ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 162/2018

Decizia

nr. 162/2018

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 2047/2017 pronunțată de

Judecătoria Sibiu în Dosarul civil nr. x/306/2016 instanța a admis

acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta

A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu.

Totodată, a admis în parte cererea reconvențională

formulată de către Statul Român, prin Administrația

Județeană a Finanțelor Publice Sibiu în contradictoriu cu A.

și în consecință, a constatat existența succesiunii vacante

după defuncții B., C., D., E., F., G., H. A stabilit că masa

succesorală este compusă din imobilele înscrise în CF 1119 Ocna

Sibiului, nr. top.1564, 3565/1 și CF 101923 Ocna Sibiului (Cf vechi 3406)

nr. top 1563/2. A constatat că tatăl reclamantei I. a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise în CF 11.19 Ocna Sibiului,

nr. top.1564, 1565/1 și CF 101923 Ocna Sibiului (Cf vechi 3406) nr. top

1563/2, prin efectul uzucapiunii. A dispus întabularea în cartea funciară

a dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în CF 1119 Ocna Sibiului,

nr. top. 1564, 1565/1 și CF 101923 Ocna Sibiului (Cf vechi 3406) nr. top

1563/2 cu titlu de uzucapiune pe numele lui I. Au fost respinse celelalte

capete din cererea reconvențională.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel Administrația Județeană a

Finanțelor Publice Sibiu, în numele și pentru Ministerul

Finanțelor Publice, apel respins de Tribunalul Sibiu, secția I

civilă, prin Decizia nr. 950 din 23 octombrie 2017.

Administrația

Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în numele și pentru

Ministerul Finanțelor Publice a formulat recurs împotriva acestei din

urmă decizii, recurs înregistrat la Tribunalul Sibiu și înaintat prin

adresa din 23 noiembrie 2017 Înaltei Curți de Casație și

Justiție

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 11 decembrie 2017 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 9.

Prin

rezoluția completului din data de 12 decembrie 2017, s-a fixat termen de

judecată la 23 ianuarie 2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La

acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1)

coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea

atacată cu recurs a fost pronunțată de către Tribunalul Sibiu

într-un litigiu având ca obiect uzucapiune.

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege: 2. recursurile în interesul legii; 3.

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în

competența sa".

Din

norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei

Curți.

Prin

urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează

în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu

sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O

asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul

art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod,

în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a

optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă noua de competență, prin adăugare la lege, rezultat

ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că

"Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din

Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți.

îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De

altfel, același scop îi urmărește și recursul

soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum

se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia

"Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod

corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest rol se exercită de către

Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit

competenței sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art.

97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind

de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

Noul

C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel

încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, curțile de

apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în

condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu

regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă.

Cum

în speță, judecătoria a fost învestită în primă

instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost

soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma

art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în

materia recursului a instanței supreme.

Aceasta

întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții

de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz

prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor),

care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

În

aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a

recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de

către Tribunalul Sibiu revine instanței ierarhic superioare,

respectiv Curții de Apei Alba Iulia, instanță în favoarea

căreia Înalta Curte urmează a declina competența de

soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132

alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de Administrația

Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în numele și pentru

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei nr. 950 din data de 23

octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă,

în favoarea Curții de Apel Aibă Iulia.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2018.

Procesat

de GGC - GV