ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1750/2021

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 31.08.2017 reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea deciziei nr. 5143/3.04.2017 emisă de pârât și obligarea acestuia la plata sumei solicitate, reprezentând despăgubire achitată de reclamantă către asiguratul CASCO, sau în subsidiar la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei aferente cererii de plată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 2768 din 13 iunie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului, reclamanta a susținut că sentința recurată cuprinde o motivare contradictorie și insuficientă și a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 136/1995, ale Legii nr. 213/2015, ale C. civ., a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a prevederilor Directivei 2009/102/CE, interpretate în lumina dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României. Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilitățile Fondului, încălcând principiul neretroactivității legii civile. Astfel, cauzei pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015. Contrar argumentației primei instanțe, recurenta-reclamantă apreciază că există un conflict de legi în timp, respectiv între dispozițiile celor două acte normative menționate, Legea nr. 213/2015 reglementând pentru prima dată plafonarea despăgubirilor plătibile de FGA la suma de 450.000 RON. În acest caz, legea aplicabilă nu se determină nici în raport de momentul recunoașterii creanței în favoarea asigurătorului A., nici de cel al înregistrării cererii de plată, cum în mod greșit a reținut instanța de fond. Întrucât Legea nr. 213/2015 nu cuprinde norme tranzitorii, care să reglementeze situațiile ivite cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul legii vechi, conflictul de legi în timp urmează a fost soluționat prin raportare la principiile instituite de art. 6 alin. (2) C. civ., care prevăd că actele și faptele încheiate, ori, după caz, săvârșite/produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii ori, după caz, a săvârșirii/producerii lor. A susținut recurenta-reclamantă că dreptul la plată se naște la momentul încheierii poliței de asigurare RCA și este afectat de o dublă condiție suspensivă, devenind actual și eficace la momentul producerii evenimentului asigurat și fiind valorificat numai dacă asigurătorul intră în faliment. Recurenta a considerat că legea în vigoare la data emiterii poliței RCA stabilește atât calitatea de garant legal a intimatului FGA, cât și conținutul obligației legale de garanție a acestuia, iar condiția suspensivă a deschiderii falimentului asigurătorului are drept efect numai amânarea eficacității obligației, iar nu a nașterii acesteia. Conținutul raportului juridic de garanție rămâne guvernat de legea în vigoare la data emiterii poliței RCA, iar deschiderea falimentului asigurătorului nu poate schimba normele de drept substanțial aplicabile obligației de garanție. Prin urmare, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de control judiciar să constate că raportul juridic de garantare pe care se întemeiază obligația de garantare nu s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, ci, atât obligația de garanție, cât și dreptul corelativ de garantare s-au născut simultan, la data emiterii poliței RCA, în temeiul Legii nr. 136/1995. În acest sens, recurenta-reclamantă a solicitat a fi avute în vedere și opiniile doctrinare referitoare la conflictul de legi în timp, depuse la dosarul instanței de fond. Recurenta-reclamantă a apreciat că aplicarea, prin sentința atacată, a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, încalcă principiul neretroactivității legii civile, prevăzut de Constituție, întrucât raporturile juridice dintre A. și clienții asigurați facultativ CASCO s-au născut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, în temeiul Legii nr. 136/1995. Pe cale de consecință, și raporturile juridice dintre persoanele vinovate de producerea accidentului și asigurătorul B. S.A. ("B.") s-au născut tot sub imperiul Legii nr. 136/1995. Totodată, a considerat recurenta că, atât timp cât exigibilitatea obligației de plată a contribuției de plată la fondul de garantare s-a născut în sarcina societății de la momentul încheierii poliței de asigurare, sub imperiul Legii nr. 136/1995 și obligația corelativă a FGA de garantare s-a născut tot la acest moment. În acest context, a concluzionat recurenta-reclamantă că legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 13/1995, iar aplicarea Legii nr. 213/2015 s-a realizat de instanța de fond cu încălcarea principiului neretroactivității legii, fiind necesară înlăturarea acestor considerente din cuprinsul sentinței atacate. Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea considerentelor prin care instanța de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurări, considerente care preiau argumentația FGA, fără a realiza o analiză proprie a problemei de drept în discuție. Ca efect al subrogației prin plată în drepturile persoanei păgubite, reclamanta a susținut că are dreptul de a obține integral sumele de bani de la intimatul-pârât, în calitatea sa de garant legal al obligațiilor de despăgubire ale asigurătorului în faliment, așa încât dreptul său de despăgubire nu poate fi limitat la un drept de creanță singular, în cuantum total de 450.000 RON. Plafonul legal se impune a fi aplicat separat, prin raportare la fiecare drept născut în patrimoniul persoanelor despăgubite de către A., fiind posibil ca, pe durata valabilității poliței RCA, astfel de drepturi să se nască ori de câte ori se produce un eveniment asigurat, drepturi care se transmit către recurentă pe baza subrogației, ca efect al plății. Legea nr. 213/2015 nu limitează numărul de creanțe asigurate, astfel încât nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanță de 450.000 RON, rezultată din plafonarea tuturor creanțelor dobândite prin subrogație, așa cum în mod greșit a apreciat judecătorul fondului. O altfel de interpretare ar conduce la limitarea rolului de garant legal al FGA și la preluarea de către acesta a unui risc nesemnificativ din piață, contrar scopului pentru care a fost înființat. Așadar, a arătat recurenta-reclamantă, interpretarea dispozițiilor legale în sensul indicat de către prima instanță afectează, în mod esențial, nu doar conținutul obligației legale de garanție care incumbă intimatului FGA, dar și dreptul substanțial al reclamantei de a fi despăgubită pentru fiecare dosar de daună, în contextul în care finalitatea creării Fondului a fost aceea de a prelua riscurile din piață, în scopul protejării creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. Prin urmare, recurenta cumulează un număr de calități de creditor cărora le corespunde același număr de drepturi distincte la despăgubire. Totodată, o interpretare în sensul plafonării despăgubirilor pe considerentul unicității calității de creditor, fără a avea la bază criterii obiective, concrete și rezonabile, are un caracter arbitrar și încalcă principiul relativității efectelor contractelor. A mai susținut recurenta că interpretarea gramaticală și teleologică a textului art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 confirmă voința neîndoielnică a legiuitorului ca plafonul legal să privească fiecare creanță de asigurare a asigurătorului preluată prin subrogare. Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a criticat considerentele instanței de fond prin care au fost respinse argumentele sale referitoare la excepția de neconvenționalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susținând că este titulara unui "bun", astfel cum este definit și protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO. Acest "bun" constă într-o creanță recunoscută pe cale judiciară, constatată printr-o sentință judecătorească, opozabilă intimatului-pârât în temeiul art. 435 alin. (2) C. proc. civ. În esență, recurenta a susținut că modalitatea de aplicare de către intimatul-pârât a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă dreptul său de proprietate, fiind rezultatul unei ingerințe nepermise a Statului Român, sancționată de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO. Având în vedere jurisprudența europeană indicată în cadrul cererii de recurs, reclamanta apreciază că măsura aplicării plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, prin însumarea tuturor creanțelor dobândite în mod succesiv prin subrogație, nu urmărește niciun scop legitim, astfel cum rezulta din expunerea de motive a Legii 213/2015. Dispozițiile art. 15 alin. (2) din acest act normativ nu îndeplinesc standardul convențional de precizie și previzibilitate, suportând mai multe interpretări, care pot conduce la suprimarea dreptului de proprietate al reclamantei și care nu îndeplinesc cerința proporționalității cu scopul legitim urmărit. A mai susținut recurenta-reclamantă că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 generează o stare de discriminare nejustificata între asigurătorii Casco - societăți care solicită plata a numeroase creanțe de asigurări în temeiul subrogării în drepturile asiguraților - și ceilalți creditori de asigurări, care dețin creanțe singulare, fără vreo justificare obiectivă și rezonabilă. În ceea ce privește motivarea primei instanțe, în sensul că exercitarea dreptului de valorificare în integralitate a despăgubirii nu ar fi un drept constituțional, recurenta-reclamantă a solicitat a fi avute în vedere prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO, instrument european cu valoare juridică superioară Constituției, precum și împrejurarea că dreptul pretins încălcat este dreptul de proprietate, prevăzut și protejat atât de Constituție, cât și de Convenția EDO. Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea sentinței și din perspectiva nerespectării principiului contributivității, apreciind că instanța de fond a făcut o analiză formală a argumentelor invocate de reclamantă. Având în vedere că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, asigurătorii datorează o cotă procentuală de maxim 10% din primele brute încasate, plata despăgubirilor trebuie să reflecte aceste contribuții. Este greșit argumentul instanței de fond în sensul că plata contribuției ar avea o altă justificare și un alt scop de finanțare, constând în garantarea acoperirii plăților despăgubirilor pentru asigurați și nu pentru asigurători, în condițiile în care reclamanta susține că a fost deja despăgubită de FGA, în limita pragului de 450.000 RON, astfel încât i-a fost recunoscută calitatea de creditor de asigurare. Reclamanta a criticat și faptul că instanța de fond nu a răspuns argumentelor de nelegalitate cu privire la încălcarea Directivei 2009/103/CE, care instituie o limită de despăgubire de 1.000.000 Euro pentru o victimă sau 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, lăsând posibilitatea statelor de a adopta limite mai ridicate, însă nu mai reduse, decât cele menționate. Nelegale au fost considerate, în opinia recurentei, și argumentele instanței de fond grefate pe procedura falimentului societății B., reclamanta susținând, în esență, că nu există vreo posibilitate de eludare a procedurii falimentului prin intermediul procedurii administrative de plată a despăgubirilor.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de garantare a Asiguraților a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii instanței de fond. În ceea ce privește motivele de recurs referitoare la aplicarea Legii nr. 213/2015 în raportul juridic dedus judecății, intimatul-pârât a susținut că dreptul recurentei la despăgubire este izvorât din contractul Casco încheiat cu asiguratul său și nu din contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie RCA. Susținerile recurentei-reclamante referitoare la nașterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliței RCA sunt contrare prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care prevăd că acest drept se naște la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență. În acest sens, intimatul-pârât a făcut trimitere și la considerentele Deciziilor nr. 578/2016 și nr. 80/2017, pronunțate de Curtea Constituțională și a concluzionat că cererea de plată a fost soluționată în mod corect, cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, în vigoare la data constatării stării de insolvență a asigurătorului B., la data deschiderii procedurii falimentului acestuia, precum și la data depunerii cererii de plată. A susținut intimatul-pârât că raportul juridic dintre Fond și recurenta-reclamantă este un raport de drept administrativ, iar nu de drept civil și s-a născut la data depunerii cererii de plată. La data încheierii poliței de asigurare RCA, raportul juridic de drept civil s-a născut între societățile B. și A., fără participarea Fondului. În ceea ce privește criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, intimatul-pârât a apreciat că prima instanță a făcut o corectă interpretare a acestui text de lege, sens în care a reiterat argumentele expuse în fața instanței de fond, valorificate în cuprinsul sentinței recurate. A considerat intimatul-pârât că, în mod corect instanța de fond a respins excepția de neconvenționalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, dar și apărările referitoare la nerespectarea drepturilor constituționale. Nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate, atât timp cât legiuitorul a prevăzut că, pentru sumele ce depășesc plafonul de garantare, creditorul de asigurare poate urma procedura de faliment a asigurătorului. Prin urmare, recurenta are posibilitatea de a se înscrie la masa credală a asigurătorului pentru diferența de sumă dintre plafonul maxim prevăzut de lege și creanța pe care o pretinde. Neîntemeiate sunt, în opinia intimatului-pârât, criticile referitoare la nerespectarea principiului contributivității, contribuția reprezentând o obligație legală, prevăzută ca un mijloc de protecție pentru consumatorii de servicii de asigurare, nu și pentru asigurători. De asemenea, contrar criticilor recurentei, procedura administrativă de plată, care se desfășoară prin intermediul FGA, se află în strânsă interdependență cu procedura falimentului asigurătorilor, calitatea de creditor a reclamantei neputând fi tratată diferit în cadrul celor două proceduri care se desfășoară concomitent.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în următoarele limite și pentru considerentele ce succed: Referitor la motivele de nelegalitate circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le consideră a fi nefondate. Subsumat acestui text de lege, recurenta-reclamantă a invocat pretinse argumente contradictorii ale motivării instanței de fond, precum și caracterul succint ori chiar lipsa motivării cu privire la o serie de apărări ale părții, susțineri care, la verificarea conținutului sentinței recurate, nu se confirmă. Referitor la caracterul succint/inexistent al considerentelor, Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți, precum și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit, este neîntemeiată. Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund poziției procesuale exprimate de pârât nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neprezentării argumentelor proprii instanței și a neanalizării apărărilor reclamantei, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinței reiese că au fost avute în vedere toate susținerile părților. Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță. În realitate, nemulțumirile recurentei-reclamante privesc modalitatea în care instanța de fond a făcut aplicarea normelor de drept material la situația în speță, critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de reclamantă pot fi grupate și rezumate după cum urmează: - critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, reclamanta apreciind că prezenta speță este supusă dispozițiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015; - critici vizând greșita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON, pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare; - nelegalitatea considerentelor prin care instanța de fond a conchis asupra excepției de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva încălcării dreptului de proprietate al reclamantei, protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO; - nelegalitatea considerentelor referitoare la principiul contributivității; - nelegalitatea considerentelor grefate pe procedura falimentului societății B.. În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului de față, recurenta-reclamantă a susținut încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare. În esență, argumentația recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiții suspensive (producerea evenimentului asigurat și falimentul asigurătorului B.) și că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare ce revine intimatului-pârât. În primul rând, Înalta Curte constată că reclamanta și-a întemeiat cererea de plată pe dispozițiile art. 20, art. 23 și art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. Art. 20 din această Normă dispune că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)." Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004: "În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare." Așadar, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat și nu a solicitat a-i fi aplicate dispozițiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii. În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză. Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014: "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015." Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA. Astfel cum în mod corect a indicat intimatul-pârât, între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referința la o condiție suspensivă nu poate fi primită. În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și susținerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituțional al neretroactivității legii civile. Înalta Curte mai constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii. Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (02.11.2016). Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate și conduc la reformarea parțială a soluției instanței de fond. Ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020. Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 14.656,05 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate și confirmate de considerentele deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept. Referitor la solicitarea de obligare directă a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ. În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar va admite recursul și, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat și va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei. În ceea ce privește criticile referitoare la neconvenționalitatea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că deține o creanță (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depășit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiții, prin maniera de interpretare a legii substanțiale, instanța de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte reține că, în cauză, pretinsa neconvenționalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susținută de reclamantă prin raportare la conținutul textului de lege, ci la interpretarea și punerea în aplicare eronate a acestor prevederi de către intimatul-pârât (și menținute de prima instanță), context în care, odată constatat caracterul fondat al criticii referitoare la modalitatea de calculare a plafonului de despăgubire pe creanță de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, analiza motivului de recurs privitor la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de finalitate practică, neputând conduce la o altă soluție decât cea de reformare parțială a soluției instanței de fond. În egală măsură, Înalta Curte apreciază a nu mai fi necesară nici analiza motivelor de recurs referitoare la nelegalitatea deciziei atacate ca urmare a nerespectării principiului contributivității, precum și a celor privitoare la efectele procedurii falimentului asigurătorului, având în vedere că toate argumentele prezentate în susținerea acestor critici erau subsumate susținerii interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, inclusiv din perspectiva calității de creditor de asigurare a societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Or, aceste aspecte au fost dezlegate, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul celor susținute de reclamantă, determinând pronunțarea de către instanța de control judiciar a unei soluții de anulare a deciziei contestate și de reluare a procedurii administrative de analiză a cererii de plată. Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din accelași cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va admite în parte cererea de chemare în judecată, va anula decizia nr. 5143/3.04.2017 emisă de pârât și îl va obliga pe acesta să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei, ce a făcut obiectul deciziei anulate, respingând, în rest, pretențiile reclamantei. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către recurenta-reclamanta A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2262,19 RON, reprezentând onorariu avocat și taxă judiciară de timbru pentru fond și recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE,