ÎCCJ, decizie (scj.ro #86531)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 58.478/00) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Vili Rupa (reclamantul), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 21 februarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamantul, căruia i-a fost acordat beneficiul asistenței judiciare din oficiu, a fost reprezentat succesiv de doamnele Monica Macovei, avocat în cadrul Baroului București, Adriana Dăgăliță și Raluca Stăncescu-Cojocaru, juriste în cadrul Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului din România - Comitetul Helsinki. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, Răzvan-Horațiu Radu, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul a susținut în mod special că ar fi suferit rele tratamente la datele de 28 ianuarie și 11 martie 1998, cu ocazia imobilizării sale de către poliție, și că ar fi fost deținut în două rânduri în condiții materiale inumane și degradante în spațiile de detenție ale organelor de poliție din Hunedoara și Deva, din data de 28 până pe 29 ianuarie 1998 și între 11 martie și 4 iunie 1998. De asemenea, reclamantul s-a plâns atât de lipsa unei anchete efective referitoare la plângerile sale de rele tratamente, cât și de lipsa unei căi de recurs efective în dreptul intern pentru a obține o reparație pentru relele tratamente suferite.

Cererea i-a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea i-a fost atribuită Secției a treia a Curții (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții). După ce a comunicat cererea Guvernului la data de 9 martie 2002, camera constituită în cadrul acestei secții a declarat cererea parțial admisibilă prin decizia din 14 decembrie 2004. La data de 1 februarie 2008, Curtea a modificat compunerea secțiilor sale (art. 25 din Regulament). Cererea de față a fost atribuită Secției a treia, astfel remaniată (art. 52 § 1).

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise complementare (art. 59 § 1 din Regulament). Deoarece camera a hotărât, după consultarea părților, că nu este necesar să aibă loc o audiere privind fondul cauzei (art. 59 § 3 in fine din Regulament), fiecare parte a transmis observații scrise referitoare la observațiile formulate de cealaltă parte. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Reclamantul s-a născut în anul 1973 și locuiește în Hunedoara.

Este șomer și suferă din anul 1990 de tulburări psihice (vezi mai jos §§ 80-83) și este înscris din acest motiv la Direcția de Muncă și Protecție Socială ca persoană cu handicap de gradul 2. La data evenimentelor, avea vârsta de douăzeci și șase de ani și locuia cu mama sa și cu fratele său.

Faptele cauzei, ce dau naștere la controverse între părți, pot fi rezumate după cum urmează. A. Incidentul din 28 ianuarie 1998

În luna ianuarie 1998, deoarece aflase că reclamantul avea intenția de a vinde mercur alb, substanță toxică a cărei deținere este interzisă în România, Poliția din Hunedoara a pregătit un scenariu pentru a-l prinde în flagrant delict. Astfel cum reiese dintr-o declarație a polițistului N.B. din data de 12 mai 1998, depusă la dosar de către Guvern, la momentul la care operațiunea poliției a fost organizată, reclamantul era cunoscut de mai mulți ani de către serviciile de poliție ca "personaj interlop, antisocial, violent și care suferă de afecțiuni neuropsihice".

La data de 28 ianuarie 1998, în jurul orei 17,30, pe când se afla în apropierea hotelului Rusca, în centrul orașului Hunedoara (județul Hunedoara), reclamantul a fost prins de mai mulți polițiști, 12 potrivit susținerilor sale, 8 sau 3 în opinia Guvernului. Aceștia l-ar fi lovit apoi în cap și în stomac. Reclamantul i-a recunoscut printre polițiști pe căpitanul B., comandantul E. și locotenentul C. După ce l-au imobilizat la pământ, polițiștii l-au stropit cu gaz lacrimogen și i-au pus cătușele. Observând o sticlă de plastic aflată pe jos și care conținea mercur alb, polițiștii l-au acuzat că el ar fi proprietarul acesteia.

Reclamantul a negat că ar fi proprietarul sticlei, însă a fost introdus cu forța în portbagajul unei mașini de poliție care l-a dus la Comisariatul de Poliție din Hunedoara. El pretinde că și-ar fi pierdut căciula și un lanț de aur în momentul arestării sale. De asemenea, el afirmă că polițiștii i-au confiscat suma de două milioane lei vechi (ROL), respectiv aproximativ 220 euro, pe care o avea asupra sa. Împreună cu el au fost prinse și alte persoane, printre care un anume I. Șelaru. Acesta, fiind dus și el la comisariat, a fost eliberat la puțin timp după sosirea sa la comisariatul de poliție.

Într-o declarație din data de 10 mai 2000 dată în fața reprezentantului reclamantului și depusă în fața Curții, I. Șelaru a precizat că a văzut mai mulți polițiști lovindu-l pe reclamant cu mâinile și picioarele, stropindu-l cu gaz lacrimogen și punându-i cătușele. Apoi l-ar fi introdus pe reclamant în portbagajul mașinii de poliție și l-ar fi transportat astfel la Comisariatul de Poliție din Hunedoara. I. Șelaru a declarat că i-a văzut pe polițiști lovindu-l pe reclamant chiar și după sosirea lor la comisariatul de poliție. De asemenea, el pretinde că l-ar fi auzit pe reclamant țipând în timp ce era lovit, după ce a fost dus la etaj.

La comisariat, reclamantul și celelalte persoane arestate au fost ținute o vreme pe un culoar de la parter. Apoi reclamantul a fost condus la etaj și instalat pe un scaun lângă biroul căpitanului B. În tot acest timp, a purtat cătușe. El pretinde că ar fi fost lovit în cap și în stomac, atât la parter, cât și la etaj, de către polițiști tineri ale căror nume nu le cunoaște. Apoi, în biroul căpitanului B., reclamantul a fost interogat timp de două sau 3 ore. Polițiștii prezenți au afirmat că găsiseră asupra lui o sticlă din plastic ce conținea mercur, pe care ar fi aruncat-o la pământ la sosirea poliției. Reclamantul a negat faptele și le-a cerut polițiștilor să verifice amprentele de pe sticlă. În continuare, el a semnat mai multe declarații în care afirma că nu cunoaște nici sticla, nici proveniența și nici conținutul ei. În declarațiile sale, el s-a plâns de faptul că ar fi fost deposedat de un lanț de aur, de o pălărie și de două milioane ROL.

