ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1471/2017

Decizia nr.

1471/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios, administrativ și fiscal, sub nr. x/115/2015 la data de 08 ianuarie 2015, reclamata SC A. SRL a chemat în judecata pârâtul B. Reșița, prin primar, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța în cauză să fie obligat pârâtul la plata sumei de 902.068,90 lei, reprezentând debit principal, precum și la plata penalităților de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 170 din 28 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios, administrativ și fiscal, a fost

respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B. Reșița, prin primar.

Prin Decizia civilă nr. 736/A din 03 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de reclamanta SC A. SRL și de pârâtul B. Reșița prin primar împotriva sentinței civile nr. 170 din 28 martie 2016.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Pârâtul B. Reșița, prin primar, a formulat apel fiind nemulțumit de modul în care judecătorul fondului a dezlegat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Curtea a constat că susținerile pârâtului sunt nefondate, deoarece analiza calității procesuale pasive a acestuia a fost făcută de judecătorul fondului în mod distinct față de temeinicia cererii de chemare în judecată împotriva sa, reținându-se, pe de o parte, că în mod întemeiat cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul, deoarece această entitate juridică, potrivit art. 10 din Contractul de furnizare gaze naturale din 03 septembrie  2012 și din actul intitulat „Acord de garantare”.

Prin acest acord, se prevede la alin. (1) că se garantează, de către B. Reșița, plata facturilor ce reprezintă cantitatea de gaze naturale livrate până în luna februarie 2014, emise de către SC C. SRL, în sumă de 2.487.990 lei, iar la alin. (2) al respectivului acord, se arată că B. Reșița a solicitat, prin adresele din 07 noiembrie  2013 și din 05 februarie 2014, suma de 4.000.000 lei, pentru achitarea facturilor restante emise de către SC A. SRL, plata urmând a se efectua în momentul aprobării acestor adrese.

Rezultă că pârâtul B. Reșița, prin primar, este cel vizat prin acțiunea formulată de reclamantă, deoarece acesta i-a creat reclamantei reprezentarea că garantează plata energiei termice livrate către SC C. SRL, astfel că, în mod întemeiat s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât.

În ce privește apelul formulat de reclamantă, aceasta critică hotărârea pronunțată de judecătorul sindic, în principal, pentru că, în opinia sa, judecătorul fondului a dat o dezlegare eronată pricinii deduse judecății și nu a interpretat în mod corect actele depuse în probațiune.

Astfel, reclamanta-apelantă susține că potrivit art. 10 din contractul de furnizare energie termică - gaze naturale depus la dosarul de fond, pârâtul a garantat plata facturilor emise în baza acestui contract și, separat de contract, a emis și un acord de garantare care conține obligația ferm asumată, de a achita atât plata facturilor livrate până în luna februarie 2014, în sumă de 2.487.990 lei, cât și suma de 4.000.000 lei aferentă facturilor restante, ceea ce dovedește calitatea sa de fidejusor, asumându-și obligația de plată a tuturor facturilor emise de reclamantă către SC C. SRL, în cazul în care aceasta nu le va achita.

Cu privire la art. 10 din Contractul de vânzare - cumpărare a gazelor naturale din 13 septembrie 2012, încheiat între SC D. SRL, antecesoarea reclamantei, și SC C. SRL, se constată că, într-adevăr, acest articol 10 este intitulat „Garantarea plății”, dar în cuprinsul său se arată că garantarea se va face prin Acordul de garantare din 2012”, încheiat între SC D. SRL, SC C. SRL și B. Reșița reprezentat prin primarul B. Reșița.

Așadar, în acest articol 10 se stabilește, de principiu, în ce condiții se va face garantarea plății și care sunt persoanele ce vor fi implicate în acordul de garantare, fără să fie individualizat cu număr și dată acest acord de garantare. Mai mult, cuprinsul art. 10 a fost modificat prin actele adiționale ulterioare, încheiate la acest contract, astfel încât, prin aceste acte adiționale s-a prevăzut că art. 10, „Garantarea plății”, din contract, se modifică în următorul sens: „vânzătorul se obligă să livreze numai cantitățile de gaze achitate în avans”.

De asemenea, Curtea a constatat că acordul de garantare cuprinde două obligații distincte: una inserată în alin. (1) al acestui acord, prin care pârâtul B. Reșița își exprimă într-un mod clar și lipsit de echivoc obligația de a garanta facturile ce reprezintă cantitatea de gaze naturale livrate până în luna februarie 2014, emise de SC C. SRL, în sumă de 2.487.990 lei, sumă pentru care este indicat și un grafic de eșalonare începând cu 31 martie 2014, până în 25 iunie 2014 și o altă obligație, care este obligație de diligență, de a solicita de la bugetul statului suma de 4.000.000 lei pentru achitarea facturilor restante emise de reclamantă, plata urmând a se efectua în momentul aprobării adreselor prin care se solicită aceste sume.

