Justiție

Reclamantul și Parchetul militar de pe lângă Curtea Militară de Apel au formulat recurs împotriva acestei decizii. Primul a solicitat Curții Supreme de Justiție să înlăture probele ce rezultă din transcrierea convorbirilor sale telefonice, interceptate de serviciile speciale, cu motivarea că acestea nu sunt conforme cu legea, dat fiind faptul că organele de urmărire penală nu au depus la dosarul instanței documentația pe baza căreia acestea autorizaseră și efectuaseră ascultările litigioase. Parchetul a contestat diminuarea pedepsei aplicate de prima instanță reclamantului, pe care o considera nejustificată, ținând cont de atitudinea acestuia de nerecunoaștere a faptelor în timpul procesului penal și de pericolul social ridicat ce decurge din faptele comise. Parchetul a solicitat casarea deciziei Curții Militare de Apel și menținerea sentinței pronunțate de prima instanță.

Prin Decizia definitivă din data de 26 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului ca nefondat. Pe de altă parte, a admis recursul parchetului și a majorat pedeapsa cu închisoarea aplicată reclamantului la 14 ani închisoare, la care a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) din Codul penal, pe o durată de 8 ani. Curtea Supremă de Justiție a considerat că vinovăția reclamantului era pe deplin dovedită de convorbirile sale telefonice interceptate la data faptelor în cauză, de declarațiile coinculpatului T. și de cele ale ofițerilor însărcinați cu protecția aeroportului militar Otopeni. Curtea Supremă de Justiție a reținut că instanțele inferioare au subestimat contribuția reclamantului la comiterea infracțiunilor de contrabandă și de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, pe care aceasta a calificat-o ca "decisivă". În special, instanța de recurs a relevat că, prin urmărirea unor câștiguri importante, ilicite și imediate, reclamantul a pus în pericol întregul sistem de apărare al aeroportului și a prejudiciat cu intenție activitatea Autorității Aeronautice Civile Române, ceea ce justifica agravarea pedepsei sale cu închisoarea.

În plus, Curtea Supremă de Justiție a arătat că autorizațiile parchetului referitoare la interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului fuseseră depuse de parchet la dosarul instanței, apreciind astfel că cerințele art. 91 2 din CPP au fost respectate în cauză. În cele din urmă, instanța de recurs a confirmat că reclamantul fusese legal asistat de avocatul său ales în fața Tribunalului Militar Teritorial București, astfel cum reieșea din încheierile de ședință pronunțate în timpul judecării pe fond a cauzei, și a reținut că nedepunerea împuternicirii avocațiale de reclamant sau de avocatul său, la dosarul format la instanță, nu constituia în niciun caz un motiv de nulitate absolută a hotărârilor instanțelor inferioare. II. Dreptul intern pertinent A. Constituția

Dispozițiile relevante din Constituție prevăd următoarele: Articolul 11 "2. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern." Articolul 20 "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale." B. Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992)

Dispozițiile relevante prevăd următoarele: Articolul 2 "Serviciul Român de Informații organizează și execută activități pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale a României." Articolul 8 "Serviciul Român de Informații este autorizat să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea și stocarea informațiilor privitoare la siguranța națională, în condițiile legii." Articolul 10 "În situațiile care constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României, Serviciul Român de Informații, prin cadre stabilite în acest scop, solicită procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României pentru desfășurarea activităților autorizate de acesta." Articolul 45 "Documentele interne de orice fel ale Serviciului Român de Informații au caracter de secret de stat, se păstrează în arhiva sa proprie și nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condițiile legii. Documentele, datele și informațiile Serviciului Român de Informații pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare." C. Legea nr. 51/1991 din 29 iulie 1991 privind siguranța națională a României