Polițiștii au întocmit un proces-verbal de flagrant delict, care nu a fost semnat nici de martori, nici de reclamant. Conform procesului-verbal, în jurul orei 17,30, polițiștii, care fuseseră sesizați în legătură cu un individ ce deținea mercur, au intervenit din oficiu. Astfel, ei au arestat în parcarea hotelului Rusca un suspect pe care, după verificarea actelor sale de identitate, l-au identificat ca fiind Vili Rupa. Totuși, când au vrut să procedeze la o percheziție corporală, reclamantul a opus rezistență și a încercat să fugă, astfel încât a fost nevoie să se recurgă la forță pentru a-l imobiliza. În timpul operațiunii de imobilizare, partea interesată și-a deschis haina și a aruncat pe gazon, la o distanță de 2 metri, o sticlă de plastic de "7-Up" ce conținea mercur. Confiscând sticla în vederea anchetei, polițiștii au cântărit-o și au constatat că ea conținea 2,046 kg mercur alb. Procesul-verbal a consemnat că reclamantul a fost apoi dus la comisariat din motive legate de anchetă.

La comisariat, polițiștii au consemnat și depozițiile a 2 martori oculari, M.V.B. și I. Șelaru. Acesta din urmă a confirmat că izbucnise o încăierare între persoana care îl însoțea pe reclamant și un terț, că polițiștii au intervenit și că domnul Șelaru fusese el însuși prins de polițiști. I. Șelaru a mai declarat: "nu pot spune cu certitudine ce a făcut [reclamantul] când i-a văzut pe polițiști că sosesc". Al doilea martor ocular, M.V.B., a declarat că reclamantul refuzase să își prezinte actele la cererea polițiștilor și că s-a împotrivit unei percheziții corporale. Apoi, reclamantul ar fi scos din haină o sticlă verde și ar fi aruncat-o la pământ, după care polițiștii "l-au imobilizat și l-au condus într-o mașină".

În jurul orei 21,00 reclamantul a fost condus într-o celulă în care a fost închis singur, până dimineață. În această încăpere se aflau numai câteva bănci metalice. Reclamantul afirmă că a petrecut toată noaptea cu mâinile prinse cu cătușele de o bară metalică, fără hrană și în imposibilitatea de a merge la toaletă. Nu a putut nici să își anunțe familia despre faptul că fusese arestat.

În două declarații redactate în mod similar, din data de 11 iunie 2002 și prezentate Curții de către Guvern, polițiștii M.R. și A.P. au arătat că reclamantul fusese ținut în sala de reținere întreaga noapte din 28 spre 29 ianuarie 1998, că îi aduseseră 2 hamburgeri și o sticlă de 2 litri cu suc de portocale și că fusese dus la toaletă de fiecare dată când a solicitat acest lucru. În final, aceștia au declarat că reclamantul "a avut o atitudine violentă, că era cunoscut de polițiști ca un element cu un comportament deviant și chiar capabil să riposteze în fața organelor de poliție".

La data de 29 ianuarie 1998, în jurul orei 8,30, reclamantul a fost transferat la Comisariatul de Poliție din Deva, Inspectoratul Județean de Poliție Hunedoara. În jurul orei 9,30 a fost condus la comandantul J. care, după ce l-a audiat, i-a spus că urma să vină un avocat, după care va fi pus în libertate. Între timp, comandantul J. l-a invitat pe reclamant să semneze o declarație. Partea interesată a semnat-o fără să i se dea voie să o citească înainte. În timpul interogatoriului, reclamantul a precizat că suferea de o boală psihică și că putea prezenta adeverințe medicale.

După un timp a sosit un avocat numit din oficiu, C.M., care a schimbat câteva cuvinte cu comandantul J. și a contrasemnat declarația semnată de reclamant, fără a i se adresa reclamantului, conform afirmațiilor acestuia din urmă.

În jurul orei 11,00, reclamantul a fost eliberat și s-a întors acasă, în Hunedoara. În timpul detenției sale, reclamantul nu a fost informat că se afla în stare de arest și nu i s-a prezentat niciun mandat de arestare preventivă.

În zilele următoare, din cauza loviturilor primite în zona capului, reclamantul s-a simțit tot mai rău. Fiindu-i teamă de eventualele represalii din partea polițiștilor nu s-a supus examenului unui medic legist pentru a obține o adeverință medicală.

Deoarece durerile de cap au persistat, reclamantul a fost internat la data de 4 februarie 1998 la spitalul de psihiatrie din Zam (Hunedoara), unde a rămas până la data de 9 martie 1998. În timpul șederii sale la spital, el a depus la 21 și la 23 februarie două plângeri împotriva polițiștilor cu privire la care pretinde că l-ar fi lovit. La data de 3 martie 1998 a fost informat de Curtea Supremă de Justiție că plângerea sa fusese transmisă Parchetului Militar Craiova. B. Prinderea reclamantului la data de 11 martie 1998 a) Versiunea reclamantului

La data de 11 martie 1998, în jurul orei 5,00, 4 polițiști în civil ar fi bătut la ușa de la domiciliul reclamantului. Atunci când mama sa, A.R., le-a deschis, ei ar fi împins-o și ar fi intrat în camera reclamantului. Aceștia l-ar fi trezit pe reclamant și i-ar fi cerut să îi însoțească la secția de poliție. Reclamantul l-ar fi recunoscut pe căpitanul B., pe comandantul E. și pe locotenentul C. Pentru că aceștia nu i-au prezentat un mandat de arestare, reclamantul ar fi refuzat să îi urmeze. Simțindu-se amenințat, având în vedere circumstanțele primei sale arestări din data de 28 ianuarie 1998, acesta ar fi luat un briceag și le-ar fi cerut polițiștilor să părăsească apartamentul. Aceștia s-au conformat.

Odată ce au ieșit, aceștia ar fi cerut ajutorul comisariatului. Mai târziu, două autovehicule de teren și un autovehicul special antiterorism, precum și vreo 50 de polițiști, dintre care unii în civil, ar fi sosit la fața locului. Potrivit afirmațiilor unui martor, domnul Ion Radu Stoica, polițiștii proveneau de la mai multe unități din județ, și anume din Hunedoara, Deva și Orăștie.

