ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1927/2018

Asupra cererii de recurs de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1490 din 27 septembrie 2016 a Tribunalului Tulcea, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, a fost anulat ca netimbrat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Consiliul Județean Tulcea către reclamanta A. SA Voluntari la plata de despăgubiri, a fost respins ca tardiv formulat capătul de cerere având ca obiect constatarea existenței dreptului de superficie al reclamantei A. SA Voluntari în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Tulcea și a fost respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei A. SA Voluntari în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Tulcea.

Împotriva Sentinței civile nr. 1490 din 27 septembrie 2016 a Tribunalului Tulcea a declarat apel reclamanta.

Dosarul a fost înregistrat în apel pe rolul Curții de Apel Constanța, secția I civilă, la data de 8 decembrie 2016.

La termenul din data de 24 februarie 2017, Curtea, din oficiu, a invocat excepția tardivității apelului, reținând că, față de dispozițiile procedurale incidente în cauză, termenul de apel era de 15 zile de la comunicarea hotărârii instanței de fond, cererea de apel fiind formulată după expirarea acestui termen.

Înainte de a se pronunța cu privire la această excepție, Curtea, la termenul din data de 24 martie 2017 a invocat și excepția necompetenței funcționale a secției I civilă în soluționarea apelului, dispunând, prin încheierea din aceeași dată, scoaterea cauzei de pe rolul acestei secții și înaintarea dosarului spre competentă soluționare, la secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Constanța.

Pe rolul acestei secții Dosarul a fost înregistrat la data de 27 martie 2017, sub nr. x/88/2016*.

Prin Încheierea nr. 405 din 22 iunie 2017, Curtea de Apel Constanța, având în vedere dispozițiile Încheierii nr. 1002 din 13 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. y/2017, prin care a fost admisă cererea de strămutare formulată de SC A. SA Voluntari, cu menținerea actelor procedurale efectuate în cauză, a dispus scoaterea cauzei de pe rolul acestei instanțe și trimiterea dosarului la Curtea de Apel Galați, instanța la care a fost strămutată cauza.

La Curtea de Apel Galați, dosarul a fost înregistrat la data de 30 iunie 2017.

La termenul din data de 20 septembrie 2017, a fost pusă în discuție excepția tardivității apelului, invocată încă de la termenul din data de 24 februarie 2017 la Curtea de Apel Constanța.

Prin Decizia civilă nr. 232/A din 2 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a fost admisă excepția tardivității apelului declarat de reclamanta SC A. SA și în consecință a fost respins apelul declarat de reclamanta SC A. SA București împotriva Sentinței civile nr. 1490/27 septembrie 2016 a Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca fiind tardiv formulat.

În motivarea soluției s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel, care este unul imperativ, legal și absolut, este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Hotărârea apelată a fost comunicată apelantei-reclamante la data de 2 noiembrie 2016, așa cum rezultă din dovada de comunicare a hotărârii atacate aflată la volumul II al dosarului Tribunalului Tulcea.

Conform regulii de calcul stabilite de art. 101 alin. (1) C. proc. civ., respectiv pe zile libere, declarația de apel putea fi depusă până cel mai târziu la data de 18 noiembrie 2016, inclusiv.

Cererea de apel împotriva sentinței instanței de fond a fost depusă la poștă la data de 2 decembrie 2016, conform ștampilei de pe plicul de expediere, aflat la Dosarul de apel (nr. x/2016 de la secția I civilă a Curții de Apel Constanța), deci după expirarea termenului de 15 zile mai sus menționat.

Este adevărat că, în dispozitivul sentinței atacate a fost făcută mențiunea că aceasta este supusă apelului în termen de 30 de zile de la comunicare, în loc de 15 zile de la comunicare.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că raportarea reclamantei, în formularea cererii de apel, la termenul greșit de apel indicat de instanță în cuprinsul hotărârii, iar nu la cel legal, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., nu este de natură a absolvi partea de obligația de a respecta dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, menționarea greșită în cuprinsul dispozitivului a termenului de declarare a apelului ca fiind de 30 de zile de la comunicare, în loc de 15 zile de la comunicare, nu dă dreptul unei părți să promoveze calea de atac în termenul menționat în mod greșit în hotărâre.

Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător.

Or, termenul de declarare a apelului este un termen legal, iar nu unul judecătoresc, motiv pentru care împrejurarea că reclamanta a exercitat calea de atac în termenul indicat de judecător în dispozitivul hotărârii apelate este lipsită de relevanță.

În cauză, se aplică cu prioritate principiul legalității, conform căruia regimul căilor de atac (fel, condiții, termen) este reglementat de lege și nu îi este îngăduit niciunui participant la procesul civil să deroge de la acest principiu. Legea este cea care recunoaște condițiile de exercitare a căilor de atac, acestea nu sunt stabilite de judecător, astfel că mențiunile eronate din dispozitivul unei hotărâri privind regimul căii de atac nu sunt de natură a produce efecte juridice, în condițiile în care sunt contrare legii, astfel că nu deschid părților drepturi pe care legea nu le acordă.

În cauză, indiferent de motivul pentru care instanța de fond a indicat greșit un termen de 30 de zile de declarare a căii de atac, respectiv dintr-o eroare materială sau o eroare de judecată, este evident că termenul a fost stabilit cu încălcarea art. 284 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., aplicabil litigiului, care prevede pentru formularea apelului un termen de 15 zile.

Termenul de apel este prevăzut de lege, este un termen imperativ, astfel încât nerespectarea lui atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, cu consecința respingerii apelului ca tardiv.

Indicarea greșită termenului nu poate atrage repunerea în termenul de declarare a apelului în ceea ce o privește pe reclamantă.

În cuprinsul cererii de apel, reclamanta a precizat că "prezenta cale de atac este formulată în termenul indicat în dispozitivul hotărârii atacate, care constituie totodată și un motiv de repunere în termen, pe care o solicită în cazul în care s-ar aprecia că durata indicată de judecător este greșită".

Cererea nu a fost motivată nici în fapt nici în drept, reclamanta precizând doar că a fost indusă în eroare de instanța de judecată care a indicat greșit acel termen de 30 zile pentru declararea apelului, termen pe care ea a înțeles să îl respecte.

Curtea a reținut că o asemenea apărare nu poate fi primită.

Reclamanta a beneficiat, încă de la debutul litigiului, de asistență juridică calificată, a utilizat instituțiile juridice de drept procedural ale Codului de la 1865 astfel că este evident că a cunoscut care este legea aplicabilă litigiului, respectiv vechiul C. proc. civ., cod care reglementa termenul de apel de 15 zile de la comunicare și nu de 30 de zile.

Nu există niciun element pe baza căruia să se poată stabili, măcar, că ar fi existat vreo confuzie în dosar cu privire la succesiunea în timp a legislației procesual civile, ce a generat o problemă de interpretare și aplicare a legii și care să poată fi invocată de reclamantă drept eventuală scuză pentru eroarea cu privire la termenul de apel.

Principiul legalității prevalează oricărei alte aprecieri subiective a părții, astfel că aceasta nu poate invoca necunoașterea legii iar un termen procedural, menționat greșit, nu justifică, pentru parte, invocarea unei erori de drept, chiar provocată de un organ jurisdicțional.

În consecință, față de faptul că în cauză niciodată nu s-a pus problema incidenței Noului C. proc. civ., vechea reglementare fiind o normă clară și previzibilă, că reclamanta a beneficiat, în timpul procedurilor, de asistență juridică specializată, fiind reprezentată prin avocat, și că termenul pentru declararea căii de atac are un caracter imperativ, prioritară fiind respectarea principiului legalității căii de atac și nu a unei mențiuni dintr-o hotărâre pe care părțile au atacat-o, Curtea a apreciat că nu există un motiv temeinic și de neînlăturat care să justifice nici repunerea în termenul de declarare a căii de atac și nici considerarea mențiunii din sentință ca fiind o eroare insurmontabilă și de natură a înlătura decăderea părții din dreptul de a ataca respectiva sentință.