Dispozițiile relevante prevăd următoarele: Articolul 3 "Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele: a) planurile și acțiunile care vizează suprimarea sau știrbirea suveranității, unității, independenței sau indivizibilității statului român; b) acțiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra țării sau de război civil, înlesnirea ocupației militare străine (...); c) trădarea prin ajutarea inamicului; d) acțiunile armate sau orice alte acțiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat; e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, procurarea ori deținerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizații străine (...); f) subminarea, sabotajul sau orice alte acțiuni care au ca scop înlăturarea prin forță a instituțiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români sau pot aduce atingere capacității de apărare ori altor asemenea interese ale țării, precum și actele de distrugere, degradare (...) a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale; g) acțiunile prin care se atentează la viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcții importante în stat (...); h) inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, (...) rasiste, separatiste (...); i) actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități (...); j) atentatele contra unei colectivități (...); k) sustragerea de armament, muniție, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unitățile autorizate să le dețină, contrabanda cu acestea (...) precum și portul de armament sau muniție, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol siguranța națională; l) inițierea sau constituirea de organizații (...) în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a)-k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii." Articolul 8 "Activitatea de informații pentru realizarea siguranței naționale se execută de Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat în materia informațiilor din interiorul țării (...)" Articolul 10 "Activitatea de informații pentru realizarea siguranței naționale are caracter secret de stat." Articolul 13 "Situațiile prevăzute de art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informații, constând în: interceptarea comunicațiilor (...) Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, de către procurori anume desemnați de procurorul general al României. (...) procurorul (...) emite un mandat care trebuie să conțină: aprobarea pentru categoriile de comunicații care pot fi interceptate, categoriile de informații, documente sau obiecte care pot fi obținute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicații trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informațiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obținute; (...) descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului. Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăși 6 luni. În cazuri întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăși, de fiecare dată, 3 luni. Orice cetățean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activitățile care fac obiectul mandatului (procurorului) se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul." Articolul 16 "Mijloacele de obținere a informațiilor necesare siguranței naționale nu trebuie să lezeze, în niciun fel, drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor (...) Cetățeanul care se consideră lezat (...) poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apărare și asigurarea ordinii publice ale celor două camere ale Parlamentului."

Prin Încheierea de ședință din data de 5 aprilie 2006, Curtea de Apel București, sesizată cu o cauză referitoare la interceptările autorizate de procuror între anii 2001 și 2004, a invocat în fața Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate a art. 13 din Legea nr. 51/1991 . În opinia Curții de Apel București, înaintată judecătorului constituțional, în ciuda modificării CPP, art. 13 din Legea nr. 51/1991 putea încă să constituie temeiul legal al interceptării comunicațiilor telefonice ale particularilor, în situația unei presupuse atingeri aduse siguranței naționale, ceea ce permitea eludarea garanțiilor specifice, prevăzute în materie de CPP. Guvernul, căruia Curtea Constituțională i-a solicitat opinia, a apreciat că excepția de neconstituționalitate era întemeiată, din moment ce procedura de interceptare a comunicațiilor prevăzută de art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu conținea garanțiile necesare limitării ingerințelor autorităților în viața privată a indivizilor. Prin Decizia din data de 7 noiembrie 2006, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate invocată de Curtea de Apel. Instanța constituțională s-a prevalat de caracterul special al Legii nr. 51/1991, ceea ce justifica, în opinia sa, compatibilitatea art. 13 din lege cu Constituția și inexistența oricărei discriminări între persoanele ale căror comunicații au fost interceptate în baza acestei legi speciale și ceilalți indivizi, ale căror comunicații au fost interceptate pe baza dispozițiilor cu caracter general din CPP. Această decizie, purtând mențiunea "definitivă și obligatorie", a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007. D. Codul de procedură penală (CPP) în vigoare la data faptelor

Dispozițiile relevante prevăd următoarele: Articolul 278 - Plângerea contra actelor procurorului "Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror (...) se rezolvă de prim-procurorul parchetului. În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către acesta, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior." Articolul 63 - Probele și aprecierea lor "(...) Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate." E. Legea nr. 141 din 14 noiembrie 1996 pentru modificarea și completarea CPP

