ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 539/2018

Decizia nr. 539/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1545 din 3 iulie 2017,

Judecătoria Motru a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive, invocată de pârâta SC A. SA și excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul B. A

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.

și, pe cale de consecință, a respins cererea față de

aceasta. A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta D. în

contradictoriu cu pârâta SC A. SA, pe care a obligat-o la plata sumei de 68.340

lei. A respins cererea față de pârâtul B. A obligat-o pe pârâta SC A.

SA la plata către reclamantă a sumei de 6.670 lei cheltuieli de

judecată.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Tribunalul Gorj, secția I

civilă, prin Decizia nr. 1919 din 24 noiembrie 2017, prin care s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC A. SA împotriva

sentinței pronunțate de judecătorie în contradictoriu cu

intimata - reclamantă și intimații - pârâți B. și C. A

fost obligată apelanta la 1.000 lei cheltuieli de judecată în apel

către intimata - reclamantă,

Împotriva acestei din

urmă decizii, pârâta SC A. SA a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul

Gorj la data de 5 ianuarie 2018.

Tribunalul Gorj, prin adresa Dosar

nr. x/263/2016 din 13 ianuarie 2018, a înaintat cererea de recurs,

împreună cu dosarul, prin intermediul Curții de Apel Craiova, spre

soluționare, Înaltei Culți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 19 ianuarie 2018.

Prin rezoluția din 22

ianuarie 2018, s-a fixat termen la 21 februarie 2018, în vederea

discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției de

necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor

argumente:

Decizia supusă recursului

a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu

având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 lei.

Potrivit primei teze din art. 18

alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea

punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „în procesele

pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și

până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunțate în cererile (...), precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv".

Prin Decizia nr. 369 din 30

mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea

Constituțională a constatat că sintagma „precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare depănă la 1.000.000 lei

inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește

efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de

chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă din

considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație

și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii

soluționate în primă instanță de către judecătorii,

în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul controlului de

constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală

constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care

conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul

absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani

în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile

după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat ca, prin impunerea unui prag valoric al

cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei

menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de

atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil,

include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta

Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin.

(3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta

Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri

evaluabile în bani.

În viziunea Curții

Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată

prin simpla recunoaștere a dreptului Ia recurs în aceste litigii,

indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul Ia o

anumită instanță.

În absența unor

considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții

Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un

proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța

supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber

ia justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei

nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M.

Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat

încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție

referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței

(parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în

vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac

a recursului și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de

recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul

recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei

Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă

că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile întră de plano

în competența, de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Așadar, în stabilirea

competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această

competență revine Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369

din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 Iulie 2017.

Competența de

soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de

către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în

interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

În acest context, se va

constata că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C.

proc. civ., curtea de apel este instanța competentă sa

soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în

bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate

în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea

art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Astfel, în ceea ce

privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor

C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație

și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3.

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor probleme de drept; 4, orice alte cereri date prin lege în

competența sa".

Din norma de competență

citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează recursuri declarate

împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar

în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența

ratione materiae a instanței supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apei și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea nepermisă

a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de

competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C.

proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Nici dispozițiile art.

483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a unei

competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține

instanței supreme.

Astfel, potrivit textului

menționat, „recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Rezultă că noima art.

483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura și scopul

recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se

realizează controlul de legalitate.

în ceea ce privește

obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța

supremă, el se determină și circumscrie conform normei de

competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Ca atare, potrivit

dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă

instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar

să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere

expresă a legii în privința altor hotărâri.

În speță însă,

nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba despre o

decizie pronunțată de tribunal în apel, în privința căreia

nu există o dispoziție legală expresă atributivă de

competență în favoarea instanței supreme.

În acest context, neexistând o

legală învestire a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel

Craiova, căreia îi aparține competența, ca instanță

ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența

de soluționare a recursului declarat de pârâta SC A. SA împotriva Deciziei

nr. 1919 din 24 noiembrie 2017 a Tribunalului Gorj, secția I civilă,

în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 21 februarie 2018.