Sub un alt aspect, Curtea a constatat că, deși prin cererea de apel reclamanta a solicitat să se constate că declarația de apel este și o cerere de repunere în termenul de apel, ulterior, la termenul din data de 24 februarie 2017, în fața Curții de Apel Constanța, aceasta a precizat în mod expres că nu mai este nevoie de o cerere de repunere în termen, invocând faptul că, în realitate, este încă în termenul de declarare a apelului întrucât hotărârea instanței de fond nu i-a fost legal comunicată, la adresa de corespondență indicată, împrejurare față de care, termenul de declarare a apelului nici nu a început să curgă.

Această apărare a fost reluată și la termenul din data de 20 septembrie 2017, când apelanta reclamantă a solicitat să se constate că hotărârea Tribunalului Tulcea a fost comunicată la data de 2 noiembrie 2016 prin depunerea în cutia poștală de la adresa din Voluntari, în condițiile în care reclamanta A. SA, prin cererea de chemare în judecată, a indicat sediul ales în localitatea Tulcea, județul Tulcea.

În opinia apelantei-reclamante, corect ar fi fost ca hotărârea să îi fie comunicată la această adresă, nicidecum la adresa la care a făcut referire.

Mai mult, a susținut că, tot în dosarul de fond, sunt delegații și adrese emise de A. cu arătarea sediului social din sectorul 3 și cu sediul secundar din Tulcea, județul Tulcea și ca punct de lucru în localitatea Ceatalcioi, județul Tulcea.

Pe de altă parte, adresele emise de Tribunalul Tulcea privind obligația de achitare a taxelor de timbru sau a onorariului de expert, au fost trimise în București, sector 3. Nici o altă adresă emisă de către instanță sau la solicitarea reclamantei nu a fost expediată la sediul din Voluntari.

În raport de aceste aspecte, apelanta a solicitat să se constate că hotărârea instanței de fond nu i-a fost legal comunicată, astfel că termenul de apel nu a început să curgă, cererea de apel fiind, deci, formulată în termen.

Nici această apărare nu putut fi primită.

Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că hotărârea instanței de fond a fost legal comunicată reclamantei la adresa din Voluntari, respectiv la adresa indicată de reclamantă prin cererea de modificare a cererii inițiale de chemare în judecată ce a format obiectul Dosarului nr. x/2009, cerere modificatoare ce a fost formulată la data de 8 decembrie 2014 și urmare căreia a fost pronunțată soluția de disjungere a unor capete de cerere din acțiunea principală inițială și de formare a prezentului Dosar cu nr. x/2016

În acest dosar, încă de la primul termen de judecată, din 19 februarie 2016, toate actele de procedură au fost comunicate reclamantei la adresa mai sus menționată.

Astfel, adresa din 2 martie 2016 a Tribunalului Tulcea prin care i se punea în vedere reclamantei ca anterior termenului de judecată acordat la data de 8 martie 2016 să facă dovada achitării taxei de timbru în sumă de 1.008.410 RON precum și citația pentru termenul din 8 martie 2016 au fost transmise la adresa din șoseaua Pipera - Tunari.

La termenul din data de 8 martie 2016, apărătorul reclamantei s-a prezentat în instanță, ceea ce dovedește că avut cunoștință de proces, primind, deci, citația, și a făcut discuții cu privire la taxa de timbru în sensul că a precizat că a avut discuții cu conducerea societății în cadrul cărora aceasta i-a cerut să obțină un termen de judecată pentru a achita taxa de timbru întrucât societatea urmează să primească niște subvenții de la stat astfel că se va putea achita de această obligație. Acest lucru dovedește că inclusiv adresa Tribunalului Tulcea prin care i se punea în vedere reclamantei să achite taxa de timbru, adresă expediată tot la sediul din Voluntari, a ajuns la reclamantă.

Prezent în instanță, apărătorul reclamantei ar fi avut posibilitatea ca, în eventualitatea în care comunicările ar fi fost făcute la o adresă greșită, să aducă la cunoștința Tribunalului faptul că adresa de comunicare a actelor de procedură către reclamantă nu este corectă și să indice noua adresă, lucru care, însă nu s-a întâmplat, astfel încât Curtea a reținut că adresa din Voluntari, șoseaua Pipera - Tunari la care reclamantei i-au fost comunicate actele de procedură precum și hotărârea finală este cea corectă.