Astfel, deși pârâtul a făcut demersurile necesare referitoare la solicitarea aprobării acestor plăți, demersurile respective nu au fost finalizate cu succes, având în vedere că s-a comunicat B. Reșița prin Primar faptul că nu se aprobă alocarea sumelor respective de la bugetul de stat, având în vedere că s-ar fi încălcat prevederile legale referitoare la depășirea pragului datoriei publice.

Așadar, calitatea de fidejusor a pârâtului nu poate fi reținută decât pentru plata sumelor reprezentând facturile emise până în februarie 2014, de reclamantă, către SC C. SRL, sumă care a și fost achitată, nu și pentru suma de 4.000.000 lei reprezentând facturi restante și care este cuprinsă în alin. (2) al acordului de garantare, având în vedere că acest alin. (2) nu conține o obligație expres asumată, de a se efectua plata, fiind făcută mențiunea că s-au formulat adrese în acest sens și plata se va efectua doar în cazul aprobării acestora, lucru care nu s-a întâmplat.

În aceste condiții, pentru suma reprezentând facturi restante nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 2282 C. civ., neexistând un contract de fidejusiune încheiat între reclamantă și pârât, cu alte cuvinte, neexistând o obligație de plată a sumelor datorate de către SC C. SRL, expres asumată de pârât și nicio recunoaștere de datorie, așa cum susține în mod eronat reclamanta.

Fidejusiunea este un contract prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă să execute obligația asumată de o altă persoană, care este debitorul principal, față de creditorul acestuia.

Fidejusiunea ia naștere prin încheierea unui contract între fidejusor și creditor, chiar și fără acordul sau știința debitorului, iar prin contractul de fidejusiune, fidejusorul se obligă să execute obligația debitorului dacă acesta nu o execută, însă din actele și lucrările dosarului nu reiese asumarea unei astfel de obligații de către pârât, în ce privește suma de 1.654.267,41 lei pretinsă prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Reclamanta SC A. SRL a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 736/A din 3 octombrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, motivele fiind, în esență, următoarele:

Curtea de Apel Timișoara, pe de o parte a respins apelul B. Reșița, argumentând ca acesta are calitate procesuală pasivă fiind garant (fidejusor), iar pe de altă parte a respins apelul recurentei-reclamante, considerând că nu există un contract de fidejusiune încheiat cu intimatul.

Raționamentul pe care întemeiază respingerea excepției lipsei calității procesual pasive invocate de B. Reșița rezidă tocmai în motivația recurentei cu privire la calitatea de fidejusor a intimatului-pârât.

Prin urmare, după ce concluzionează că B. Reșița are calitate procesuală pasivă, întrucât a garantat datoria pe care SC C. SRL o are față de reclamantă, soluția de respingere a apelului acesteia se situează al polul opus.

Instanța, în mod eronat a concluzionat că în cazul de față nu poate fi vorba despre o recunoaștere de datorie, deși sunt deplin aplicabile prevederile art. 2538 N.C.C., care enumeră explicit între actele ce reprezintă recunoașterea tacită a dreptului, plata parțială a datoriei.

În lumina dispozițiilor legale menționate, garantarea, chiar parțială, de către B. Reșița a datoriei SC C. SRL, dar și solicitarea celor 4.000.000 lei de la Guvern, echivalează cu o recunoaștere de datorie, în sensul art. 2538 N.C.C.

Asumarea de către intimat a obligației de diligență nu se putea face în lipsa unei recunoașteri a datoriei, a obligației de garantare a respectivei datorii.

Dacă intimatul ar fi garantat numai suma reprezentând facturile emise până în februarie 2014, s-ar fi delimitat de restul datoriei și nu s-ar mai fi angajat să îndeplinească obligația de diligență pentru restul de plată.

Ceea ce și-a asumat intimatul nu a fost o obligație de diligență, ci una de rezultat.

Această obligație de diligență nu s-a rezumat doar la a depune toate eforturile pentru a obține de la Guvern banii necesari acoperirii debitului restant, ci s-a concretizat și în adoptarea Hotărârii nr. 282 din 30 septembrie  2014, prin care Consiliul Local decide aprobarea sumei de 2.500.000 lei, acoperind astfel încă o parte din ce rămăsese de achitat de către SC C. SRL Reșița față de recurentă (2.500.000 lei din 4.000.000 lei). În cuprinsul acestui document, se menționează că suma de 2.500.000 lei se alocă de la bugetul de stat.

Raportat la regulile care guvernează mecanismului încheierii contractelor, este edificatoare aprecierea instanței de apel care arată că "B. Resița i-a creat reclamantei (SC A. SRL) reprezentarea ca garantează plata energiei termice livrate către SC C. SRL." Tot din acest punct de vedere este importantă manifestarea de voință a părții/părților care semnează un act, legiuitorul subliniind că voința internă, reală a părților este determinantă la încheierea unui contract și nu sensul literal al termenilor.

În acest sens, asumarea de către B. Reșița, la data de 26 martie 2014, a Acordului de garantare nr. 6279 reprezintă manifestarea indubitabilă a voinței, a intenției de garantare a datoriei SC C. SRL față de reclamantă. Consecința juridică a acestui act rezidă în prelungirea succesivă, prin acte adiționale, a perioadei de livrare a gazelor naturale către SC C. SRL.

Achitarea a încă 2.500.000 lei reprezintă, o dată în plus recunoașterea de datorie în sensul art. 2538 N.C.C.

Intenția intimatului-pârât de a garanta, în calitate de fidejusor, obligația pe care SC C. SRL o are fata de recurentă, se desprinde atât din cuprinsul Hotărârii nr. 59/2014 (prin care Consiliul Local al B. Reșița a împuternicit primarul să încheie un acord de garanție în condițiile art. 10 din contractul de vânzare-cumpărare din 2012 pentru cantitatea de gaze naturale achiziționate de SC C. SRL până la data de 31 martie 2014, cât și din semnarea acordului de garantare din 26 martie 2014.

Analizând prevederile acestui document, reiese că intimatul-pârât garantează "plata facturilor ce reprezintă cantitatea de gaze naturale livrate până în luna februarie 2014 emise către SC C. SRL, în sumă de 2.487.990 lei". Ultimul paragraf al acordului de garantare confirmă faptul că B. Reșița a dorit și și-a luat angajamentul să garanteze, în calitate de fidejusor, și restul datoriei debitorului SC C. SRL Reșița, întrucât a solicitat Guvernului suma de 4.000.000 lei, prin adresele din 07 noiembrie 2013 și din 05 februarie 2014.

Termenul suspensiv care afectează acest angajament nu invalidează obligația de garanție pe care și-a asumat-o intimatul-pârât.

Arieratele fiind o prioritate pentru Guvern, aprobarea plății solicitate de intimat s-ar fi făcut, în temeiul O.U.G. nr. 73 din 26 iunie 2013, cu condiția ca B. Reșița să fi înștiințat Guvernul și să fi insistat în solicitarea de a obține banii chiar și în cursul anului 2015, dacă sumele nu se puteau încadra în plafonul stabilit pentru anul 2014.

Aceasta ar fi însemnat executarea cu bună-credință a obligației pe care și-a asumat-o intimatul, așa cum stabilește art. 1170 N.C.C.

Poziția intimatului-pârât este în sensul că i-a comunicat recurentei, prin adresa din 22 septembrie 2014, imposibilitatea semnării convenției de plată propuse de aceasta, întrucât s-ar încălca prevederile art. 63 alin. (4) din Legea nr. 273/2006.

Niciuna dintre instanțele care s-au pronunțat în cauză nu a observat că textul de lege invocat nu-și găsește aplicarea în cazul de față, întrucât în speță nu este vorba de împrumuturi pe care să le acceseze sau să le garanteze intimatul.

Concluzionând, Acordul de garantare din 26 martie 2014. este un contract unilateral, încheiat cu respectarea legii, comunicat recurentei, perfect valabil și care produce efectele juridice ale unei convenții: naște drepturi și obligații pentru partea semnatară, în cazul nostru B. Reșița.

Acest înscris a fost asumat, recunoscut de primar, de director executiv și de administratorul SC C. SRL, societate al cărei asociat majoritar este Consiliul Local.

Acordul de garantare îndeplinește toate condițiile impuse de lege unei convenții de fidejusiune.

Cel de-al doilea argument în sensul asumării de către intimat a unei obligații de rezultat și nu de diligență, este faptul că în urma adoptării acordului de garantare, B. Reșița a trimis recurentei o adresă, din 26 martie 2014 și numărul de ieșire din 26 martie 2014, document prin care intimatul comunica lista cu imobilele-terenuri cu care urma să garanteze datoria pe care SC C. SRL o avea față de recurentă.

După emiterea acestui act, la data de 08 aprilie 2014, Consiliul Local adopta Hotărârea nr. 110 prin care autoritățile locale își exprimă acordul referitor la garantarea plăților către SC A. SRL a sumelor de bani datorate pentru furnizarea gazului metan în sezonul rece (2013-2014) către SC C. SRL.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din N.C.P.C.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 05 aprilie 2017, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din data de 07 iunie 2017 a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 18 octombrie 2017.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din N.C.P.C., referitor la faptul că hotărârea recurată conține motive contradictorii nu poate fi reținut.

A argumentat recurenta că raționamentul pentru care a fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive, în sensul că intimatul-pârât are calitatea de garant (fidejusor), contravine soluției de respingere a apelului, motivat de faptul că nu există un contract de fidejusiune încheiat de părți.

Această alegație va fi înlăturată, curtea de apel arătând în mod clar și concis că, raportat la dispozițiile art. 10 din Contractul de furnizare gaze naturale din 03 septembrie  2012 și la Acordul de garantare depus la dosar, coroborat cu restul materialului probator, intimatul-pârât

B. Reșița, prin primar, are calitate procesual pasivă, întrucât „i-a creat reclamantei reprezentarea că garantează plata energiei termice livrate către SC C. SRL”.

Argumentele reținute de curtea de apel cu privire la excepția lipsei calității procesule pasive a

B. Reșița, prin primar, nu contravin soluției de respingere a apelului declarat de reclamanta reclamantă SC A. SRL, câtă vreme instanța a analizat distinct calitatea de fidejusor a pârâtului cu privire la facturile emise până în februarie 2014, cu privire la suma de 4.000.000 lei, conținută la alin. (2) din acordul de garantare, instanța apreciind că nu există o obligație de garanție asumată, ci o obligație de diligență.

Nici motivul de recurs prin care recurenta invocă faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cu privire la inexistența recunoașterii de datorie nu poate fi reținut.

Potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din N.C.P.C., în etapa de cercetare a procesului, instanța „va examina fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul”.

Art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod impune ca hotărârea, în considerente, să menționeze obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Contrar argumentelor expuse de recurentă, Înalta Curte constată că

instanța de apel și-a expus argumentat raționamentul juridic și a răspuns aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare și că, folosindu-se de argumentele expuse cu privire la neîndeplinirea condițiilor art. 2282 din N.C.C. cu privire la inexistența contractului de fidejusiune, a concluzionat că nu a intervenit nici recunoașterea de datorie.

Trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din N.C.P.C. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C. este, de asemenea, nefondat.

Recurenta invocă faptul că garantarea, chiar și parțială a datoriei SC C. SRL de către intimat și solicitarea sumei de 4.000.000 lei de la Guvern echivalează cu o recunoaștere a obligației de garantare, în temeiul dispozițiilor art. 2538 din N.C.C.

Potrivit textului de lege mai sus menționat, : „(1) Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită. (2) Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.”

Art. 2538 din N.C.C. reprezintă unul din cazurile de întrerupere a cursului prescripției, neputând fi realizată o extrapolare a acestei reglementări cu privire la recunoașterea unei obligații de garantare.

Înalta Curte constată că, prin acordul de garantare invocat de către recurentă, B. Reșița, prin primar a arătat în mod expres și exclusiv, la alin. (1) din acest act, că înțelege să garanteze plata facturilor ce reprezintă cantitatea de gaze naturale livrate până în luna februarie 2014, ce sunt emise de către SC C. SRL, în sumă de 2.487.990 lei. La alin. (2) din același act juridic, se arată că intimatul-pârât a solicitat, prin adresele din 07 noiembrie  2013, respectiv din 05 februarie 2014, suma de 4.000.000 lei pentru achitarea facturilor restante emise de către SC A. SRL, plata urmând a se efectua la momentul aprobării acestor adrese.

Curtea de apel a interpretat în mod legal acordul de garantare din 26 martie 2014, constatând că intimatul-pârât deține calitatea de fidejusor numai cu privire la plata facturilor ce reprezintă cantitatea de gaze naturale livrate până în luna februarie 2014, nu și în ceea ce privește suma de 4.000.000 lei, pentru care acesta și-a asumat o obligație de diligență.

Această interpretare corespunde regulilor instituite de dispozițiile art. 1266 din N.C.C., potrivit cărora: „ (1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.”

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul declarat de recurenta - reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 736/A din 3 octombrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 736/A din 3 octombrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2017.