ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2296/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 3306/27.12.2016 emisă de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei solicitate reprezentând despăgubire achitată de reclamantă către asiguratul Casco și penalități de întârziere.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 2515 din 21 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A., fiind criticată sentința atacată pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu nerespectarea normelor de drept material. A susținut că litigiul dedus judecății este guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995 și nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

Recurenta a susținut că există un conflict de legi în timp, iar aplicarea dispozițiilor Legii nr. 136/1995 conduce la o soluție diferită față de dispozițiile Legii nr. 213/2015. S-a arătat că în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 136/1995 un asigurat își poate valorifica creanța integral, iar, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, un asigurat își poate valorifica creanța doar în limita unui plafon de 450.000 RON.

Recurenta a susținut că raportul juridic de garantare dedus judecăii a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul societății B. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

Recurenta a precizat că în speța de față trebuie să distingem între legea aplicabilă raportului de drept substanțial, care guvernează raportul de garantare legală și cererea de plată și legea aplicabilă raportului de drept procesual, care guvernează strict procedura de soluționare a cererii recurentei-reclamante.

Recurenta a precizat că deși instanța de fond a reținut în mod corect natura juridică a raportului de garantare existent între părți, aceasta a identificat greșit momentul nașterii acestui raport juridic, ca fiind cel al falimentului B. în condițiile în care raportul legal de garantare s-a născut încă de la momentul încheierii poliței RCA emisă de B., la data de 17.12.2014.

Recurenta a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu greșita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu art. 3 lit. l) și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, precum și cu înălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 din CEDO.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va admite recursul, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin cererea introductivă recurenta-reclamantă a solicitat anularea deciziei contestate și obligarea intimatei FGA la plata sumei de 8.439,82 RON.

Prin sentința atacată instanța de primă jurisdicție a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta are drepturi proprii distincte de cele ale persoanelor cu care a avut încheiate polițe CASCO și este un singur creditor de asigurare al societății aflate în faliment.

A reținut instanța de fond că dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 213/2015 definește plafonul de garantare drept "nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, stabilit conform prevederilor prezentei legi."

Ca atare a apreciat instanța de fond că plafonul se aplică prin raportare la "un creditor de asigurare" și nu o "creanță de asigurare".

Analizând actele și lucrările cauzei, Înalta Curte reține că prin decizia emisă de FGA, ce face obiectul controlului judiciar, a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma solicitată pe motiv că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată și i s-a plătit din disponibilitățile FGA suma de 450000 RON, suma maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

In esență, reclamanta contestă această decizie cu motivarea că nu trebuie considerată ca un singur creditor de asigurare, ci plafonul trebuie aplicat prin raportare la fiecare dintre persoanele în drepturile cărora s-a subrogat ca urmare a plății despăgubirilor.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Înalta Curte reține că între reclamantă și pârât nu a existat un raport juridic de garantare care să se fi născut odată cu încheierea poliței de asigurare, iar cererea de plată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 213/2015. Faptul că obligația este condiționată, prin voința legiuitorului, de existența unui contract de asigurare nu conduce la concluzia că acestei obligații i-ar fi aplicabilă legea de la data încheierii contractului, conform principiului tempus regit actum. Dimpotrivă, în condițiile în care FGA este un terț față de contractul de asigurare CASCO (și, de altfel, și față de contractul de asigurare de răspundere civilă) este aplicabil principiului relativității efectelor juridice.

În consecință, legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății este legea în vigoare la data întrunirii tuturor condițiilor pentru nașterea dreptului de creanță împotriva Fondului.

Înalta Curte reține că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Ca atare, văzând dispozițiile legale aplicabile și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte va admite în parte acțiunea reclamantei, în sensul că va anula decizia atacată și va obliga pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/10.03.2016.

În mod mod practic și evident nu poate fi analizată și admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, așa cum solicită recurenta-reclamantă, întrucât pârâtul nu a analizat cererea de plată pe fondul acesteia, ci s-a limitat să constate că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată și i s-a plătit din disponibilitățile FGA suma de 450000 RON, suma maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Ca atare, Înalta Curte nu se poate pronunța cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depășit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiții, singura consecință admisibilă este aceea de obligare a autorității publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu.

Având în vedere soluția dată cererii de recurs, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de calea de atac formulată, instanța de control judiciar, în temeiul art. 453 alin. (1), (2) din C. proc. civ., va admite cererea recurentei și va dispune obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial parțial în sumă de 1000 RON.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantă, va casa sentința atacată, și rejudecând, va admite în parte acțiunea reclamantei, va anula decizia nr. 3306/27.12.2016 emisă de pârât și va obliga pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/10.03.2016, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2515 din 21 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată, și rejudecând:

Admite în parte acțiunea reclamantei.

Anulează decizia nr. 3306/27.12.2016 emisă de pârât.

Obligă pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/10.03.2016.

Respinge în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Obligă pârâta la plata sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 iunie 2020.