ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 775/2018

Ședința publică din data de 8 martie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub dosar nr. x/2015, la data de 13 octombrie 2015, pe rolul Judecătoriei Sibiu, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B., să se constate că între părți a intervenit un contract de vânzare-cumpărare a autovehiculului marca x având număr de înmatriculare x și cu nr. de identificare x; să se oblige pârâta să efectueze formalitățile necesare în vederea radierii autovehiculului marca x având număr de înmatriculare x și cu nr. de identificare x de pe numele reclamantului și înmatricularea pe numele pârâtei, iar în caz de refuz, hotărârea ce se va pronunța să țină loc de consimțământ la formalitățile de transcriere a vehiculului; să se oblige la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1516, 1527,1528 C. civ., art. 11 și 17 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 453 C. proc. civ.

Într-un prim ciclu procesual a fost pronunțată sentința civilă nr. 2861/20.05.2016 a Judecătoriei Sibiu, sentință ce a fost anulată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond prin decizia civilă nr. 1170/2016 a Tribunalului Sibiu.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 17 ianuarie 2017, sub dosar nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 2736/11.05.2017 pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015 s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B..

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat apel în termen, motivat, legal timbrat, solicitând admiterea apelului și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 1017/2017 din 6 noiembrie 2017, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a respins apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 2736/11.05.2017 pronunțată de Judecătoria Sibiu, pe care a păstrat-o.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea in tot a deciziei civile nr. 1017/06.11.2017 a Tribunalului Sibiu și rejudecând, să se dispună admiterea cererii de chemare in judecata așa cum a fost formulata, cu cheltuieli de judecata conf. art. 453 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 22 ianuarie 2018.

Prin rezoluția din data de 25 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 8 martie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în apel, într-o cerere având ca obiect o obligație de a face neevaluabilă în bani, respectiv o decizie pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Potrivit dispozițiilor art. 94 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., judecătoriile judecă cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferente de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe.

În conformitate cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având ca obiect o obligație de a face neevaluabilă în bani, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față avem de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30.05.2017, întrucât, aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 132 alin. (3) din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1017/2017 din 6 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2018.