Polițiștii în uniforme ar fi încercuit imobilul reclamantului. Ceva mai târziu, un anumit colonel G., comandantul Poliției din Hunedoara, ar fi bătut la ușa reclamantului și i-ar fi cerut acestuia să îl urmeze la sediul poliției, fără să îi arate vreun mandat de arestare. Reclamantul ar fi acceptat să se deplaseze la sediul poliției, cu condiția să fie însoțit de avocatul său, domnul Rusu, și de un cameraman de la canalul local de televiziune Pro TV. După puțin timp, un civil cu cameră de luat vederi ar fi sosit la fața locului. Colonelul G. ar fi precizat că acest civil lucra pentru canalul de televiziune Pro TV. Reclamantul ar fi acceptat să iasă din imobil, însă odată ajuns afară, când a văzut numărul mare de membri ai forțelor de ordine prezenți acolo, ar fi bănuit că cameramanul nu lucra pentru televiziune și s-ar fi întors în apartamentul său. Mai târziu, ar fi aflat că acel cameraman era de fapt colonelul N. de la Poliția Hunedoara.

Abia când o avocată numită din oficiu, L.P., a sosit la fața locului, în jurul orei 8,00, reclamantul ar fi acceptat să meargă la poliție. Acesta ar fi luat cu el un topor și certificatul său de persoană cu handicap. La ieșirea din imobil, în timp ce colonelul N. îl filma, reclamantul ar fi fost imobilizat de mai mulți polițiști, care i-ar fi luat din mână toporul și i-ar fi aplicat o serie de lovituri de picior. Apoi ei l-ar fi încătușat, i-ar fi pus lanțuri la picioare și l-ar fi condus la sediul poliției din Deva.

În procesul-verbal întocmit de poliție cu ocazia prinderii reclamantului s-a menționat faptul că reclamantul îl lovise cu un topor pe locotenent-colonelul I.R., însă că acesta nu ar fi suferit nicio leziune, deoarece toporul ar fi nimerit într-o agendă pe care acesta o avea la el. Reclamantul neagă că ar fi utilizat toporul și califică această susținere drept pură invenție. Trebuie menționat în acest sens că locotenent-colonelul I.R. nu a avut nicio urmă de la pretinsele lovituri pe îmbrăcăminte sau pe agendă și că, pe de altă parte, plângerea depusă de poliție îl acuza pe reclamant de ultraj verbal la adresa unui polițist, nicidecum de ultraj cu violență.

Într-o declarație din data de 10 mai 2000, dată în fața reprezentantului reclamantului în fața Curții, un vecin de-al reclamantului, I.R. Stoica, martor ocular al prinderii reclamantului, a afirmat că i-ar fi văzut pe polițiști lovindu-l pe reclamant și apoi conducându-l în mașina de poliție, "cu mâinile prinse cu cătușe la spate, cu fața tumefiată, în mod evident rănit și deplasându-se cu dificultate". El a negat că l-ar fi văzut pe reclamant lovindu-l pe I.R. cu toporul.

Într-o declarație din data de 10 mai 2000, dată de asemenea în fața reprezentantului reclamantului în fața Curții, mama reclamantului a confirmat că polițiștii au intrat fără mandat în apartamentul său și că l-au lovit pe reclamant înainte de a-l duce la sediul poliției din Deva. De asemenea, aceasta a menționat că autoritățile nu i-au permis să își vadă fiul în timpul detenției sale în acest loc și că nu a putut să îl vadă decât după ce a fost transferat la închisoare; atunci, aceasta a constatat că era rănit la picior. În final, ea a remarcat că fiul ei a fost adus la tribunal purtând cătușe la mâini și lanțuri la picioare. b) Versiunea Guvernului

Guvernul afirmă că 3 polițiști s-au prezentat la data de 11 martie 1998 la domiciliul reclamantului pentru a executa un mandat de aducere emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Județean Hunedoara la data de 10 martie 1998, în temeiul art. 183 din Codul de procedură penală (CPP). Într-adevăr, parchetul ar fi considerat că prezența reclamantului era necesară în cadrul anchetei declanșate cu privire la traficul cu mercur. Având în vedere că reclamantul refuzase să se prezinte la parchet, așa cum reieșea dintr-un proces-verbal de neprezentare întocmit la data de 3 februarie 1998, mandatul de aducere ar fi fost singurul mijloc de a-l audia cu privire la acuzațiile formulate de acesta împotriva polițiștilor.

După ce au intrat în apartamentul în care se aflau reclamantul și mama sa, cei 3 polițiști ar fi fost amenințați de reclamant cu un briceag, de așa manieră încât au fost nevoiți să se retragă din apartament și ar fi fost obligați să cheme ca întăriri încă două echipaje totalizând 10 polițiști. Când a ieșit reclamantul, acesta ar fi fost înarmat cu un topor cu care l-ar fi lovit pe un ofițer de poliție care ar fi încercat să îl imobilizeze. Având în vedere că reclamantul a fost prins în flagrant delict cu privire la infracțiunea de ultraj, polițiștii l-ar fi prins pentru a-l conduce în fața autorității competente. C. Arestarea preventivă a reclamantului

La data de 11 martie 1998, în jurul orei 10,00, procurorul de pe lângă Tribunalul Județean Hunedoara a emis împotriva reclamantului un mandat de arestare preventivă pentru o perioadă de 30 de zile, în aplicarea art. 148 lit. c), d), e) și h) din CPP. Motivele invocate în susținerea arestării au fost posesia ilegală a două kilograme de mercur la data de 28 ianuarie 1998 și ultrajul la adresa unui polițist, comis la data de 11 martie 1998, care a constat în amenințarea acestuia cu un topor și cu un briceag, fapte pentru care pedeapsa prevăzută era mai mare de 2 ani închisoare; în plus, punerea sa în libertate ar fi pus în pericol ordinea publică. Pe mandatul de arestare nu figura nicio oră.

În jurul orei 10,30, după prinderea sa descrisă mai sus (paragrafele 24-32), reclamantul a fost dus, în baza acestui mandat, în fața comandantului J., de la Poliția din Deva, pentru a fi audiat. Erau prezenți și un procuror și I., avocat numit din oficiu. Reclamantul pretinde că ar fi fost legat cu o mână de biroul comandantului J., iar cu cealaltă mână i se permitea să scrie o declarație referitoare la incidentele din 28 ianuarie și 11 martie 1998.

În declarația sa, reclamantul a prezentat incidentele în versiunea sa. În mod special, el a pretins că ar fi fost lovit de polițiști cu lovituri de picior. Atât avocatul numit din oficiu, cât și procurorul au contrasemnat declarația. Reclamantul pretinde că avocatul nu i-a adresat nicio întrebare și că nimeni dintre cei prezenți nu i-a cerut explicații cu privire la leziunile de pe fața sa.

