ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 536/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 536/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr. 536/2018
Asupra cauzei de
țață, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1214 din 29 mai 2017,
Judecătoria Motru a respins excepția lipsei calității
procesuale pasive. A respins cererea în revendicare formulată de
reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. L-a obligat pe reclamant la
plata către pârât a sumei de 700 lei cheltuieli de judecată.
Soluția primei
instanțe a fost menținută de Tribunalul Gorj, secția I
civilă, prin Decizia nr. 1814 din 9 noiembrie 2017, prin care s-a respins,
ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței
pronunțate de judecătorie. A fost obligat apelantul la 600 lei
cheltuieli de judecată în apel către intimat.
Împotriva acestei din
urmă decizii, reclamantul A. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul
Gorj la data de 29 decembrie 2017.
Tribunalul Gorj, prin adresa
Dosar nr. x/263/2014 din 13 ianuarie 2018, a înaintat cererea de recurs,
împreună cu dosarul, prin intermediul Curții de Apel Craiova, spre
soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Dosarul a fost înregistrat pe
rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,
la data de 19 ianuarie 2018.
Prin rezoluția din 22
ianuarie 2018, s-a fixat termen la 21 februarie 2018, în vederea
discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație
și Justiție în soluționarea recursului.
La acest termen, Înalta Curte
a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență,
pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:
Decizia supusă recursului
a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu
având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 lei.
Potrivit primei teze din art. 18
alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea
instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea
punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „în procesele
pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și
până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului
hotărârile pronunțate în cererile (…), precum și în alte cereri
evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv".
Prin Decizia nr. 369 din 30
mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea
Constituțională a constatat că sintagma „precum și în alte
cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei
inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind
unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,
precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010
privind C. proc. civ., este neconstituțională.
în ceea ce privește
efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de
chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă din
considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație
și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând
cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii
soluționate în primă instanță de către
judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).
Obiectul controlului de
constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală
constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care
conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul
absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani
în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile
după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Curtea
Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric
al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu
asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la
această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului
la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)
și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).
Din considerentele deciziei
menționate ou rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de
atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil,
include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta
Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (3) și art. 21 alin.
(3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta
Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri
evaluabile în bani.
În viziunea Curții
Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată
prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii,
indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o
anumită instanță.
În absența unor
considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții
Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un
proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța
supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea
Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber
la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile
judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de
lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei
nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M.
Of. nr. 635 din 3 august 2017).
Chiar atunci când a constatat încălcarea
dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul
Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (parag. 30 și 31 din
decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași
perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului
și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De
altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul
recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei
Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă
că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile întră de plano
în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație
și Justiție.
Așadar, contrar
susținerilor intimatului - pârât, în stabilirea competenței ratione
materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând
cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, nu
se poate deduce concluzia că această competență revine Înaltei
Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții
Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20
iulie 2017.
Competența de
soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de
către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în
interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.
În acest context, se va
constata că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor Codului
de procedură civilă, curtea de apel este instanța
competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând
cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv
(litigii soluționate în primă instanță de către
judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).
Astfel, în ceea ce
privește interpretarea și aplicarea în cauză a
dispozițiilor Codului de procedură civilă, în conformitate cu art.
97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă; „1.
recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum
si a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în
interesul legii; 3. cererile în vederea promulgării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date
prin lege în competența sa".
Din norma de
competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta
Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri
declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de
apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres
competența raione materiae a instanței supreme.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.
proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,
ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate
împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin
excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva
altor hotărâri.
Astfel formulată, norma
în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei
Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a
pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de
drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte
soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în
competența altor instanțe.
Reformularea art. 97 pct. 1
din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun
pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este
prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu
nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea
nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei
reguli noi de competență, prin adăugare ia lege. Or, potrivit art.
122 C. proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai
prin modificarea normelor prezentului cod".
Nici dispozițiile art. 483
alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a unei
competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține
instanței supreme.
Astfel, potrivit textului
menționat, „recursul urmărește să supună Înaltei
Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile
legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept
aplicabile".
Rezultă că norma art.
483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura și scopul
recursului, cale extraordinară de atac m cadrul căreia se
realizează controlul de legalitate.
În ceea ce privește
obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța
supremă, el se determină și circumscrie conform normei de
competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Ca atare, potrivit
dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă
instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar
să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere
expresă a legii în privința altor hotărâri.
În speță însă,
nu se regăsește niciuna dintre aceste Ipoteze, fiind vorba despre o
decizie pronunțată de tribunal în apel, în privința căreia
nu există o dispoziție legală expresă atributivă de
competență în favoarea instanței supreme. în acest context,
neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel
Craiova, căreia îi aparține competența, ca instanță
ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competența
de soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr.
1814 din 9 noiembrie 2017 a Tribunalului Gorj, secția I civilă, în
favoarea Curții de Apel Craiova.
Fără cale de atac.
Pronunțată în
ședință publică astăzi, 21 februarie 2018.