Curtea a reținut că este lipsit de relevanță faptul că, pe parcursul procesului, în diferitele adrese sau cereri pe care reclamanta le-a trimis instanței de judecată, aceasta a indicat diferite sedii, principale, sau secundare ori puncte de lucru, câtă vreme aceasta nu a formulat o cerere expresă prin care să solicite comunicarea actelor de procedură la o altă adresă decât cea indicată în cererea de modificare a acțiunii principale. Este adevărat că partea poate să își aleagă o altă adresă de corespondență dar în mod evident, în prezenta cauză, reclamanta nu a formulat o astfel de solicitare, astfel că nu i se poate imputa primei instanțe o eventuală eroare de comunicare a actelor de procedură la o altă adresă decât cea indicată expres de reclamantă în acest sens.

Faptul că reclamanta are mai multe sedii sau puncte de lucru nu este de natură a da naștere în sarcina instanței de judecată a obligației de a-i comunica actele de procedură la toate aceste adrese, relevanță având doar adresa din cererea de chemare în judecată (în speță adresa din cererea de modificare a acțiunii principale care a determinat formarea prezentului dosar), adresă care, în lipsa indicării exprese a unei alte adrese de corespondență, este adresa de comunicare a actelor de procedură în dosar.

Este adevărat că, prin cererea inițială de chemare în judecată, reclamanta a precizat că își alege domiciliul procesual în localitatea Tulcea, județul Tulcea. Această alegere de domiciliu, însă, este valabilă pentru Dosarul nr. x/2009 nu și pentru noul dosar format ca urmare a disjungerii, după șapte ani, respectiv în 2016, dosar în care, prin cererea de modificare a cererii principale, reclamanta a indicat sediul din Voluntari.

Astfel, legea procesual civilă permite părții reprezentate să procedeze la alegerea de domiciliu la adresa mandatarului său, însă, această alegere de domiciliu trebuie să fie neechivocă.

Or, în prezenta cauză, disjunsă din Dosarul nr. x/2009, în condițiile în care, prin cererea care a determinat disjungerea, reclamanta și-a indicat sediul din Voluntari și nu a mai făcut niciun fel de precizări privitoare la comunicarea actelor de procedură la domiciliul procesual indicat în dosarul anterior, se poate aprecia în mod rezonabil că reclamanta nu a mai dorit să fie avut în vedere acest domiciliu și în noul proces.

Această presupunere este întărită și de împrejurarea că, actele de procedură comunicate reclamantei la adresa din Voluntari au ajuns la ea, reclamanta conformându-se obligațiilor ce i-au fost impuse de instanță prin adresele respective.

Sub un alt aspect, Curtea a apreciat că oricum alegerea de domiciliu nu ar fi fost valabilă în condițiile în care aceasta nu a fost făcută cu respectarea dispozițiilor art. 93 C. proc. civ.

Potrivit textului legal menționat, în caz de alegere de domiciliu, partea trebuie să arate și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, astfel încât comunicarea actelor de procedură să se facă la acea persoană. În lipsa unei asemenea arătări, comunicarea actelor de procedură se va face la domiciliul părții.

În speță, reclamanta a indicat un domiciliu procesual dar nu a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură astfel că devin aplicabile dispozițiile tezei finale a art. 93 C. proc. civ. mai sus citate, în sensul că actele de procedură se vor comunica la domiciliul părții, alegerea de domiciliu neoperând.

Pentru toate motivele mai sus arătate, reținând că apelul reclamantei a fost promovat după expirarea termenului legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii primei instanțe, că nu există motive de repunere în termenul de apel și nici motive care să justifice solicitarea apelantei de a considera că apelul a fost declarat în termen, Curtea a admis excepția tardivității apelului și a respins apelul reclamantei ca fiind tardiv formulat.

Împotriva deciziei pronunțate în apel declară recurs reclamanta Societatea A. SA, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare a dosarului la Curtea de Apel Galați.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Astfel, recurenta arată faptul că în dispozitivul sentinței pronunțată de instanța de fond se arată că termenul pentru exercitarea apelului este de 30 de zile de la comunicare.

În opinia recurentei, instanța de apel a ignorat împrejurarea că neregularitatea căii de atac a fost provocată nu de culpa apelantei, ci aceasta a căzut pradă neregularității induse cu forța și cu autoritatea judiciară a instanței de fond. Grava neglijență a instanței de fond, consideră recurenta, se încadrează în situațiile de excepție avute în vedere de legiuitor când partea a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voința ei să exercite în termenul legal calea de atac a apelului.

Recurenta mai susține că maniera de judecată a instanței de apel a fost una pur formală ceea ce i-a afectat drepturile procesuale și i-a vătămat grav drepturile și interesele legitime, îngrădindu-i-se accesul efectiv la judecată.

Se invocă dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., dispoziții potrivit cărora hotărârea judecătorească va cuprinde în mod obligatoriu termenul în care se poate exercita calea de atac. De asemenea, recurenta invocă și faptul că instanța de apel putea să invoce și din oficiu acest aspect al indicării greșite a termenului pentru exercitarea căii de atac.

În susținerea acestui motiv de recurs se arată faptul că instanța de apel, în mod nelegal și netemeinic, a dispus respingerea ca tardiv a apelului, considerând nelegal că termenul de apel a început să curgă de la data de 2 noiembrie 2016, invocând dovada de comunicare a hotărârii atacate aflată la dosarul de fond, deși comunicarea nu s-a făcut la sediul recurentei.

Alegerea de domiciliu invocată de instanța de apel nu producea efecte juridice având în vedere faptul că nu s-a indicat persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură.

În acest sens se invocă dispozițiile art. 93 C. proc. civ. potrivit cărora "în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții".

Recurenta consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale, cu caracter imperativ, mai sus arătate.

În opinia recurentei, norma cuprinsă în art. 93 nu prevede posibilitatea comunicării actului procedural la domiciliul ales de către parte, în ipoteza în care în cerere partea nu a indicat persoana însărcinată cu primirea corespondenței. Mai opinează recurenta faptul că art. 93 reglementează o excepție de la dispozițiile art. 90 C. proc. civ., reglementând o ipoteză particulară - alegerea de domiciliu - vizând exclusiv comunicarea actelor procedurale, iar nu citarea părții care a operat o alegere de domiciliu.

În cauză, recurenta arată că, prin cererea de modificare a cererii inițiale de chemare în judecată, și-a ales un domiciliu de comunicare acte de procedură, diferit față de sediul societății, fără să indice persoana însărcinată cu primirea corespondenței. În aceste condiții, comunicarea sentinței de fond la o altă adresă decât adresa sediului societății este contrară dispozițiilor art. 93 C. proc. civ., în sensul arătat mai sus.

Recurenta, în raport de cele arătate mai sus, consideră că termenul de apel nici nu a început să curgă, încălcându-se dispozițiile art. 93, întrucât comunicarea hotărârii instanței de fond nu a avut loc, în condițiile în care termenul de declarare a căii de atac prevăzut de lege, este condiționat de comunicarea legală a hotărârii, necomunicarea în condiții legale a hotărârii blocând însăși curgerea termenului prevăzut de lege.

La data de 5 februarie 2018 intimatul Consiliul Județean Tulcea formulează întâmpinare prin care solicită, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, deoarece este exercitat omisso medio, iar în subsidiar, ca nefondat întrucât recurenta reclamantă își invocă propria culpă, cu cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 305 C. proc. civ. Înalta Curte a încuviințat recurentei proba cu înscrisuri, respectiv certificate constatatoare emise de Oficiul Național al Registrului Comerțului cu privire la sediul social al acesteia.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motiv de recurs prin care se invocă nulitatea sentinței instanței de fond întrucât aceasta a indicat în cuprinsul acesteia faptul că apelul se poate exercita într-un termen de 30 de zile și nu de 15 zile astfel cum prevedea legea, acesta nu poate fi primit întrucât această critică a fost formulată direct în recurs, nefiind invocată în apel astfel cum era legal, motiv de recurs exercitat omisso medio.

Potrivit principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părțile trebuie să exercita căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. Astfel supus, recursul nu poate fi exercitat trecând peste apel. În recurs nu se pot aduce critici cu privire la aspecte care nu au fost apelate, critici pe care nu le-a adresat instanței de apel și care astfel, nu s-a putut pronunța asupra lor.