Legea nr. 141/1996 a introdus în CPP un nou articol (91 1 - 5 citat mai sus), ce reglementează modalitățile și condițiile de interceptare a convorbirilor telefonice, precum și utilizarea lor ca mijloc de probă în cadrul procesului penal. Acest articol prevede următoarele: #SLINK#CPP PRL 1000000 1997 91!!Articolul 91#ELINK# 1 din CPP "Înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă există date sau indicii temeinice privind pregătirea sau comiterea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă, pentru aflarea adevărului, pot servi ca mijloace de probă, dacă din conținutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. Autorizarea procurorului se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile. Autorizarea poate fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile." Articolul 91 2 din CPP "Organul de urmărire penală care a efectuat înregistrările menționate în articolul 91 1 , întocmește un proces-verbal în care se menționează autorizația dată de procuror pentru efectuarea interceptării, numărul sau numerele posturilor telefonice între care se poartă convorbirile, numele persoanelor care le poartă, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de ordine al rolei sau casetei pe care se face imprimarea. Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se atașează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificat și contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. La procesul-verbal se atașează, de asemenea, caseta sau rola care conține înregistrarea convorbirii, în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală." Articolul 91 5 din CPP "Mijloacele de probă prevăzute în prezenta secțiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților ori din oficiu." F. Legile nr. 281 din 24 iunie 2003 și 356 din 21 iulie 2006 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2006 privind modificarea CPP și a anumitor legi speciale

După intrarea în vigoare, la data de 1 ianuarie 2004, a Legii nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea CPP, prevederile relevante din CPP în materie de interceptare și de înregistrare a convorbirilor telefonice au următorul conținut: Articolul 91 1 Condițiile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor și cazurile în care acestea se pot autoriza "Interceptările și înregistrările pe bandă magnetică (...) ale unor convorbiri sau comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizația se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori al unor alte infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații. Autorizarea se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile. Autorizarea poate fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni. Măsurile dispuse de instanță vor fi ridicate înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-au justificat. (...) Autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete și faptele care justifică interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor; motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care este autorizată interceptarea și înregistrarea." Articolul 91 2 din CPP Organele care efectuează interceptarea și înregistrarea "Procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în articolul 91 1 din CPP sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal. În caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării prevăzute în art. 91 1 alineatul 1 din CPP ar aduce grave prejudicii activității de urmărire, procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, interceptarea și înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport, a convorbirilor sau comunicărilor, comunicând aceasta instanței imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore. Instanța trebuie să se pronunțe în cel mult 24 de ore asupra ordonanței procurorului și, dacă o confirmă și este necesar, va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării și înregistrării, în condițiile articolului 91 1 alineatele 1-3. Dacă instanța nu confirmă ordonanța procurorului, ea trebuie să dispună încetarea, de îndată, a interceptărilor și înregistrărilor și distrugerea celor efectuate. Instanța dispune, până la terminarea urmăririi penale, aducerea la cunoștință, în scris, persoanelor ale căror convorbiri sau comunicări au fost interceptate și înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea." Articolul 91 3 - Certificarea înregistrărilor "Despre efectuarea interceptărilor și înregistrărilor menționate în articolele 91 1 și 91 2 , procurorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces-verbal în care se menționează: autorizația dată de instanță pentru efectuarea acestora, numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se face imprimarea. Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se atașează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de cercetare penală, verificat și contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. (...) Corespondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret. La procesul-verbal se atașează banda magnetică sau orice alt tip de suport, care conține înregistrarea convorbirii, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală. Banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii, redarea scrisă a acesteia și procesul-verbal se înaintează instanței care, după ce ascultă procurorul și părțile, hotărăște care din informațiile culese prezintă interes în cercetarea și soluționarea cauzei, încheind un proces-verbal în acest sens. Convorbirile sau comunicările care conțin secrete de stat sau profesionale nu se menționează în procesul-verbal. (...) Banda magnetică sau orice alt tip de suport, însoțită de transcrierea integrală și copii de pe procesele-verbale, se păstrează la grefa instanței, în locuri speciale, în plic sigilat. Instanța poate aproba, la cererea motivată a inculpatului, a părții civile sau a avocatului acestora, consultarea părților din înregistrare și din transcrierea integrală, depuse la grefă, care nu sunt consemnate în procesul-verbal. Instanța dispune prin încheiere distrugerea înregistrărilor care nu au fost folosite ca mijloace de probă în cauză. (...)" Articolul 91 6 din CPP - Verificarea mijloacelor de probă "Mijloacele de probă prevăzute în prezenta secțiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților sau din oficiu. Înregistrările (...) (prezentate de părți), pot servi ca mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege."