În jurul orei 11,00, partea interesată a fost dusă la centrul de detenție din cadrul Inspectoratului Județean de Poliție Deva și plasată într-o celulă cu mai multe persoane.

În cursul după-amiezii a fost examinat de un medic care i-a prescris somnifere, însă fără niciun tratament pentru leziunile sale. Registrul medical conține, pe lângă numele reclamantului, următoarele mențiuni: "Diagnostic: psihopatie polimorfă; gastrită cronică. Apt pentru detenție".

După arestarea părții interesate la data de 11 martie 1998, canalul local de televiziune Pro TV a difuzat câteva imagini de la arestare, prezentându-l pe reclamant cu cătușe, urcând în mașina de poliție. Celelalte imagini ale arestării sale, în special cele cu altercația sa cu polițiștii, nu au fost difuzate. Câțiva vecini ai reclamantului, printre care I. R. Stoica, l-au recunoscut în timpul difuzării imaginilor la televizor. Conform unei declarații din data de 10 mai 2000, imaginile nu permiteau să se vadă dacă reclamantul era rănit sau nu. Guvernul nu a precizat dacă aceste imagini proveneau de la înregistrarea efectuată de poliție.

În primele zile de arest, sub efectul somniferelor administrate, reclamantul a dormit practic tot timpul. Nu își amintește ce s-a întâmplat în acest interval de timp.

Câteva zile mai târziu, reclamantul a fost imobilizat cu un dispozitiv numit "T" (picioarele și mâinile erau legate strâns cu lanțuri unite cu o bară metalică verticală). În plus, partea interesată afirmă că a fost legată de pat cu cătușe. A fost lăsat așa timp de 9 sau 16 zile, timp în care nu s-a putut spăla, nu a putut merge la toaletă (a fost nevoit să folosească o ploscă), nu a putut mânca singur și nu a putut ieși pentru plimbarea zilnică.

Într-o zi, a fost condus împreună cu alți deținuți la Spitalul Județean din Deva pentru o expertiză psihiatrică. În timpul consultației a fost lăsat cu lanțurile la picioare și cu cătușele la mâini. Expertiza a stabilit că discernământul său era diminuat [vezi g) de mai jos)].

După 9 sau 16 zile, polițiștii i-au scos dispozitivul "T" și cătușele de la mâini, lăsându-l legat numai la picioare. Reclamantul a cerut de mai multe ori să i se scoată lanțurile de la picioare, plângându-se de dureri și de o senzație neplăcută de amorțeală, însă gardienii i-au răspuns că primiseră ordine și că nu aveau altă soluție. Din cauza acestui tratament, reclamantul striga adesea în timpul nopții, așa cum reiese dintr-o declarație a unui coleg de celulă, C.C.

Disperat, reclamantul a refuzat orice hrană timp de 10 zile. El susține că a fost obligat să stea cu lanțurile la picioare timp de 81 de zile.

Într-o adresă din data de 19 noiembrie 1999, Inspectoratul Județean de Poliție Hunedoara a explicat Ministerului de Interne că reclamantul fusese foarte violent în timpul arestului său la Comisariatul de Poliție din Deva, reprezentând o amenințare pentru polițiști și pentru colegii săi de celulă. Astfel, el ar fi smuls întrerupătorul de la sistemul de iluminare a celulei, ar fi îndoit capacul metalic al portiței de pe ușa acesteia, ar fi spart un bec, i-ar fi amenințat pe colegii săi de celulă și ar fi făcut zgomot, strigând și bătând în ușă. Adresa preciza că polițiștii încercaseră din răsputeri să îl calmeze, însă fără rezultat, manifestările sale fiind asemănătoare manifestărilor unui animal. Din acest motiv, reclamantul ar fi fost pedepsit și pus timp de 10 zile în "izolare simplă, cu cătușe la mâini și lanțuri la picioare". Abia când i-au permis să primească un pachet de la mama sa polițiștii au putut să îl calmeze, în ultima zi de izolare. Din motive similare, aceeași pedeapsă i-a fost aplicată în aprilie 1998, de această dată pentru 15 zile. Adresa preciza faptul că sancțiunile fuseseră luate de conducerea închisorii după acordul medicului închisorii; aceasta preciza și că, în timpul detenției sale în izolare celulară, singurele persoane care l-au vizitat pe reclamant au fost șeful departamentului de cercetări penale și ofițerul responsabil cu persoanele deținute. În plus, reclamantul ar fi fost imobilizat cu ajutorul unor cătușe și lanțuri la picioare de fiecare dată când a fost dus la interogatoriu, precum și "cu alte ocazii, pentru a-l împiedica de la acțiuni agresive și de la automutilare".

Adresa confirma că, pentru a protesta împotriva imobilizării sale, reclamantul făcuse greva foamei și că se plânsese la Parchetul Militar Craiova. Drept urmare, a venit să îl vadă un procuror militar. În final, adresa preciza că, chiar și după transferul său în închisoare, la data de 4 iunie 1998, reclamantul fusese imobilizat cu ajutorul unor lanțuri.

Reclamantul pretinde că în timpul detenției sale la Poliția din Deva nu i s-a permis să își vadă mama, venită de mai multe ori să vorbească cu el. În ziua de Paști, aceasta i-a adus un pachet cu mâncare, însă i s-a spus că nu avea permisiunea să își vadă fiul. Prin urmare, ea a lăsat pachetul și a plecat. În semn de protest, reclamantul ar fi refuzat să primească pachetul, care nu i-a fost totuși returnat mamei sale. Pachetul i-ar fi fost predat părții interesate mai târziu, după greva foamei, însă mâncarea pe care o conținea se alterase.

În urma plângerii penale depuse de reclamant, procurorul militar C., de la Parchetul Militar Craiova, s-a deplasat la centrul de detenție al Poliției din Deva pentru a lua o declarație părții interesate. Întrevederea a avut loc la data de 16 martie 1998, când reclamantul avea lanțuri (sistemul "T") și cătușe la mâini.

Reclamantul a fost deținut la sediul central al Poliției din Deva până la data de 4 iunie 1998, perioadă în care nu a putut să se vadă cu un avocat și nici să primească vizite din partea familiei sale. El afirmă că până la această dată nu i s-au adus la cunoștință mai multe aspecte despre actele efectuate în cadrul procedurii îndreptate împotriva sa. Atât înainte, cât și după această dată, cererile sale de punere în libertate au rămas fără răspuns.

