ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1812/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 9 august 2017 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul B., solicitând instanței să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 2016 cu privire la autoturismul x, an fabricație 2015 și revenirea la situația anterioară vânzării, respectiv radierea autoturismului din proprietatea pârâtului.

Prin Sentința civilă nr. 296 din data de 1 martie 2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, dispunând rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare încheiat în data de 20.04.2016 între reclamant, în calitate de vânzător și pârât, în calitate de cumpărător, având ca obiect autoturismul marca x, serie sașiu x. A fost respins petitul privind radierea autoturismului din proprietatea pârâtului.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.821,35 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin convenția încheiată la 20.04.2016 între reclamant, în calitate de vânzător și pârât, în calitate de cumpărător, s-a înstrăinat dreptul de proprietate asupra autoturismului marca x, serie sașiu x, cu prețul de 52.900 euro.

S-a reținut că potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, textul legal consacrând principiul forței obligatorii a contractului, iar potrivit art. 1170 C. civ., convențiile se execută cu bună-credință.

Prin urmare, contractul părților este guvernat de principiul forței obligatorii caracterizat prin obligația părților de a executa întocmai prestațiile la care s-au obligat, executarea trebuind să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite prin contract și prin executarea cu bună credință a contractului, aspect ce presupune o obligație de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligațiilor pe care și le-au asumat.

Nerespectarea acestui principiu de către una dintre părți poate atrage desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii contractului, prin sancțiunea rezoluțiunii, prevăzută de legiuitor în art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ., care prevede că atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune interese dacă i se cuvin să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea și de asemenea prin art. 1549 C. civ., conform căruia, dacă nu se cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune interese dacă i se cuvin.

În speță, convenția are un caracter sinalagmatic, obligațiile însușite de părți fiind reciproce și interdependente conform art. 1171 teza I C. civ., constatându-se că reclamanta este îndreptățită să solicite rezoluțiunea acesteia în condițiile în care pe de o parte, și-a executat obligațiile asumate în convenție (bunul vândut fost predat - fapt recunoscut de pârât) iar, pe de altă parte, există o neexecutare totală a obligațiilor asumate de pârât (neplata prețului - nefiind depus niciun înscris în sensul plății sumei de 52.900 euro), neexecutarea îi este imputabilă, iar pârâtul a fost pus în întârziere conform Notificării nr. x din 22.05.2017, emise de BEJ C. și comunicate pârâtului la domiciliu.

Așa fiind, instanța a admis primul petit al cererii de chemare în judecată și a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 20.04.2016 între reclamant, în calitate de vânzător și pârât, în calitate de cumpărător, având ca obiect autoturismul marca x, serie sașiu x.

Referitor la al doilea petit, având ca obiect radierea autoturismului din proprietatea pârâtului, instanța a constatat că această solicitare nu poate fi dispusă prin hotărâre chiar dacă s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare și reclamantul redevine proprietar al autoturismului. Aceasta întrucât, procedura radierii este una administrativă conform art. 17 alin. (2) din O.U.G nr. 195/2002, potrivit cu care "Radierea din evidență a vehiculelor înregistrate la trecerea acestora în proprietatea altei persoane se face de către autoritatea care a efectuat înregistrarea, la cererea proprietarului, în condițiile legii" de unde rezultă că proprietarul trebuie să efectueze operațiunea de radiere autovehiculului prin depunerea unei cererii la Instituția Prefectului Județului Timiș - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de conducere, înmatricularea vehiculelor Timiș, după rămânerea definitivă a sentinței.

Prin Decizia civilă nr. 171 din data de 1 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins apelul formulat de pârâtul B. împotriva Sentinței civile nr. 296 din data de 1 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul B. a formulat recurs.

Recursul a fost motivat cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, în cuprinsul motivelor de recurs, pârâtul a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor privind obligația de plată a prețului - art. 1720 C. civ., precum și a sarcinei probei - art. 249 C. proc. civ.

Arată că, odată ce s-a făcut dovada încheierii contractului, transmiterea dreptului de proprietate a avut loc, existând, astfel în condițiile art. 1720 C. civ. și prezumția că prețul a fost plătit, mai ales prin prisma faptului că după acest moment pârâtul a plecat cu autoturismul de la vânzător și l-a înmatriculat pe numele său, motiv pentru care se arată că reclamantul era dator ca în cazul în care aprecia că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația, să probeze acest fapt în fața instanței.

Invocă în susținerea celor anterior menționate dispozițiile art. 1720 alin. (1) C. civ., coroborate cu art. 1674 C. civ., în care se prevede că "în lipsa unei stipulații contrare, cumpărătorul trebuie să plătească prețul la locul în care bunul se află în momentul încheierii contractului și de îndată ce proprietatea este transmisă".

Subliniază că din conduita părților semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20.04.2016, se poate deduce cu ușurință faptul că s-a achitat prețul. Având în vedere că legea prezumă faptul achitării prețului, apreciază că incumbă reclamantului obligația de a face dovada neplății prețului.

În finalul motivelor de recurs, recurentul-pârât arată că reclamantul nu poate solicita instanței rezoluțiunea contractului, atât timp cât și-a executat obligațiile contractuale asumate, iar atitudinea acestuia denotă reaua-credință în derularea unui contract încheiat și asumat prin semnătură.

În acest sens apreciază că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1266, raportat la art. 1170 C. civ., în sensul în care părțile contractuale trebuie să interpreteze cu bună-credință voința concordantă a lor la încheierea și executarea contractului.

Dezvoltând motivele de recurs recurentul pârât a mai arătat că actul juridic pe care reclamantul își întemeiază pretențiile este un act bilateral, respectiv un contract de vânzare-cumpărare, iar nu o promisiune de vânzare. Conform dispozițiilor legale și doctrinei în materie, obligațiile asumate de părți în temeiul contractului sunt exigibile de îndată, dacă părțile nu au prevăzut un termen pentru executarea acestora. Or, față de lipsa unui termen stipulat de părți pentru plata prețului (asumat prin semnătură), se presupune că la momentul încheierii contractului de vânzare, care coincide cu momentul transmiterii dreptului de proprietate, părțile și-au îndeplinit reciproc obligațiile asumate în temeiul contractului, respectiv vânzătorul a predat proprietatea și a încasat prețul, iar cumpărătorul a plătit prețul și a preluat proprietatea, aspecte ce se deduc din dispozițiile art. 1720 alin. (1) C. civ., coroborate cu art. 1674 C. civ., în care se prevede că "în lipsa unei stipulații contrare, cumpărătorul trebuie să plătească prețul la locul în care bunul se află în momentul încheierii contractului și de îndată ce proprietatea este transmisă".

Astfel, apreciază că legea prezumă că în lipsa unei stipulații contrare a părților, în care să se menționeze un termen pentru achitarea prețului sau transmiterea proprietății, obligațiile au fost executate, respectiv prețul a fost plătit, iar dreptul de proprietate a fost transmis.

În acest sens se învederează că din conduita părților semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20.04.2016, se poate deduce faptul că s-a achitat prețul, cu atât mai mult cu cât dacă reclamantul nu ar fi primit prețul fără o stipulare a unui termen în conținutul contractului, cum ar fi fost lăsat să plece la data încheierii contractului, cu autovehiculul marca x dată fiind valoarea mare a acestuia, situație în care se invocă o rea-credință a reclamantului în derularea unui contract încheiat, asumat prin semnătură.

Pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamant.

Învestită cu soluționarea recursului la 9 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la comunicarea cererii de recurs, cu parcurgerea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

La 9 mai 2019 raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia părților.

La 13 iunie 2019 recursul a fost admis în principiu și s-a stabilit termen la 17 octombrie 2019 cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecății nu relevă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea acțiunii în condițiile în care obiectul dedus judecății vizează rezoluțiunea convenției încheiate la 20.04.2016 între reclamant, în calitate de vânzător și, pârât în calitate de cumpărător, prin care s-a înstrăinat dreptul de proprietate asupra autoturismului marca x, serie sașiu x, cu prețul de 52.900 euro, în condițiile în care potrivit art. 1719 C. civ. cumpărătorul are două obligații: de a plăti prețul și de a prelua bunul vândut, precum și în condițiile în care în privința datei plății potrivit art. 1495 alin. (1) C. civ., în lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului (ipoteză ce se regăsește în speță), obligația trebuie executată de îndată. Or, în condițiile în care reclamantul și-a executat obligațiile asumate în convenție, respectiv bunul vândut a fost predat, fapt recunoscut de pârât, precum și în condițiile în care pârâtul a afirmat că a plătit prețul, acesta din urmă avea obligația de a-și proba afirmația în condițiile reglementate de art. 249 C. proc. civ. care prevede că "cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească". În doctrină și literatura de specialitate, referitor la repartizarea sarcinii probei între reclamant și pârât s-a precizat că reclamantul va face proba faptului generator al raportului juridic dintre el și pârât; pârâtul va invoca și va dovedi, după caz, fie faptele de natură a pricinui ineficacitatea faptului generator de raport juridic, fie faptele ulterioare care au modificat raportul juridic creat, fie faptele ulterioare care au stins raportul juridic dintre părți. În ce privește obligația de a plăti prețul, Înalta Curte constată că în mod legal și corect a reținut instanța de apel că simpla încheiere a contractului de vânzare, fără stipularea unui termen suspensiv, de executare a ei, are doar semnificația faptului că obligația de plată a prețului a devenit scadentă, iar scadența unei obligații nu echivalează cu executarea acesteia, iar semnarea contractului face doar dovada perfectării acestuia, nu și proba executării.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că în condițiile în care reclamantul și-a executat obligațiile asumate în convenție, respectiv bunul vândut a fost predat (fapt recunoscut de pârât), precum și în condițiile în care pârâtul nu a făcut dovada executării obligațiilor asumate în ceea ce privește plata prețului nefiind depuse în condițiile prevăzute de art. 309 alin. (2) C. proc. civ. înscrisuri în sensul plății sumei de 52.900 euro, instanța de apel a făcut o legală interpretare a dispozițiilor incidente în cauză ce reglementează instituția rezoluțiunii. Cum nici una din criticile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 171 din 1 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 171 din 1 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 octombrie 2019.

GGC - NN