ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5360/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a formulat contestație în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva deciziei nr. 3316/27.12.2016, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/10.03.2016, depusă de reclamantă pentru dosarul de daună nr. 66869, solicitând anularea deciziei și, în consecință, obligarea pârâtei la plata sumei de 1926,12 RON compusă din: 1557,09, reprezentând despăgubire achitată de către A. către asiguratul Casco; 369,03 RON reprezentând penalități de întârziere, de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, cheltuielile de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2392 din 16 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată, și s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2392 din 16 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată, respectiv anularea Deciziei nr. 3316/27.12.2016 a FGA, obligarea intimatului-pârît la plata sumei de 1926,12 RON, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod greșit, a reținut instanța de fond că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015. Astfel, a apreciat recurenta că raționamentul instanței de fond expus cu ocazia soluționării problemei de drept privind legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății este greșită dintr-o dublă perspectivă, respectiv presupusa inexistență a unui conflict de legi în timp, care reiese implicit din maniera de motivare a instanței și identificarea greșită a legii aplicabile în speță ca fiind legea în vigoare la data falimentului B., aspect coroborat cu data depunerii cererii administrative de acordare a despăgubirii. Or, din punctul de vedere al recurentei, existența conflictului de legi în timp este evident întrucât, pe de o parte, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 136/1995, un asigurat își poate valorifica creanța integral, iar, pe de altă parte, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, un asigurat își poate valorifica creanța doar în limita unui plafon de 450 000 RON. Astfel, recurenta a arăta că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, falimentul B. neprezentând relevanță sub acest aspect, iar cum polița a fost încheiată la data de 13.12.2013, actul normativ aplicabilraportului juridic principal, contractul de asigurare, și raportului accesoriu de garantare, este Legea nr. 136/1995. A mai susținut recurenta-reclamanta că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 2, art. 4, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004 și a încălcat prevederile art. 1593-1597, art. 2210 C. civ., mecanismul subrogației nefiind anihilat de procedura administrativă instituită de Legea nr. 213/2015. Astfel, în opinia sa, asiguratorul Casco nu este supus unei limitări globale la pragul de 450000 RON indiferent de numărul persoanelor în numele cărora se subrogă. Prin emiterea acestei decizii de respingere, FGA se abate de la scopul cu care a fost înființat, respectiv acela de a garanta plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, de asigurătorul în insolvență. În fine, recurenta-reclamantă a solicitat a fi avute în vedere prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO, instrument european cu valoare juridică superioară Constituției, precum și împrejurarea că dreptul pretins încălcat prin maniera de interpretare a legii substanțiale este dreptul de proprietate, prevăzut și protejat atât de Constituție, cât și de Convenția EDO, aceasta deținând o creanță (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, suma solicitată prin cererea de plată nedepășind cuantumul maxim prevăzut de lege. Totodată, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate, în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, o eventuală soluție în sensul obligării FGA la reanalizarea cererii de plată pe fond deschizând calea unui posibil abuz de drept din partea autorității care va fi tentată să respingă contestația pe un alt motiv. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, precum și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, în esență, intimatul a arătat că susținerile recurentei sunt greșite avînd în vedere următoarele argumente: dreptul A. dedus judecății și pretins încălcat prin decizia contestată este izvorât din contractul de asigurare Casco încheiat între aceasta și asiguratul său, drept ce s-a născut ca urmare a plății indemnizației de asigurare după intervenirea riscului asigurat și nu un drept izvorat din contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie RCA; recurenta ignoră în mod voit dispozițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014; susținerile recurnetei pornesc de la o premisă greșită, respectiv aceea că ar exista un raport juridic de garantare, ca urmare și odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA; recurenta ignoră faptul că un raport juridic de garantare nu se concretizează în niciun fel anterior datei constatării stării de insolvență a societății de asigurare și depunerii cererii de plată la FGA. În fine, a susținut intimatul netemeinicia criticilor formulate de recurneta-reclamantă referitoare la obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate, apreciind că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 13 alin. (3) și (5), art. 14 și 16 din Legea nr. 213/2015, reținând că soluționarea cererii de plată este în atribuția exclusivă a Comisiei speciale, FGA fiind obligat să țină cont de limita prevăzută la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 15 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 15 ianuarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din data de 15 ianuarie 2020 judecarea cauzei a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., iar la termenul din 21 octombrie 2020, cauza a fost repusă pe rol, la cererea intimatei-reclamante, având în vedere că nu mai subzistă motivul suspendării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțându-se prin Decizia nr. 29/02.03.2020 asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Situația de fapt reținută de instanța de fond Prin sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei Societatea B. S.A. Prin cererea de plată înregistrată la FGA, A. a solicitat plata contravalorii daunelor suportate de A. în calitatea sa de asigurător de asigurare facultativă de tip CASCO, întrucât deținătorul auto al cărui conducător se face vinovat de producerea accidentului, avea încheiată asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube cauzate terților prin accidente de autovehicule la B. (polița RCA x). Soluționând cererea de plată formulată de A., FGA a emis Decizia nr. 3316/27.12.2016, prin care a respins cererea. FGA a refuzat plata integrală a sumei pretinse de A., deoarece, potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are obligația de plată doar până la un plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare; FGA a plătit deja A., în baza altor dosare de dauna, diverse sume până la plafonul de 450.000 RON. 2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă 2.1 Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei-reclamante în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015. În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului de față, recurenta-reclamantă a susținut încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare. În esență, argumentația recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiții suspensive (producerea evenimentului asigurat și falimentul asigurătorului B.) și că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare ce revine intimatului-pârât. În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta și-a întemeiat cererea de plată pe dispozițiile art. 20, art. 23 și art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. Art. 20 din această Normă prevede că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)." Totodată, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004: "În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare." Așadar, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat și nu a solicitat a-i fi aplicate dispozițiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii. În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză. Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. De asemenea, art. 266 din Legea nr. 85/2014 prevede că "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015." Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA. Astfel cum în mod corect a menționat intimatul-pârât, între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant și, deși despăgubirile solicitate își au originea într-un fapt ilicit consumat anterior acestui din urmă moment, esențial pentru stabilirea legii civile aplicabile este momentul nașterii raportului juridic litigios de drept administrativ. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referința la o condiție suspensivă nu poate fi primită. În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Înalta Curte mai constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii. În acest sens sunt și considerentele de la pct. 15 al deciziei Curții Constituționale nr. 578/2016 (prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015): "Curtea constată că analiza modului de redactare a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu evidențiază probleme care să pună în discuție respectarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile. Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a produs și produce efecte juridice exclusiv în domeniul său temporal de acțiune (27 iulie 2015 - prezent), fără a opera modificări cu privire la raporturi juridice consumate/intrate sub autoritatea de lucru judecat anterior datei intrării sale în vigoare". Concluzionând, instanța de control judiciar reține că legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a Societății de B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (10.03.2016). 2.2 Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate și conduc la reformarea parțială a soluției instanței de fond. Astfel, instanța de control judiciar reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020. Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate și confirmate de considerentele deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept. 2.3 Referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ. În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Or, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar va admite recursul și, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat și va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei. 2.4 În ceea ce privește criticile referitoare la neconvenționalitatea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că deține o creanță (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depășit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiții, prin maniera de interpretare a legii substanțiale, instanța de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte reține că existența în sine a plafonului de 450.000 RON nu reprezintă încălcarea dreptului la un "bun", cu condiția ca acest plafon să nu aducă atingere substanței dreptului de despăgubire. Așadar, instituirea unui plafon în cadrul căruia să fie exercitată obligația de garantare de către Fond nu poate fi privită ab initio ca o afectare a dreptului de proprietate asupra bunului/creanței reclamantei. Totodată, Înalta Curte reține că, în cauză, pretinsa neconvenționalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susținută de reclamantă prin raportare la conținutul textului de lege, ci la interpretarea și punerea în aplicare eronate a acestor prevederi de către intimatul-pârât (și menținute de prima instanță), context în care, odată constatat caracterul fondat al criticii referitoare la modalitatea de calculare a plafonului de despăgubire pe creanță de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, analiza motivului de recurs privitor la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de finalitate practică, neputând conduce la o altă soluție decât cea de reformare parțială a soluției instanței de fond. 2.5 În condițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată, conform dovezii de achitare a onorariului de avocat depusă de acesta în dosarul de recurs. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând incidenta în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 453 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul va casa, în parte, sentința recurată și, rejudecând, va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va anula Decizia nr. 3316/27.12.2016 și va obliga pârâtul să emită o nouă decizie prin care să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/10.03.2016, va menține soluția data excepției inadmisibilității (întrucât niciuna dintre părțile cauzei nu a declarat recurs împotriva acesteia) și, în baza art. 453 alin. (2) C. proc. civ., va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE,