ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2570/2018

Ședința publică din data de 7 iunie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată și înregistrată la data de 18.02.2016, sub nr. x/2016, pe rolul Judecătoriei Zărnești, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la predarea către reclamant în proprietate și posesie și în stare tehnică de funcționare a autoturismului marca x, cu număr de înmatriculare x, nr. de identificare x, proprietatea reclamantului pe care pârâtul îl deține fără drept, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul B. a solicitat prin cererea reconvențională ca instanța să constate că autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x, nr. de identificare x a fost vândut de reclamant către pârât și să oblige reclamantul pârâtul reconvențional la încheierea în scris a contractului de vânzare-cumpărare, în caz de refuz hotărârea ce se va pronunța să țină loc de act de înstrăinare valabil în vederea radierii/înmatriculării pe numele pârâtului.

La primul termen de judecată, reclamantul a modificat acțiunea sa, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 6000 euro, reprezentând prețul de vânzare-cumpărare încasat de pârât pentru autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x, pârâtul încheind cu sine însuși contract de vânzare cumpărare a autoturismului în cauză, în baza procurii date de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 1197 din 29.11.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, instanța a dispus admiterea excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei Zărnești și a declinat cauza spre soluționare Judecătoriei Arad.

Cauza a fost înregistrată sub același număr de dosar pe rolul Judecătoriei Arad.

Prin sentința civilă nr. 3525 din 11.07.2017 Judecătoria Arad a respins excepția inadmisibilității cererii reconvenționale.

A admis cererea de chemare în judecată formulată și modificată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B..

A obligat pârâtul la plata sumei de 6000 Euro către reclamant reprezentând prețul de vânzare-cumpărare încasat de pârât pentru autoturismul marca x cu număr de înmatriculare x, număr identificare x, proprietatea reclamantului.

A luat act de renunțarea la judecata petitului prin care s-a solicitat obligarea pârâtului de a-i preda reclamantului în proprietate și posesie autoturismul mai sus identificat.

A respins cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant reconvențional B. în contradictoriu cu reclamantul pârât reconvențional A. prin care solicită să se constate că autoturismul x cu număr de înmatriculare x a fost vândut de către reclamantul pârât reconvențional A. către pârâtul reclamant reconvențional B. și să se dispună obligarea reclamantului pârât reconvențional A. la încheierea în scris a contractului de vânzare -cumpărare având ca obiect autoturismul x cu număr de înmatriculare x.

A obligat pârâtul la plata sumei de 2208,87 RON către reclamant reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, apelantul B. prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii principale astfel cum a fost precizată și admiterea acțiunii reconvenționale.

Prin decizia civilă nr. 1008 din 31.10.2017, Tribunalul Arad a respins apelul exercitat de apelantul B. în contradictoriu cu intimatul A. împotriva sentinței civile nr. 3525/11.07.2017 pronunțată de Judecătoria Arad; a obligat apelantul să plătească intimatului 420 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, B. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia și schimbarea soluției din decizia atacată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 15 februarie 2018.

Prin rezoluția din data de 20 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 7 iunie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La data de 16 mai 2018, recurentul-pârât a depus o cerere prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți, iar la 24 mai 2018, intimatul-reclamant a depus note de ședință, prin care a solicitat admiterea excepției necompetenței materiale a Înaltei Curți în soluționarea recursului și declinarea competenței în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Timișoara, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1008 din 31 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Arad, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2018.