Legea nr. 356/2006 , intrată în vigoare după 30 de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 21 iulie 2006, menține cerința prevăzută de art. 91 1 din CPP, potrivit căreia operațiunile de interceptare și înregistrare a comunicațiilor efectuate prin telefon sau printr-un alt mijloc electronic trebuie să fie realizate în temeiul unei autorizații motivate date de un judecător. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, prevede că judecătorul competent să elibereze autorizația este președintele instanței competente să judece cauza în primă instanță sau, în lipsa sa, un judecător pe care l-a desemnat în acest scop. ÎN DREPT I. Observație preliminară cu privire la obiectul cauzei

Curtea remarcă încă de la început faptul că, în observațiile sale complementare și cu ocazia numeroaselor comunicări ulterioare, reclamantul a reiterat o parte din capetele de cerere pe care le-a formulat în stadiul de admisibilitate a cererii, printre care, în special, faptul că a fost judecat și condamnat de instanțe militare, iar nu de instanțe civile.

În acest sens, Curtea reamintește că obiectul cauzei pe care trebuie să o soluționeze în fond a fost stabilit prin decizia sa asupra admisibilității și că, în principiu, nu are competența necesară pentru a analiza capetele de cerere declarate inadmisibile (a se vedea, în special, Lamanna împotriva Austriei, nr. 28.923/95, § 23, 10 iulie 2001, și, mutatis mutandis, Thlimmenos împotriva Greciei [MC], nr. 34.369/97, § 28, CEDO 2000-IV). Prin Decizia sa din data de 22 septembrie 2005, Curtea nu a declarat admisibile decât capetele de cerere întemeiate de reclamant pe dispozițiile art. 6 § 1 și 8 din Convenție , referitoare la interceptarea convorbirilor sale telefonice și la utilizarea transcrierii lor ca probă în cadrul procesului penal îndreptat împotriva sa. În ceea ce privește capătul de cerere raportat la art. 6 § 1 din Convenție, pe care Camera l-a declarat admisibil, unul din principalele argumente invocate de reclamant la momentul respectiv - și pe care Curtea îl va analiza mai jos - era faptul că instanțele naționale omiseseră să se pronunțe asupra unui temei de drept invocat în mod expres de avocatul său, referitor la incompatibilitatea legislației naționale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultările convorbirilor telefonice, cu dispozițiile art. 8 din Convenție.

Prin urmare, Curtea se va limita la analiza capetelor de cerere declarate admisibile. II. Asupra pretinsei încălcări a articolului 8 din convenție

Reclamantul se plânge de faptul că autoritățile naționale i-au interceptat convorbirile telefonice, ceea ce reprezintă, în opinia sa, o încălcare nejustificată a dreptului la respectarea vieții private și de familie. Acest drept este garantat de art. 8 din Convenție, care prevede următoarele: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora." A. Argumentele părților 1. Guvernul

Guvernul nu contestă faptul că s-a produs o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice de către serviciile speciale. Guvernul subliniază că, inițial, parchetul a eliberat serviciilor speciale, la data de 5 septembrie 1997, un mandat pentru a proceda, în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, la punerea sub ascultare a unei persoane de origine arabă, J.A.A., suspectată de a fi implicată în operațiuni de realizare de trafic de arme în beneficiul unor organizații străine. În acest mod, parchetul a putut obține informații ce indicau faptul că această persoană, a cărei punere sub ascultare fusese autorizată, era implicată și într-o rețea infracțională din care făcea parte reclamantul, rețea ce efectua transport ilicit de țigări. În cadrul observațiilor sale complementare, Guvernul a făcut referire și la un mandat pe care procurorul l-ar fi emis în vederea interceptării convorbirilor telefonice ale reclamantului în perioada 6 martie - 5 septembrie 1998 și care l-ar fi vizat personal pe acesta.

Guvernul consideră că în cauza de față ingerința produsă asupra vieții private a reclamantului era, așadar, prevăzută de lege, și anume de dispozițiile art.