ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2105/2020

Ședința publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 13.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a formulat contestație în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Deciziei nr. 3277/27.12.2016, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/10.03.2016 depusă de reclamantă, solicitând anularea deciziei și, în consecință, obligarea pârâtei la plata sumei de: 1516,99 RON, reprezentând despăgubire achitată de către A. către asiguratul Casco; cheltuielile de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția lipsei de interes în formularea acestei cereri și excepția inadmisibilității, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 2394 din 16 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta A. S.A., solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea sentinței recurate cu consecința admiterii recursului așa cum a fost formulat.

3.1. Recurenta-reclamantă consideră că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, deoarece litigiul dedus judecății este guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

Raționamentul instanței de fond este greșit dintr-o dublă perspectivă, pe de o parte, presupusa inexistență a unui conflict de legi în timp, care reiese, în mod implicit, din maniera de motivare a instanței și, pe de altă parte, identificarea greșită a legii aplicabile în speță, ca fiind legea în vigoare la data falimentului B., aspect coroborat cu data depunerii cererii administrative de acordare a despăgubirii.

Raportul juridic de garantare dedus judecății, susține recurenta-reclamantă, a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul B. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

În speță, trebuie să se distingă între legea aplicabilă raportului de drept substanțial, care guvernează raportul de garantare legală și cererea de plată formulată către FGA și legea aplicabilă raportului de drept procesual, care guvernează strict procedura de soluționare a cererii de plată formulată de reclamantă.

Faptul că atât cererea de plată, cât și litigiul pendinte sunt soluționate din punct de vedere procedural prin raportare la dispozițiile procedurale cuprinse în Legea nr. 213/2015, nu înseamnă că tot dispozițiile acestei legi sunt aplicabile și raportului juridic de drept substanțial dedus judecății.

Indiferent că ne raportăm la disp. art. 60 din Legea nr. 136/1995 (în prezent abrogate) sau la cele ale art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015, protecția oferită prin intermediul FGA izvorăște dintr-un raport de garantare născut în temeiul legii, aspect reținut și de prima instanță.

Deși instanța de fond reține în mod corect natura juridică a raportului de garantare, în temeiul legii, existent între părți, a identificat greșit momentul nașterii acestui raport juridic, ca fiind cel al falimentului B..

Deoarece raportul legal de garantare este accesoriu raportului principal, contractul de asigurare, în temeiul principiului accesorium sequitur principale, va fi guvernat de aceeași lege substanțială.

Cum polița RCA a fost emisă de B. la 07.05.2013, rezultă că legea aplicabilă atât raportului principal, cât și raportului accesoriu de garantare în temeiul legii, este Legea nr. 136/1995.

Având în vedere că FGA este chemat să garanteze pentru repararea unui prejudiciu produs la nivelul anului 2014, apare ca evident că intimatul este parte a unui raport juridic de garantare în temeiul legii, ce era deja născut la momentul procedurii prejudiciului.

Prin urmare, publicarea falimentului B. nu reprezintă altceva decât momentul la care, un drept născut cu mult înainte s-a activat, iar garanția datorată de FGA a existat pe toată durata raportului principal de asigurare.

Această concluzie, în opinia recurentei-reclamante, este susținută și de disp. art. 1339 din C. civ., care vorbesc despre eficacitatea unei obligații/a unui drept ca urmare a îndeplinirii condiției, iar nu despre nașterea dreptului/obligației.

3.2. Hotărârea recurată a fost dată cu greșita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 3 lit. e) și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă consideră că mecanismul subrogației nu este anihilat de procedura administrativă instituită de Legea nr. 213/2015, iar asigurătorul CASCO nu este supus unei limitări globale la pragul de 450.000 RON, indiferent de numărul persoanelor în numele cărora se subrogă.

Rezultă astfel că atât creanța de asigurare, cât și creditorul de asigurare, au fost raportate legislativ la un singur element esențial - un contract de asigurare.

Prin urmare, plafonul de 450.000 RON nu poate fi extins și în privința persoanelor care s-au subrogat în numele mai multor persoane păgubite (creditori de asigurare).

Limitarea se adresează exclusiv persoanelor care au calitatea de creditori de asigurare priviți în mod individual, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) pct. III, iar nu și celor care se subrogă în drepturile mai multor astfel de creditori, cum este cazul de față.