La data de 4 iunie 1998, reclamantul a fost transferat la închisoarea din Deva, unde a rămas până la eliberarea sa din data de 10 mai 1999. Conform dosarului medical de transfer, reclamantul suferea de o "patologie psihică polimorfă", era apt de muncă din punct de vedere psihologic, însă nu avusese un "comportament adecvat" în timpul detenției sale la Poliția din Deva.

Într-o adresă trimisă Guvernului la data de 11 iunie 2002, Direcția Generală a Penitenciarelor (DGP) a explicat că reclamantul nu ar fi putut fi ținut în lanțuri în timpul șederii sale la închisoarea din Deva, deoarece lanțurile fuseseră interzise printr-o directivă a DGP din 21 februarie 1992; în schimb, aceasta a recunoscut că era posibil să fi fost legat cu un dispozitiv tip "T" în timpul detenției sale la Poliția din Deva timp de 81 de zile.

DGP a adăugat că reclamantul fusese internat în Spitalul Penitenciar Jilava (aproape de București) în perioada 19 iunie-21 iulie 1998, în vederea unei expertize psihiatrice; aceasta stabilise că el suferea de tulburări de personalitate de tip polimorf. I s-au prescris calmante (Diazepam și Clordelazin) "în caz de nevoie". A mai fost internat încă o dată în această instituție în perioada 7-18 august 1998.

Conform susținerilor DGP, reclamantul se întâlnise cu un avocat de două ori în timpul detenției sale și fusese examinat de un medic de 12 ori. Adresa preciza în continuare că reclamantul fusese sancționat de 3 ori pentru abateri grave de la regulile de disciplină. Astfel, în perioada 1 februarie-1 aprilie 1999, i s-au interzis vizitele și pachetele. Adresa îl califica pe reclamant ca fiind violent, mereu nemulțumit și protestatar față de lege și de regulile vieții la comun. Aceasta concluziona că numai o expertiză medicală dispusă de autoritățile judiciare competente ar putea permite aprecierea compatibilității afecțiunii de care suferea reclamantul cu regimul de detenție.

Referitor la tratamentul reclamantului în timpul detenției sale la închisoarea din Deva, prefectul de Hunedoara i-a confirmat mamei părții interesate, într-o adresă din data de 19 octombrie 1998, că acesta fusese supus unui regim de detenție "mai sever, ținând cont de amenințările grave proferate la adresa polițiștilor care procedaseră la arestarea sa". Cotidianul local "Acțiunea HD" a denunțat tratamentul aplicat reclamantului în două articole din 10 și 11 decembrie 1998. D. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului pentru deținerea de produse stupefiante/toxice și ultraj

Reclamantul afirmă că nu a fost ținut la curent cu derularea anchetei și că nu a putut să ia legătura cu un avocat.

Astfel cum reiese din rechizitoriul întocmit la data de 7 aprilie 1998, parchetul a audiat 4 martori: M.B. și M.R., polițiști care au participat la arestarea reclamantului din data de 28 ianuarie 1998, I. Șelaru, care a declarat că nu văzuse dacă reclamantul avusese o sticlă asupra sa, și un alt martor care a declarat că l-a văzut pe reclamant aruncând sticla la pământ. Acest din urmă martor a decedat înaintea începerii procedurii în fața instanței.

Polițistul M.B. a precizat în depoziția sa că, la data de 28 ianuarie 1998, serviciul său, și anume Departamentul explozivi, produse toxice și stupefiante, deținând informații conform cărora reclamantul intenționa să vândă mercur, organizase o operațiune de prindere în flagrant delict. În jurul orei 17,30, o echipă formată din mai mulți polițiști s-a deplasat în cartierul Hotelului Rusca și, când reclamantul a sosit cu o mașină BMW pentru a se întâlni cu cumpărătorul de mercur, polițiștii au intervenit. Văzându-i pe polițiști, reclamantul a ieșit din mașină și, încercând să fugă, a aruncat la pământ sticla ce conținea mercur. A fost prins imediat de polițiști.

Al doilea polițist audiat, M.R., a declarat că serviciul său primise informații conform cărora reclamantul avea intenția de a vinde mercur. Astfel, a fost organizată o operațiune de prindere în flagrant delict. În acest scop, echipa de poliție s-a deplasat în apropierea Hotelului Rusca la data de 28 ianuarie 1998, spre ora 17,00, așteptând să sosească reclamantul, care urma să îi vândă mercur unei alte persoane. Când a sosit reclamantul, el s-a așezat pe o bancă. Conform planului organizat de polițiști, a fost provocată o altercație pentru a le permite acestora să intervină. Recunoscându-l pe polițistul M.R., reclamantul a încercat să fugă și a aruncat sticla la pământ.

Rechizitoriul a confirmat că un locotenent de poliție filmase incidentul din 11 martie 1998 în timpul căruia a fost prins reclamantul, că se confiscase un briceag în apartamentul părții interesate și că avocata L.P. fusese martoră la fapte.

Reclamantul a fost citat să se prezinte în fața Tribunalului Județean Hunedoara la data de 3 iunie 1998. Cu aceeași ocazie, i s-a comunicat rechizitoriul. Astfel, el a aflat că era trimis în judecată pentru trafic de stupefiante și ultraj verbal la adresa unui polițist, infracțiuni pedepsite de art. 312 și, respectiv, art. 239 § 1 din Codul penal.

Pe toată durata procesului său în fața Tribunalului Județean Hunedoara, reclamantul a fost transferat aici cu cătușe și lanțuri la picioare. Lanțurile și cătușele nu i-au fost scoase în timpul ședințelor publice în fața instanței.

La prima ședință, la data de 3 iunie 1998, a fost asistat de un avocat numit din oficiu, domnul R., pe care nu îl mai întâlnise până atunci. A cerut instanței să se depună la dosar caseta video înregistrată de colonelul N. în timpul arestării sale, la data de 11 martie 1998, însă nu a primit niciun răspuns, deși și-a reiterat cererea și în următoarea ședință.

În schimb, instanța i-a admis cererea privind efectuarea unei expertize psihiatrice. Aceasta a fost realizată la data de 29 iulie 1998 la Spitalul Penitenciar Jilava. În pofida cererii Curții, Guvernul nu a prezentat acest raport.

La ședința din data de 29 iulie 1998, reclamantul a fost apărat de un avocat ales, domnul P. Acesta a depus la dosar o adeverință medicală din care reieșea că clientul său suferea de tulburări psihiatrice de mai mulți ani. Acesta i-a solicitat instanței să înlocuiască arestarea preventivă cu o măsură de internare la Spitalul Psihiatric din Zam, unde reclamantul mai fusese internat anterior.

Instanța a respins cererea de internare și a hotărât să îl țină pe reclamant în stare de arest preventiv. Apoi a audiat partea interesată, care a declarat că sticla ce conținea mercur nu îi aparținea și că polițiștii prezenți la arestarea sa mințiseră când au afirmat că el o aruncase la pământ. În ceea ce privește pretinsa infracțiune de ultraj, el a confirmat că refuzase să îi urmeze pe polițiști la data de 11 martie 1998, însă a adăugat că, având în vedere circumstanțele în care se desfășurase prinderea sa din data de 28 ianuarie 1998, îi era teamă de alte abuzuri din partea polițiștilor, cu atât mai mult cu cât nu i se prezentase niciun mandat de arestare.

La data de 5 mai 1999, după ce i-a audiat pe reclamant, pe I. Șelaru și pe polițiștii M.B. și M.R., instanța a statuat că reclamantul era vinovat de trafic de stupefiante. Bazându-se pe declarația dată în fața poliției la data de 28 ianuarie 1998 de către un martor decedat la puțin timp după această dată (paragraful 55 de mai sus) și trimisă de parchet ca probă, pe declarațiile reclamantului și ale polițiștilor M.B. și M.R. care au venit să îl aresteze la data de 11 martie 1998, precum și pe un proces-verbal de infracțiune flagrantă, instanța a stabilit astfel faptele: aflând că reclamantul se afla în posesia unei cantități de mercur pe care dorea să îl vândă, poliția organizase și pusese în scenă la data de 28 ianuarie 1998 un plan pentru a putea să îl prindă pe reclamant în flagrant delict. În timpul busculadei organizate de poliție în timp ce reclamantul vorbea cu un individ în fața unui hotel, reclamantului i s-a făcut frică și a aruncat la pământ o sticlă ce conținea mercur. La data de 11 martie 1998, reclamantul i-a amenințat cu un briceag pe polițiștii care intraseră în apartamentul său și i-a obligat să se replieze în exterior și să aștepte întăriri. După sosirea acestora, polițiștii au încercat să dialogheze cu reclamantul prin ușă pentru a-l convinge să îi urmeze, însă acesta a refuzat, solicitând prezența unui avocat. Totuși, crezând că colonelul de poliție N., aflat în spatele ușii, îmbrăcat în civil și dotat cu o cameră de filmat, lucra pentru televiziune, reclamantul a ieșit, însă dându-și seama de greșeala făcută, s-a întors în apartamentul său. Abia după sosirea avocatei numite din oficiu, L.P., a acceptat să iasă, înarmându-se cu un topor. În timp ce polițiștii încercau să îl imobilizeze, el a încercat să lovească un polițist, însă fără succes. Instanța l-a declarat, așadar, pe reclamant vinovat de comiterea infracțiunii de ultraj la adresa unui polițist, în sensul art. 239 § 1 din Codul penal. Pentru toate aceste fapte, instanța l-a condamnat la o pedeapsă de 1 an și două luni de închisoare, incluzând perioada de arest preventiv. Reclamantul a fost pus în libertate la data de 10 mai 1999.

Astfel cum reiese din declarația dată în fața reprezentantului reclamantului în fața Curții la data de 10 mai 2000, I. Șelaru a fost audiat și el ca martor în cadrul procesului. Conform afirmațiilor acestuia, el ar fi încercat, în depoziția sa, să denunțe relele tratamente aplicate reclamantului cu ocazia prinderii sale, însă președintele completului de judecată i-ar fi interzis să mai continue.

Reclamantul a introdus apel împotriva sentinței din data de 5 mai 1999 prin intermediul unui avocat ales; el și-a susținut nevinovăția. Apelul a fost respins prin decizia din data de 30 septembrie 1999 a Curții de Apel Alba Iulia. Aceasta a considerat că mărturiile celor 2 polițiști erau suficiente pentru a dovedi că partea interesată încercase să comită trafic de mercur. În ceea ce privește infracțiunea de ultraj, curtea de apel a constatat că vinovăția era dovedită și prin afirmațiile reclamantului însuși, care recunoscuse că s-a opus arestării sale la data de 11 martie 1998, deoarece polițiștii nu i-au prezentat un mandat de arestare.

Recursul cu care reclamantul a sesizat Curtea Supremă de Justiție a fost respins printr-o decizie definitivă din data de 9 februarie 2000. Curtea supremă a apreciat că, în ciuda unei anchete oarecum defectuoase, deoarece amprentele de pe sticla ce conținea mercur nu fuseseră analizate, vinovăția reclamantului era dovedită prin declarațiile lui M.B. și M.R., polițiștii prezenți la prinderea părții interesate în flagrant delict la data de 28 ianuarie 1998. În plus, constatând că "probele depuse la dosar scoteau în evidență atitudinea contrară deontologiei, abuzivă chiar, a polițiștilor în momentul în care au fost descoperite faptele, precum și în cursul anchetei", aceasta a statuat că aceste elemente "nu erau de natură să dovedească nevinovăția reclamantului". E. Plângerile referitoare la relele tratamente

La data de 9 iunie 1998, parchetul militar de pe lângă tribunalul militar teritorial i-a adresat o scrisoare reclamantului, la domiciliul său, informându-l că fusese pronunțată neînceperea urmăririi penale în ceea ce privea plângerea sa referitoare la rele tratamente, cu motivarea că "faptele nu [au fost] confirmate".

Astfel cum reiese din rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998, comunicată avocatului reclamantului după introducerea prezentei cereri în fața Curții, procurorul a respins plângerea părții interesate ca neîntemeiată, cu motivarea că aceasta nu adusese nicio adeverință medicală care să îi dovedească susținerile. Procurorul a arătat că și-a întemeiat rezoluția pe o declarație a reclamantului din data de 16 martie 1998 și pe alte "probe" din care reieșea că polițiștilor nu le putea fi imputată nicio infracțiune.

Reclamantul a atacat această rezoluție în fața parchetului militar de pe lângă curtea militară de apel, care a confirmat, prin decizia din data de 29 noiembrie 1999, rezoluția dată. Această soluție a fost confirmată de Secția parchetelor militare de pe lângă Curtea Supremă de Justiție la data de 30 martie 2000.

