ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2949/2018
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2949/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 413 din 07.03.2017, Judecătoriei Zalău a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. SA, privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit nr. x/09.09.2005 și în actul adițional nr. x/18.12.2006; a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților vizând constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la pct. 3.1, art. 3.3, art. 3 .4, art. 1.1, art. 3.5, art. 3.6, art. 8, art. 4.5 și art. 4.6 din contractul de credit nr. x/18.12.2006 și art. I și art. II din actul adițional din data de 09.09.2010; a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a caracterului abuziv și nulității absolute a clauzelor inserate la pct. 3.1. lit. b), art. 3.3, art. 3.4, art. 1.1, art. 3.5, art. 3.6, art. 3.7, art. 8, art. 4.5 și art. 4.6 din contractul de credit nr. x/07.08.2007 și art. I și art. II din actul adițional din data de 09.09.2010; a respins ca neîntemeiată cererea de repunere a părților în situația anterioară, prin restituirea sumelor achitate în temeiul contractelor de credit nr. x/18.12.2006 și nr. x/07.08.2007 și de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumelor încasate în temeiul convenției de credit; a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la recalcularea dobânzii contractului; a respins ca neîntemeiată cererea de stabilizare a cursului valutar la paritatea leu/euro de la data încheierii convenției de credit și de denominare în moneda națională și a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la semnarea unui act adițional la convenția de credit.
Împotriva acestei sentințe, A. și B. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 202 din 15 februarie 2018, Tribunalul Sălaj, secția civilă, a admis apelul, a anulat în parte sentința apelată, în ceea ce privește dispozițiile referitoare la contractul de credit nr. x/09.09.2005 și actul adițional nr. x/18.12.2006 și, rejudecând fondul, a respins excepția inadmisibilității cererii, invocată de intimată, a respins excepția lipsei obiectului cererii de apel, invocată de intimată, a admis în parte cererea cu privire la contractul de credit nr. x/09.09.2005 și actul adițional nr. x/18.12.2006, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3.3 din contractul de credit nr. x/09.09.2005, în ceea ce privește sintagma "în funcție de evoluția pieței financiare" în raport de lipsa criteriilor care determină caracterul variabil al dobânzii; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 1.1 și 3.5 din contractul de credit nr. x, privind comisionul de procesare, a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor achitate cu titlu de comision de procesare, percepute în temeiul art. 1.1 și 3.5 din contractul de credit nr. x, nelegal încasat, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plății până la data restituirii efective, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind scadența anticipată a contractului de credit, prevăzută la art. 8.1 și 7 lit. i) din contractul de credit nr. x și actul adițional nr. x/18.12.2006, în sensul că: scadența anticipată a creditului se poate declara doar pentru încălcarea de către împrumutați, din culpă, a unor obligații esențiale la încheierea contractului, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 3.6, privind comisionul de rambursare anticipată, din contractul de credit nr. x și actul adițional nr. x/18.12.2006, a respins cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 3.4 din contract, referitoare la dobânda penalizatoare și a respins ca neîntemeiate restul pretențiilor reclamanților; a schimbat în parte Sentința civilă nr. 413 din 07.03.2017, în ceea ce privește contractele de credit nr. x/18.12.2006 și nr. x/07.08.2007, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3.3 din contractele de credit nr. x/18.12.2006 și nr. x/07.08.2007, în ceea ce privește sintagma "în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii", în raport de lipsa criteriilor care determină caracterul variabil al dobânzii, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 1.1 și 3.5 din contractul de credit nr. x și a clauzei prevăzute la art. 1.1 și 3.5 din contractul de credit nr. x, privind comisionul de procesare, a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor achitate cu titlu de comision de procesare, percepute în temeiul art. 1.1 și 3.5 din contractul de credit nr. x și a clauzei prevăzute la art. 1.1 și 3.5 din contractul de credit nr. x, nelegal încasat, la care se adaugă dobânda legală aferentă, de la data plății până la data restituirii efective, a constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3.7, privind comisionul de administrare, din contractul de credit nr. x/07.08.2007, a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, percepute în temeiul art. 3.7 din contractul de credit nr. x, nelegal încasat, la care se adaugă dobânda legală aferentă, de la data plății până la data restituirii efective, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind scadența anticipată a contractului de credit, prevăzută la art. 8.1 din contractul de credit nr. x și art. 8.1 din contractul de credit nr. x, în sensul că: scadența anticipată a creditului se poate declara doar pentru încălcarea de către împrumutați, din culpă, a unor obligații esențiale la încheierea contractului, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzută de art. 3.6, privind comisionul de rambursare anticipată, din contractul de credit nr. x și din contractul de credit nr. x și a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate; intimata- pârâtă a fost obligată la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 4.157 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fond și în apel, proporțional cu capetele de cerere admise.
Împotriva acestei decizii, toate părțile au declarat recurs.
Recursurile au fost înregistrate la Tribunalul Sălaj și au fost înaintate spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția necompetenței sale materiale, asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:
Recursurile au fost declarate împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Sălaj, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON și încheierilor de îndreptare a acesteia.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."
Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.
O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.
În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.
Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.
Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.
În speță, hotărârea atacată au fost pronunțată la 15.02.2018, ulterior publicării Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României în Monitorul Oficial.
Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării Deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.
Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Înalta Curte notează că instanța de contencios constituțional nu a reținut în considerentele Deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competența de soluționare a instanței supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispozițiile procedurii civile, Curtea Constituțională a recunoscut că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.
Pe de altă parte, Curtea Constituțională nici nu ar fi putut stabili competența instanței supreme în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunță numai în limitele competenței sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.
Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."
Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."
Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.
Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.
Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.
Se cuvin reiterate, în acest context, dispozițiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.
În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.
Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.
Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.
Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.
Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.
În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.
De aceea, în condițiile pronunțării hotărârii recurate de către Tribunalul Sălaj, competența de soluționare a recursurilor aparține Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă C. SA împotriva Deciziei civile nr. 202 din 15 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția civilă, în favoarea Curții de Apel Cluj.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 iunie 2018.