Recurenta-reclamantă arată că argumentele primei instanțe referitoare la necesitatea interpretării unitare a Legii nr. 213/2015 și a Legii nr. 85/2014 privind falimentul, sunt nelegale și străine de obiectul cauzei, iar recunoașterea deplină a efectelor mecanismului subrogației nu duce la încălcarea principiului egalității creditorilor în fața procedurii de faliment.

3.3. Recurenta-reclamantă mai consideră că prima instanță a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Dreptului Omului, instituirea plafonului nefiind o măsură proporțională, aspect ce atrage aplicarea prioritară a prevederilor convenționale, sub consecința recunoașterii dreptului de a-și recupera în integralitate creanțele deținute împotriva B..

3.4. Recurenta-reclamantă susține că există argumente suficiente în favoarea obligării directe a FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, în raport de disp. art. 13 alin. (3) și (5), art. 14 alin. (2) teza a II-a și alin. (3) teza finală și art. 16 din Legea nr. 213/2015, deoarece intimatul-pârât pronunță o singură decizie prin raportare la toate documentele, informațiile și prevederile contractuale pe care este chemată să le verifice.

În aceste condiții, odată ce intimatul-pârât a soluționat cererea de plată și nu a înțeles să invoce alte motive de respingere, în afară de incidența plafonului de 450.000 RON, aceasta a verificat toate celelalte condiții și a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite și a pierdut dreptul de a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluționată pe fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare

S-a reținut de către recurenta-reclamantă încălcarea principiului neretroactivității legii civile, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 213/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.

Recurenta-reclamantă a susținut și că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul B. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

Critica este nefondată, avându-se în vedere că la momentul încheierii poliței de asigurare nu era prevăzut, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraților și asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conține existența unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Ca atare, nu se poate vorbi despre existența unei condiții suspensive, care, dacă era în ființă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizației/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, iar cererea de plată a fost depusă la intimata-pârâtă în data de 10.03.2016, Legea nr. 213/2015 intrând în vigoare la 27.07.2015.

Așadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform disp. art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Înalta Curte reamintește că prin încheierea de ședință din data de 09.01.2020, s-a dispus suspendarea soluționării recursului până la pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a unei decizii prin care se va da o rezolvare de principiu problemelor de drept ce sunt incidente și în cauza de față, respectiv:

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Întrucât a fost pronunțată Decizia nr. 29/02.03.2020, obligatorie pentru instanțele de judecată, urmează să se constate că prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

Față de acestea, fără să mai fie necesar să se dezvolte argumentele și considerentele prezentei instanțe de recurs asupra criticii sus-menționate, se va constata că prima instanță a realizat o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material, cu referire la disp. art. 4 alin. (1) lit. e), art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 3, art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2004.

Astfel, Decizia nr. 3277/27.12.2016, prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată nr. x/10.03.2016 formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 1.516,99 RON, având în vedere că s-a plătit suma de 450.000 RON către acest creditor de asigurare, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 este nelegală, critica urmând să fie admisă.

Recurenta-reclamantă a considerat, în cadrul acestei critici, faptul că deține o creanță (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, iar potrivit dispozițiilor legale incidente, plățile efectuate de către Fond nu au depășit cuantumul plafonului prevăzut de lege, iar, în aceste condiții, prin maniera de interpretare a legii substanțiale, instanța de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Critica este întemeiată în raport de cele constatate la pct. 2 din considerentele prezentei decizii, iar existența în sine a plafonului de 450.000 RON nu reprezintă încălcarea dreptului la un "bun", deoarece astfel cum a arătat și prima instanță, Curtea Europeană a recunoscut posibilitatea plafonării despăgubirilor, fiind exemplificată Cauza Koprinarovi c. Bulgariei și hotărârea dată în speță în data de 15.01.2009.

Prin motivele de recurs nu au fost aduse alte argumente și, prin urmare, din această perspectivă criticile nu pot fi primite.

Instanța de contencios administrativ soluționează cererea reclamatei în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că potrivit disp. art. 18 alin. (1) aceasta poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenției sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată și nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va admite recursul formulat, se va dispune casarea, în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Urmează să se anuleze Decizia nr. 3277/27.12.2016, iar pârâtul va fi obligat la soluționarea cererii de plată.

Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate (dispoziția cu privire la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii).

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va fi obligat intimatul-pârât la plata sumei de 1.835 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. S.A. împotriva sentinței nr. 2394 din 16 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând, admite acțiunea.

Anulează Decizia nr. 3277/27.12.2016 și obligă pârâtul la soluționarea cererii de plată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Obligă intimatul-pârât la plata sumei de 1835 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2020.