Prin acest motiv de recurs, recurenta nu critică o eventuală greșită interpretare a legii de către instanța de apel cu privire la termenul de apel greșit indicat de către instanța de fond, după cum nici nu susține vreo interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, ori vreun alt motiv care să ducă la modificarea ori casarea hotărârii pronunțate în apel, ci, pentru prima oară în recurs formulează o critică nouă, chiar mai mult, formulează o cerere nouă, respectiv solicitarea de a se constata nulitatea absolută a hotărârii primei instanțe.

Așadar, pentru argumentele arătate mai sus, primul motiv de recurs apare ca inadmisibil, neputând fi primit.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv prin care se aduc critici cu privire la încălcarea normelor privind citarea părților și comunicarea actelor de procedură, Înalta Curte constată că nici acest motiv nu poate fi primit.

În cadrul acestui motiv secund de recurs, recurenta susține că hotărârea instanței de fond i-a fost comunicată la o altă adresă decât adresa sediului societății fiind astfel contrară dispozițiilor art. 93 C. proc. civ.

Deși încadrează această critică motivului prevăzut de art. 304 pct. 5, ceea ce ar fi dat eficiență din nou principiului omisso medio astfel cum s-a reținut cu privire la primul motiv de recurs, în realitate se aduc critici greșitei aplicări a legii de către instanța de apel, critică pe care Înalta Curte o circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut că hotărârea instanței de fond a fost legal comunicată reclamantei la adresa din Voluntari, Șoseaua Pipera - Tunari respectiv adresa indicată de reclamantă prin cererea de modificare a cererii inițiale de chemare în judecată, cerere modificatoare formulată în data de 8 decembrie 2014 și aflată la dosar.

În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 93 C. proc. civ. referitoare la alegerea de domiciliu, astfel cum susține recurenta, întrucât prin cererea modificatoare nu a operat o alegere de domiciliu, ci partea a indicat un alt sediu la care urmau să se facă actele de procedură, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 98 referitoare la schimbarea domiciliului uneia din părți, dispoziții cărora instanța s-a conformat și a dispus efectuarea ulterioară a tuturor actelor de procedură, inclusiv comunicarea hotărârii.

Art. 98 C. proc. civ. instituie în realitate o obligație în principal în sarcina părții care își schimbă domiciliul pe parcursul procesului, obligație pe care instanța trebuie să o respecte.

Întrucât comunicarea hotărârii de fond s-a făcut la data de 2 noiembrie 2006 la adresa din Voluntari, astfel cum a fost indicată în cererea modificatoare, de la această dată a început să curgă și termenul prevăzut pentru declararea căii de atac a apelului.

Recurenta reia criticile cu privire la indicarea greșită a termenului de exercitare a apelului de către instanța de fond, critici pe care Înalta Curte nu le va analiza având în vedere că acestea sunt formulate omisso medio astfel cum a reținut în analiza primului motiv de recurs.

Față de cele mai sus reținute, Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să respingă recursul ca nefondat.

Referitor la cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de către intimata pârâtă, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul admiterii în parte a cererii, urmare a reducerii onorariului de avocat pentru dosarul de recurs de la suma de 40.084 RON la suma de 10.000 RON, onorariu pe care îl apreciază ca fiind nepotrivit de mare față de obiectul recursului (tardivitate apel) și față de termenele acordate (un singur termen pe fond și o cerere de ajutor public față de care s-a formulat cerere de reexaminare).

În consecință, va obliga recurenta la plata sumei de 10.000 RON onorariu de avocat către intimată în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA Ploiești împotriva Deciziei civile nr. 232/A din 2 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Admite în parte cererea de obligare a recurentei-reclamante SC A. SA Ploiești la plata cheltuielilor de judecată. Reduce onorariul de avocat pentru dosarul de recurs la suma de 10.000 RON.

Obligă recurenta-reclamantă SC A. SA Ploiești să plătească intimatului pârât Consiliul Județean Tulcea suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată.

Respinge în rest cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2018.

Procesat de GGC - LM