Într-o plângere depusă la Parchetul Militar Timișoara la data de 16 martie 1999, reclamantul a denunțat din nou circumstanțele arestării sale din data de 11 martie 1998, în special actele de brutalitate ale poliției și violarea domiciliului său.

După eliberarea sa, la data de 24 mai 1999, reclamantul a depus o plângere penală referitoare la relele tratamente și actele de tortură pe care pretindea că le-ar fi suferit în timpul detenției sale la poliția și la închisoarea din Deva. Parchetul Militar Craiova a pronunțat neînceperea urmăririi penale.

Reclamantul s-a plâns de tratamentul suferit în timpul detenției sale și în fața Parlamentului, a Curții Constituționale, a biroului Inspectoratului Județean de Poliție Hunedoara, a Avocatului Poporului, a Asociației Naționale împotriva Abuzurilor și a Președintelui României. Acesta din urmă l-a informat că cererea sa fusese transmisă autorităților competente, și anume Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. De asemenea, petiția pe care i-a adresat-o reclamantul Parlamentului i-a fost transmisă parchetului de pe lângă Tribunalul Județean Hunedoara.

În luna mai 1999, reclamantul s-a plâns de condițiile detenției sale în fața Curții Supreme de Justiție, care i-a răspuns la data de 1 iunie 1999 că nu era competentă să statueze cu privire la cereri ce țin de resortul altor autorități.

La data de 2 noiembrie 1999, reclamantul a publicat în cotidianul "Evenimentul Zilei" o scrisoare deschisă adresată autorităților, în care denunța condițiile detenției sale. Drept răspuns, Ministerul Justiției l-a informat pe reclamant la data de 7 martie 2000 că Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiție fusese sesizat cu privire la acest subiect.

Până în prezent, reclamantul nu a primit niciun alt răspuns din partea autorităților. F. Incidentele ulterioare introducerii cererii în fața Curții

La data de 17 septembrie 2000, pe când se afla în compania a 2 prieteni, reclamantul a fost abordat pe stradă de mai mulți polițiști. A urmat o discuție în cursul căreia reclamantul ar fi fost lovit de polițiști. O adeverință medicală eliberată a doua zi constata "plăgi de contuzii cauzate cu 18 ore în urmă; cu siguranță agresiune". În urma acestui incident, reclamantul a fost trimis în judecată pentru ultraj la adresa unor polițiști și condamnat în luna februarie 2001 la 6 luni închisoare, pedeapsă pe care a executat-o la închisoarea din Deva. În timpul detenției sale, în luna aprilie sau mai 2001, l-au vizitat 2 polițiști, ocazie cu care l-ar fi amenințat și i-ar fi cerut să își retragă toate plângerile. Reclamantul a informat imediat prin telefon ONG Comitetul Helsinki - România, care a cerut explicații din partea Inspectoratului General de Poliție. Printr-o adresă din data de 7 iunie 2001, inspectoratul a confirmat cu următoarele cuvinte faptul că 2 polițiști se deplasaseră la închisoarea din Deva pentru a-l vedea pe reclamant: "(...) Cel care susține că, în timp ce era deținut, a fost vizitat de doi polițiști care l-au amenințat cu moartea dacă nu își retrage plângerile prezintă diagnosticul de tulburări severe de personalitate de tip excitabil-impulsiv și antisocial, asociate unor grave tulburări de comportament, conform unui raport de expertiză medico-legală și psihiatrică. Ținând cont de personalitatea domnului Vili Rupa, polițiștii biroului județean de poliție din Hunedoara care anchetează circumstanțele omorului unui anume B.M.V., comis în luna februarie 1998 de persoane necunoscute, au dorit să vorbească cu domnul Rupa. Prin urmare, la data de 10 aprilie 2001, în baza unui ordin oficial, căpitanul M.P. și locotenentul C.M. s-au deplasat la închisoarea din Deva și i-au arătat directorului închisorii scopul misiunii lor. Conform regulamentului închisorii, deținutul a fost adus la vorbitor și a discutat cu acești doi ofițeri de poliție în prezența unui gardian al închisorii, plutonierul D.L. Așa cum reiese din declarațiile ofițerilor, căpitanul M.P. a încercat să discute cu deținutul Rupa Vili, însă acesta a avut o reacție de respingere a dialogului, solicitând "miliarde de daune-interese", ceea ce era în afara subiectului. Cu excepția deținutului, celelalte persoane prezente în timpul tentativei de dialog cu Rupa Vili pretind că nimeni nu l-a amenințat în niciun fel. Prin urmare, nu există probe care să permită dovedirea acuzațiilor domnului Rupa Vili. În mod evident, polițiștii care l-au vizitat cunoșteau consecințele unui act de amenințare sau de intimidare față de un reclamant la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar acest fapt constituie un motiv suplimentar de a se abține."

La data de 5 mai 2005, reclamantul a fost convocat verbal la Comisariatul de Poliție Hunedoara, polițiștii dorind să îl audieze cu privire la plângerile formulate împotriva anumitor agenți de poliție. Odată ajuns la comisariat, un polițist, A.F., l-a întrebat dacă își menține plângerile. Reclamantul a răspuns afirmativ, după care A.F. l-ar fi amenințat cu un pistol. A fost convocat din nou pentru data de 11 mai 2005, de data aceasta în scris, fără ca în actul de convocare să figureze vreun motiv de convocare. Când a telefonat pentru a se informa despre motivul acestei convocări, a fost informat că un comisar de la Inspectoratul General de Poliție trebuia să ajungă de la București pentru a discuta cu el despre plângerile sale formulate împotriva polițiștilor. Reclamantul nu s-a prezentat la comisariat. Mai târziu în aceeași zi, a încercat să vorbească prin telefon cu comisarul respectiv, însă i s-a răspuns că înaltul funcționar nu venise încă. Reclamantul a informat imediat ONG Comitetul Helsinki - România, care a solicitat explicații din partea Inspectoratului Județean de Poliție Hunedoara. Printr-o adresă din luna iunie 2005, Inspectoratul General de Poliție i-a răspuns Comitetului Helsinki - România că reclamantul fusese convocat drept răspuns la o scrisoare pe care acesta o trimisese Parlamentului României, în care susținea acte de intimidare și hărțuire din partea Poliției din Hunedoara. În urma acestei scrisori, un înalt funcționar al Inspectoratului se deplasase în locul respectiv, la Hunedoara, pentru o întrevedere cu reclamantul în vederea verificării veridicității acestor alegații. Cu toate acestea, reclamantul nu răspunsese la convocarea din 11 mai 2005. În schimb, acesta a sunat pentru a discuta prin telefon cu înaltul funcționar, însă polițistul C.M. de la Comisariatul de Poliție din Hunedoara i-a spus să sune la secretariat. Reclamantul a fost ulterior așteptat în zadar de către înaltul funcționar până la ora 16,00. În fine, ancheta condusă de înaltul funcționar ajunsese la concluzia că reclamantul nu fusese supus unor acte de intimidare sau hărțuire. Scrisoarea se încheia cu punerea în evidență a faptului că reclamantul era cunoscut ca suferind de o afecțiunea psihică diagnosticată ca "psihopatie iritabilă impulsivă antisocială". G. Adeverințele medicale referitoare la starea de sănătate a reclamantului

La data de 19 ianuarie 1994, medicul A.M. de la Direcția Județeană de Muncă și Protecție Socială Hunedoara i-a eliberat reclamantului o adeverință medicală conform căreia acesta prezenta "o structură psihopatică" ce îl lipsea în totalitate de capacitatea de muncă și îi permitea să beneficieze de drepturile acordate persoanelor handicapate. Medicul a precizat că "boala" fusese semnalată pentru prima oară în anul 1990.

În anii următori au fost eliberate în mod regulat adeverințe similare.

Foaia de ieșire din spitalul Zam întocmită după internarea reclamantului până la data de 9 martie 1998 indică faptul că a fost internat cu diagnosticul de "psihopatie de tip exploziv" și că a fost externat din spital la cererea sa, deoarece starea sa se îmbunătățise.

La data de 26 martie 1998, laboratorul județean de medicină legală din Hunedoara a întocmit, în ceea ce îl privește pe reclamant, la cererea Parchetului Hunedoara, un raport de expertiză psihiatrică redactat după cum urmează: "Bolnav prezentând grave antecedente psihiatrice pentru care a fost internat de cinci ori cu diagnosticul «tulburări de personalitate de tip excitabil-impulsiv». Din cauza acestei afecțiuni a fost declarat inapt pentru serviciul militar. Examenul psihic evidențiază tulburări severe de personalitate cu ieșiri afective negative și restricții impulsive însoțite de agresivitate îndreptată împotriva anturajului său și împotriva propriei persoane. În timpul acestor manifestări, el prezintă o diminuare a câmpului conștiinței și simte o nevoie imperioasă de a se manifesta într-un mod agresiv și antisocial. Autocontrolul este suprimat în timpul acestor episoade. Diagnostic: «tulburare severă a personalității de tip excitabil-impulsiv și antisocial cu grave tulburări comportamentale» (...) Având în vedere aceste elemente, comisia consideră că sus-numitul are discernământul diminuat." II. Dreptul intern pertinent

Ordinul nr. 41.232 din 21 februarie 1992 al directorului Direcției Generale a Penitenciarelor "Începând cu data prezentului ordin, până la noi dispoziții, se interzice cu desăvârșire folosirea lanțurilor pentru mâini și picioare, ca mijloc de imobilizare, indiferent de gradul de periculozitate al deținuților sau abaterile disciplinare săvârșite de aceștia. Toate aceste mijloace de imobilizare vor fi retrase și conservate în magazie. Pentru imobilizarea deținuților periculoși prezentați la instanțele de judecată și organele de urmărire penală ori în alte situații, se vor folosi numai cătușele din dotare și totodată se vor lua măsuri de întărire a escortelor, astfel încât să se prevină evenimentele negative."

Ordinul Inspectoratului General de Poliție nr. S/925/1994 privind sălile de reținere "În aplicarea prevederilor articolului 16 lit. b din Legea nr. 26/1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, la unitățile de poliție ale prefecturilor, ale orașelor, ale secțiilor de poliție înființate în prefecturi, ale secțiilor de poliție ale gărilor, ale punctelor de oprire a trenurilor, ale porturilor și aeroporturilor sunt amenajate săli de reținere, dacă acest lucru este impus de factori de ordin practic. În aceste săli sunt plasate persoanele bănuite de comiterea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice, vieții altora sau altor valori sociale, care refuză să își dezvăluie identitatea sau a căror identitate nu poate fi stabilită; aceste persoane sunt invitate să se deplaseze la secția de poliție în acest scop și, dacă este cazul, pentru a fi deferite organelor de cercetare penală competente. O astfel de măsură nu poate depăși douăzeci și patru de ore. Prevederile primului punct se aplică și următoarelor persoane: - persoanele urmărite de poliție la nivel național sau local; - minorii fără supraveghere și cei cunoscuți ca având un comportament deviant caracterizat prin vagabondaj, uz de substanțe eterate sau de medicamente cu efecte halucinogene, în vederea îndeplinirii formalităților pentru internarea lor în centre pentru minori sau pentru a îi încredința unor familii sau unor instituții sociale; - bolnavii mintali fugiți din spitale în care se aflau sub tratament sau internați conform articolelor 113 și 114 din Codul penal până la reinternarea lor, însă fără ca termenul menționat mai sus să poată fi depășit; - persoanele arestate preventiv sau condamnate atunci când se află într-o gară, la un punct de oprire a trenurilor sau într-un aeroport în timpul transferului lor. Sala de reținere trebuie situată în apropierea camerei ofițerului de gardă și trebuie prevăzută cu bare de fier la ferestre și la ușa de la intrare. De asemenea, ea trebuie prevăzută cu bănci metalice bine armate la sol și la pereți și o bară metalică fixată de perete în vederea imobilizării persoanelor violente cu ajutorul cătușelor. Supravegherea persoanelor aflate în sălile de reținere trebuie asigurată de un agent de gardă permanent. De asemenea, ea trebuie asigurată de ofițerul de gardă și de adjunctul său, pentru a preveni orice evadare sau orice alt act ilicit din partea persoanelor vizate, precum și o tentativă de suicid sau o automutilare. Este interzisă lăsarea fără supraveghere a persoanelor aflate în sălile de reținere. Persoanele vizate sunt plasate în sala de reținere după redactarea unui proces-verbal sau a unui raport de depistare aprobat de comandantul unității sau de locțiitorul său și numai după o percheziție corporală realizată conform prevederilor legale. În termenul stabilit de lege trebuie efectuate toate operațiunile polițienești necesare pentru clarificarea situației persoanelor în cauză. Aceste operațiuni trebuie realizate de agenți experimentați, desemnați de comandantul unității de poliție; toate măsurile trebui