ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1900/2018

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița, sub dosarul nr. x/2016, la data de 16.11.2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și Instituția Prefectului - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor Caraș-Severin a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța: - să constate vânzarea autoturismului marca x cu număr de înmatriculare x număr de identificare x, serie motor x, culoare roșu, carte de identitate x de la data de 16.01.2014 către pârâta de rang 1, în urma contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părții; - obligarea pârâtei de rang I la radierea autoturismului de pe numele său, obligarea pârâtei de rang I la achitarea tuturor taxelor și impozitelor restante, aferente dobândirii de către aceasta în proprietate a autoturismului, precum și orice alte obligații ce cad în sarcina proprietarului ce vor deveni scadente la data rămânerii definitive a hotărârii. În măsura în care pârâta de rang I refuză a radia autoturismul în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, solicită instanței de a dispune ca hotărârea pronunțată să echivaleze cu consimțământul său la efectuarea radierii, precum și obligarea pârâtei Instituția Prefectului - Serviciul Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor Caraș-Severin la efectuarea și finalizarea demersurilor în vederea radierii autovehiculului de pe numele său, cu obligarea pârâtei de rang I la plata tuturor cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002, prevederile Ordinului nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării.

Prin sentința civilă nr. 874 din 10 mai 2017 a Judecătoriei Reșița, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A.. S-a constatat intervenit transferul dreptului de proprietate asupra autoturismului între reclamantă și pârâta B. în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 16.01.2014. A fost obligată pârâta B. la trecerea autoturismului marca x având numărul de înmatriculare x de pe numele reclamantei pe numele ei în evidențele Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculări Vehicule Caraș-Severin. Au fost respinse restul capetelor de cerere. A fost obligată pârâta B. la plata sumei de 395,04 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 356 din 25 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 874 din 10 mai 2017 a Judecătoriei Reșița, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și Instituția Prefectului - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Autovehiculelor al județului Caraș-Severin. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că, în cazul în care intimata-pârâtă B. refuză a radia autoturismul în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, aceasta echivalează cu consimțământul intimatei-pârâte B. la efectuarea radierii. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate. A fost obligată intimata-pârâtă B. să-i plătească apelantei-reclamante A. suma de 1718,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 356 din 25 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în dosarul nr. x/2016, a formulat recurs pârâta B., prin care a solicitat admiterea recursului, anularea hotărârii atacate ca fiind netemeinică și nelegală. Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 4.01.2018. Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 33 din 14 martie 2018, a declinat competența de soluționare a recursului, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 13 aprilie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate într-un proces în care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege". Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată". Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor având ca obiect obligația de a face, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Caraș-Severin, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.